Turul Romaniei [3] / Barsana - Sapanta - Carei

TIPĂREȘTE

De la Dragomiresti am plecat la drum cu feţele zambitoare…si e normal, in conditiile in care iti dai seama ca exista si asemenea locuri, asemenea oameni... si chiar in tara ta. Drumul se scurge linistit printre fanetele pregatite sa izbucneasca, oamenii iti zambesc binevoitori si isi scot palariile in momentul in care treci pe langa ei, carutele nu lasa in urma lor nici un fel de... stiti voi ce... totul este curat... de o parte si de cealalta a gardurilor.

Peste cativa kilometri, nu mai stiu cati... (stiti cum e... cand filmul e frumos se termina repede...) am ajuns la ceea ce ne spusese politistul... in locul numit Podurile Jbârului... un colt de rai: manastirea Barsana. Poarta masiva proaspat zugravita in alb, nu lasa sa se intrevada ceea ce se ascunde inauntru. Am ezitat cateva momente intrebadu-ne daca sa intram sau nu... nu stiam daca avem voie sa murdarim acel loc cu umbra pasilor nostri (cu toate ca tineam inca strans in mana biletele de intrare), doi gandaci in treininguri si adidasi aparuti ca de nicaieri, incercand sa desluseasca tainele acestui loc minunat. Pe unde s-o apuci, pe unde sa mergi... peste tot numai flori, in sute si mii de culori, alei curate strajuite de pomi frumos tunsi si aranjati cu gust in ceea ce se constituia... imensa gradina interioara a manastirii. Ne-am plimbat siderati printre toate cladirile... altarul de vara, aghiasmatarul, staretia si casa maicilor, praznicarul, casa artistului, muzeul de icoane si carte veche, admirand tacit priceperea mesterilor. Am trecut peste podul dorintelor si am aruncat fiecare cate un banut strangandu-ne puternic la piept dorintele. Ce am facut inauntrul bisericii... ramane taina fiecaruia. Cert este ca am iesit mai simpli si mult mai linistiti sufleteste.

Dupa ce am hranit capriorii cu cateva fire de iarba... chiar asa... aratau foarte rau saracii, jumuliti, plini de rani insangerate... nu am inteles de ce nu aveam voie sa-i hranim... binenteles ca nu le dadeam popcorn sau mai stiu eu ce mancare tip fast food, dar asa ca chestie... vai de ei...

Imaginatia mea are si ea limite... e prea saraca pentru a descrie ceea ce simti intr-adevar intre zidurile manastirii. Ne retragem sfiosi, nu inainte de a cumpara si noi (de ce oare trebuie sa luam cu noi de fiecare data, dovezi concrete ale trecerii prin anumite locuri...) cateva amintiri de la magazin.

Barsana ramane in urma, ascunzandu-se intre dealuri iar noi luam Iza de brat si ne indreptam spre Sighet, un amestec interesant de etnii si religii atestat documentar inca din 1326. Nu poti trece prin Sighet fara sa vezi catedrala ortodoxa, biserica reformata, muzeul memorial Sighet si cu deosebire, muzeul satului maramuresean. Nu ne putem lauda ca le-am vazut... timpul se scurgea nemilos biciuindu-ne cu tic tacurile lui. Era musai sa plecam. Traseul necunoscut ne obliga sa ne luam masuri. E ora 16... ce facem? Nu mai e mult si se insereaza... hai sa mergem... Din nou abatuti ca nu ne putem satisface setea de a vedea cu ochii nostri ceea ce era de vazut, ne juram in gand sa revenim candva si o luam la picior.

Inghitim kilometru dupa kilometru, privind prin geamul masinii peisajul. Uite mami... undeva in spatele copacilor de colo este Tisa. Dealurile alea sunt in Ucraina... of, of... ”de ce oftezi? ” ma intreaba sotia... ei... oftez si eu... sper sa intelegi si voi... Ajungem in Sapanta pe la ora 17... poate chiar mai devreme, si o cautam pe tanti Ioana. Am cunoscut-o la Bucuresti acum 2 ani la o expozitie... Ne bucuram de revedere, ne cazam si repede, repede, dupa o scurta recunoastere, fugim prin spatele gradinii spre... Tisa. Un imas larg... cred ca avea vreo 800 de metri... poate putin mai mult... acoperit cu iarba grasa si floricele mititele, ne despartea de frontiera. Am trait un sentiment straniu in momentul in care am luat brate borna de tara. Parca nu-mi venea sa-i mai dau drumul... ne-am zbenguit prin lunca Tisei vreo juma de ora, tragand de timp sa prindem splendidul apus de soare. Ne parea rau ca trebuie sa ne intoarcem insa mirosul painii calde si ideea ca ne asteapta o masa plina de bunatati traditionale, dublate de putina oboseala, ne-a facut sa ne inghitim amaraciunea. Seara, la masa, am stat la povesti cu totii, cu un pahar de palinca (bine, bine... au fost mai multe), branza, slana si pita calda. Nimic mai bun. Super... nu stiu cum sa spun sa ma intelegeti... ne tot intrebam... ce facem, mai plecam? Peste tot gaseam oameni deosebiti, locuri minunate... A doua zi urma sa mergem la cimitirul vesel... peste noapte, cerul sa umplut de tristete si a plans pana dimineata... a fost singura ploaie ce ne-a udat in tot timpul aventurii noastre.

Ne-am luat ramas bun de la extraordinarele gazde si am plecat spre cimitir... vesel? Dumnezeule... ce o fi vesel la un cimitir? Am colindat printre morminte incercand sa deslusim taina veseliei din acel loc. Sincer... poate ca amestecata cu vremea destulde haina, vant, ploaie, destul de racoare, nu am simtit nimic vesel... poate cu alta ocazie... aaaaa, mi-am adus aminte... era chiar de Sf. Gheorghe, ca se tinea slujba in biserica cimitirului... La iesire din cimitir, o sumedenie de magazinase cu suveniruri... preturile... pfoooaaa... nu vreau sa-mi amintesc... am luat doar cativa magneti din aceia de se pun pe usa frigiderului... asa ca sa nu plecam cum se spune... cu mana goala.

Lasam in urma cimitirul si ajungem la Manastirea Sapanta-Peri, cea mai inalta biserica de lemn din lume, avand turla de 78 de metri. Am asistat la slujba de Sf. Gheorghe apoi am plecat, cu regretul ca vremea ne era potrivnica... Directia... Satu Mare.

Optimismul ne mai revine... ploaia s-a oprit s soarele se chinuia sa apara... trecem printr-o padure seculara in drumul nostru spre Certeze... a fost primul loc unde am fost priviti... cu coada ochiului... se spune ca osenii sunt foarte uniti si ca privesc strainii cu neincredere... e problema lor... casele lor insa ne-au lasta cu gurile cascate... sunt oamnei carora le place sa traiasca in lux... de fapt, le place luxul caci ei nu locuiesc in vilele superbe ci in... casele batranesti din spatele curtii... e haios sa vezi o casa din 1900 cu un palmier in fata... nu? Se spune ca este cel mai bogat sat din Romania... nu stiu daca e asa... si nici nu e treaba mea sa comentez. Pacat ca nu am reusit sa facem poze... totul era blocat de o nunta... nu va mai spun ce am vazut acolo ca nu mai termin. Am plecat mai departe... lumea e mare... Am trecut prin Negresti Oas de parca nici nu am fi fost pe acolo... in comparatie cu ce vazusem cu o ora mai devreme, Negrestiul ni s-a parut asa... un fel de cartier sarac... dar curat. Am trecut ca vantul.

Trebuie sa recunosc ca am fost egoist... am trecut prin Satu Mare gandindu-ma doar cum sa fac sa ajung mai repede... undeva. Nici sotia nu stia ce am de gand... la coborarea de pe podul peste Somes am virat brusc la dreapta... ”ce faci... unde mergem? ”, mergem sa-mi implinesc un vis. Mergem la Carei.

Careiul, apare în documente începând cu anul 1320, sub denumirea de "villa Karul", devenind una din cetatile de aparare importante din vestul Transilvaniei. Istoria orasului este mai mult decat interesanta si captivanta.

Copil fiind, vedeam in cartile de istorie monumentul de la Carei... va povesteam mai deunazi despre Vida Gheza... mi-am jurat sa ajung acolo... nu conta cand. Si am ajuns. Cred ca mi-au trebuit vreo cateva minute bune sa-mi revin din emotia care m-a cuprins pasind pe platoul din fata monumentului ostasului roman. Emotiile ma cuprind din nou... va las acum... o seara linistita va doresc, eu si familia mea.

---

VIZUALIZĂRI: 2195 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI