Intoarecerea la copilarie

TIPĂREȘTE

Oare exista vreo persoana care sa nu-si fi pastrat, intr-un coltisor al sufletului sau, o mica parte din copilarie? Stiu ca mai sunt si multi care au avut parte de mari neajunsuri sau tragedii la varsta cand totul era permis sau, macar totul era posibil, insa, trecand peste toate acestea, cred ca marea majoritate a adultilor isi amintesc deseori, de momentele fericite din copilarie, de ignoranta, inocenta si simplitatea cu care traiau fiecare clipa a existentei puerile... Eu am avut o copilarie destul de normala, alaturi de parintii, fratele si sora mea. Imi amintesc cu mult drag si dor, de vacantele petrecute la bunicii mei la tara, undeva pe langa Adamclisi, o zona destul de salbatica si impadurita a Dobrogei, unde alergam desculti prin praful fin al dealurilor dobrogene, parjolite de seceta mereu prezenta in zona. Si-acum, daca ma inbolnavesc vreodata, simt nevoia sa citesc povestile care mi-au fermecat copilaria si mi-au dezvoltat setea de cunoastere. Si pentru ca acum ma aflu intr-un astfel de moment, fiind nevoita sa stau imobilizata la pat 2 luni, mi-am amintit cu drag de turul manastirilor din nordul Moldovei facut, impreuna cu sotul, fiul meu si prietena lui toamna trecuta, cu regretul ca am stat doar 4 zile, mai exact, rascolind printre fotografii, m-am oprit cu nostalgia copilului din mine, la cele care imortalizeaza Casa memoriala a lui Ion Creanga, din Humulesti. Am ajuns cam tarziu acolo, aproape de ora inchiderii, deoarece eram in trecere, lucru ce a fost cumva in avantajul nostru, deoarece am reusit sa facem, nestingheriti, cateva fotografii relevante. Construită în 1833 de către Petrea Ciubotariul, bunicul marelui povestitor, casa în care s-a născut şi a copilărit Ion Creangă a fost amenajată ca muzeu în anul 1951.

Sub acoperişul cu aplecatoare din sindrila, casa este formata dintr-o singură încăpere cu ferestre înguste şi o tindă unde abia puteai să pasesti.

Exponatele prezentate sunt caracterizate de simplitatea, inventivitatea şi modestia proprie ţăranului moldovean. Am regasit cuptorul razboiul de tesut, oalele de pamant care se odihneau resemnate, dupa ce, o viata, au zacut cu burtile pline de laptele prins, care uneori mai era smantanit de Ionica sau de mate. Pana si motoceii matelor stateau atarnati la loc de cinste, asteptand parca, vremurile cand erau la mare cautare. Apoi iile, sumanele si hainele taranesti, atarnau deasupra patului in care se teseau noile ghidusii ale lui Naica. Cand am pasit pragul bojdeucii, m-a cuprins sentimentul ca nu era prima oara cand priveam, cu ochii mari, mirati ai copilului din mine, toate obiectele din jur, pastrate parca de ieri, in aceeasi stare si-n aceleasi locuri. Ai zice ca timpul a uitat sa-si puna amprenta in locul acela si doar ca nu era nimeni acasa, in momentul vizitei noastre. Apoi, mi-a aparut imaginea caprei cu trei iezi, creandu-se in mintea mea, confuzia identificarii autorului cu personajele in sine. Esti tentat sa crezi ca e casa caprei, dar iti dai seama mai tarziu ca era una si-aceeasi cu a autorului. Nu stiu ce simt turistii straini care am vazut ca sunt in numar foarte mare, dar cu siguranta ca nu pot trai sentimentele care ne coplesesc pe noi, caci nu e roman care sa nu fi citit "Amintirile din copilarie", cu ale caror personaje s-au identificat pe ei sau pe cei din jur. Am facut fotografii, fericiti precum copiii, ca povestile au devenit realitate. Am apreciat si faptul ca, spre deosebire de alte locuri memorabile de unde nu-ti poti procura nici un suvenir, gasind tarabele imbacsite cu tot felul de chinezisme care nu-si au rostul si nu se regasesc in peisaj, aici am gasit o oferta destulde bogata de suveniruri, chiar daca si preturile erau ca atare. Am imortalizat, de asemenea si statuetele din afara curtii, care reprezentau diferite scene ale nemuritoarelor povestiri ale lui Creanga. Si ca sa nu ne despartim de locurile pline de poveste fara a lua cu noi si o amintire nastrusnica, am facut o boroboata. Cu toate ca locul era ingradit, am rugat copiii sa stea putin pe capatul lavitei (nu am fi indraznit sa calcam pe "toalele"asternute pe jos), pentru a le face o poza, in splendoarea peisajului. Dar, lavita nu era decat o scandura invelita-ntr-o scoarta populara, proptita pe cine stie ce si, era cat pe ce sa se rastoarne cu totul! Am amutit cu totii, am crezut ca s-a rasturnat casuta peste noi! Pentru o clipa, am trait senzatia ca spiritullui Ion Creanga nu se potolea nici acum, fiind dornic de noi ghidusii!

---

VIZUALIZĂRI: 2515 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI