Pe timp de pandemie, „turiști-cobai” în drum spre însorita Elada

TIPĂREȘTE

După câteva luni în care a călători a fost sinonim cu imposibilul, sătui de stat în casă cu ochii și urechile la televizorul cel dătător de știri rele, ne sfârâiau picioarele după o vacanță adevărată având în vedere că, rând pe rînd, am înregistrat în acest răstimp veritabile rateuri, anulându-ni-se două zboruri. Cum aveam o parte considerabilă a concediului programat încă de la finele anului trecut în luna iunie, pentru noi s-a nimerit perfect ca Grecia să-și redeschidă porțile turistice chiar cu data de 15 iunie. Parcă am fi stat în blocstarturi, așa am pornit ca din pușcă la primul semn că ne putem întoarce din țara miturilor și legendelor fără să rămânem în autoizolare 14 zile acasă. Era clar, turismul elen înviase ispitindu-ne cu tot ceea ce știam noi că ne poate oferi, așteptându-ne cu brațele deschise așa cum ne obișnuise de ani buni.

Am plecat în pripă, după ce, tot în pripă, aleseserăm ca destinație nordul Greciei, fără a ne mai aventura prea departe, probabil tot dintr-un instinct de conservare vizibil mai pronunțat în vremuri de epidemie. Ne-am orientat la Kavala, un oraș care ne făcea cu ochiul de mai mult timp, dar pe care îl lăsam mereu în așteptare cu gândul că este la îndemână și îl putem accesa ușor. Iată că-i venise rândul acum!

Cazare am ales tot în scurt, fiind nevoită să mă orientez la două hoteluri în oraș, negăsind în acel moment 11 nopți continue doar la unul, dar n-a fost rău, dimpotrivă, exceptând stresul mutării, am avut posibilitatea să încercăm două gazde bune.

Așadar, am plecat în dimineața zilei de 18 iunie, cu noaptea în cap, spre Giurgiu, am achitat taxa de pod (14 lei), observând că mai mulți compatrioți aveau aceeaşi destinație ca și noi. La Ruse, poate și pentru că era ora schimbului de tură, am găsit coadă de mașini, o polițistă de frontieră se deplasa de la mașină la mașină împărțind declarații spre a fi completate de către cei ce tranzitau Bulgaria. Cum aveam formularele deja completate de-acasă (le descărcasem de pe mae bulgaria mae.ro/sites/default/file ... an_romanian.pdf), am întrebat-o dacă sunt ok, ea ne-a zâmbit făcându-ne semn cu degetul mare că totul e în regulă. După 40 minute de așteptare, am ajuns la ghișeu, le-am predat, pe urmă ne-a fost solicitat, pe lângă actele de identitate, și certificatul de înmatriculare al mașinii.

Am alimentat cu carburant la una dintre stațiile de pe centură, benzina părându-ne ușor mai ieftină ca acasă, apoi „am dat bice” știind că vom trece în Grecia pe la punctul de frontieră Promachonas, și nu pe la Makaza (la vremea aceea fiind deschisă), fiindcă am preferat ruta un pic ocolitoare, dar cu mai multă autostradă în traseu. Taxa de drumuri, adică vinieta electronică, pentru teritoriul Bulgariei o achitasem de acasă online, cu cardul de pe bgtoll.bg/ro/, pentru o lună (30 leva), primind imediat confirmare.

Nu mai urmaserăm itinerarul acesta din septembrie 2017, așa că ne era dor de fiecare bucată de drum, eram curioși să vedem cât au mai înaintat bulgarii cu autostrada spre Grecia și am constatat că destul de mult, o porțiune intermediară mică rămânând din șoseaua veche, de pe malul Strumei. Aveam emoții pentru ce vom fi găsit la vama din Promachonas, doar cu trei zile în urmă, când se redeschiseseră frontierele, cozile fuseseră imense, iar timpii de așteptare pe măsură.

La Kulata am mai alimentat încă o data cu benzină, știind că prețul acesteia în Grecia este considerabil mai mare (în jur de 1,40 euro/litru), apoi am intrat în vama Promachonas în care nu am zăbovit mai mult de cinci minute, formalitățile decurgând fără tăgadă. Pe un alt fir, am văzut din fugă personal medical îmbrăcat corespunzător ce lua probe altora mai puțin norocoși decât noi. La orele 13,00 trecuserăm în Grecia, vremea era superbă, termometrul mașinii arăta 32 grade, noi eram dornici să respirăm aer elen, aveam, deci, liber la vacanță!

Entuziasmați peste măsură, abia dacă mai băgam în seamă SMS-urile ce ne veniseră pe telefoane, care ne transmiteau că putem fi testați de Covid-19 oricând, fiind nevoie să rămânem în carantină pentru o zi la hotel, deși nu comunicaserăm unde vom sta, așa cum se solicită acum prin formularul PLF. Periodic, pe parcursul vacanței, am primit același mesaj de bun-venit, dar și de o posibilă testare. Nu nu s-a întâmplat nimic, din acest punct de vedere, nu ne-a fost umbrită vacanța, deși ne asumaserăm dinainte și această posibilitate.

După ce am intrat în Grecia, am fost „întâmpinați” de prima stație de taxare (toll-post) de 2 euro. Apoi ne-am continuat drumul spre Kavala, urmând traseul prin Serres, Nea Zichni, Drama, Krinides, Amigdaleonas, în total circa 800 km, ghidați fiind de aplicația maps. me, neconsumatoare de date mobile, care și-a dovedit încă o dată utilitatea.

Despre Kavala și ce am făcut/văzut în zonă, intenționez să scriu separat, așa că mă voi referi doar la aspectele ce țin de organizarea și desfășurarea vacanței în aceste vremuri neobișnuite pentru zilele noastre, la experiența noastră care, desigur, poate fi total diferită față de a altor compatrioți, sau față de cea din alt interval de timp, lucrurile putându-se schimba de la o zi la alta.

În Kavala, localnicii mi s-au părut destul de relaxați, în sensul că își dădeau mâinile pe stradă, nepăstrându-se o distanță fizică anume, în incintele magazinelor, în afara lucrătorilor, purtau mască foarte puțini oameni. E drept că Grecia a înregistrat un număr de cazuri de îmbolnăviri destul de mic, însă am văzut panouri informative pe clădiri care îndemnau la portul măștii. Turiștii erau destul de puțini, majoritari numeric erau bulgarii, apoi sârbii, românii și câțiva nemți. Referindu-mă încă o dată la lucrători, indiferent unde munceau: pe plaje, la hoteluri/unități de cazare, la taverne / restaurante / cafenele / baruri, la muzee, la magazine, toți sunt obligați să poarte mănuși și măști/viziere de protecție.

La plaje, atât la cele publice, cât și la cele private, șezlongurile erau așezate mai îndepărtat, uneori se preciza pe panouri că distanța între stâlpii umbrelelor trebuie să fie de 4,5 m, asigurând distanță de cel puțin 1,5 m între paturile de la umbrelele vecine. Numai că în perioada în care am fost, plajele nu erau ocupate mai mult de un sfert din capacitate, așa încât nu de puține ori aveam impresia că aveam plaja și marea în bună parte doar pentru noi, ceea ce nouă ne-a convenit de minune, riscul de îmbolnăvire fiind aproape inexistent.

La hoteluri am găsit dispensere cu dezifectant de mâini peste tot: la intrare, la recepție, pe holuri, în lifturi, la intrare în restaurant. Recepțiile erau separate prin panouri de plexiglas, la fel și la restaurantul unde ni se servea micul-dejun, mâncarea se afla toată în spatele pereților subțiri transparenți, turiștii neputând atinge nimic. Aceștia solicitau ce voiau persoanelor ce se ocupau cu servirea (îmbrăcate cu haine de protecție) mesele din restaurant așezate destul de răzleț, făcându-se chiar o programare aproximativă pe ore pentru a se evita întâlnirea mai mutor turiști deodată. De pildă, noi am fost întrebați cam pe la ce oră am vrea să luăm micul-dejun pentru a-și da seama pe ore câți clienți vor avea și cred că așa se proceda cu toți. După fiecare client servit, deși nu se producea nicio atingere, lucrătorul ce pusese mâncarea în farfurii, se dezinfecta în văzul tuturor. La fel, după ce clienții se ridicau de la fiecare masă, masa se debarasa imediat, tot imediat era curățată cu soluții dezinfectante pentru a fi pregătită pentru următorul.

În camere, curățenie/schimbat de prosoape/lenjerie se făceau la cerere, iar multe dintre obiectele din dotarea acestora (pahare, cană de încălzit apa, perii) fuseseră ridicate, pentru a nu fi motiv de transmitere a virusului. Politica hotelului!

În alt hotel, lucrurile au fost mai simple: micul dejun ne-a fost servit în cameră, la pachet sigilat, deși în mod obișnuit hotelul punea la dispoziție micul-dejun în regim bufet. Cutiile cu micul-dejun erau puse pe un scaun la ușă, la ora comunicată de noi că doream să mâncăm, eram sunați la telefonul fix că ne așteaptă masa în fața ușii. La același hotel, după două zile, am primit tot în faţa ușii, pe un scaun, prosoapele de schimb, alte consumabile. Tot la telefon am fost întrebați dacă dorim să ni se efectueze serviciul de curățenie, limitându-se pe cât posibil ca lucrătorii să intre în camere precum și contactul acestora cu obiectele turiștilor. Desigur, gazda ne-a asigurat de tot suportul său, însă ne-a spus clar că va fi limitată drastic întâlnirea față în față cu stafful. Aceste reguli n-au fost o noutate pentru noi, hotelul a avut amabilitatea să ni le transmită pe e-mail dinainte pentru a nu fi chiar surprinși neplăcut.

Același reguli cu dispensere de dezifectanți, marcaje pe pardoseală pentru păstrarea distanței fizice, le-am găsit peste tot când intram în incinte, de pildă în muzee portul măștii peste gură și mai ales nas de către vizitatori este absolut obligatoriu, de fapt de acesta depinzând accesul în muzee. În schimb, turiștii nu erau obligați să poarte mască în hoteluri (în spațiile comune) sau în magazine.

Cel mai lejer era la taverne și pe stradă, când nu se punea problema portului măștii. La taverne, la o masă pot sta cel mult șase persoane, iar mesele, de asemenea, sunt așezate ceva mai rar față de ceea ce știam. Numai ospătarii erau obligați să poarte mănuși și măști sau viziere, în schimb meniurile înmânate clienților sunt aceleași, deci sunt atinse de turiști, rând pe rând.

De câteva ori, atunci când am răspuns întrebării adresate de unde suntem, am simțit ceva suspiciune în ochii interpelatorilor, cel mai mult în ultima zi, când ne îndreptam spre casă, în timp ce vizitam o peșteră. Ghida, deși eram numai șase vizitatori, ne-a impus reguli stricte de distanțare (2 m între noi), port de mască obligatoriu peste nas, uz de dezifectanți la intrare și ieșire în/din peșteră. Când a aflat de unde suntem, parcă nu-i picase prea bine.

La întoarcere, am găsit la Promachonas pe sensul nostru de mers o coadă substanțială de mașini care ne-a întârziat cu 40 minute trecerea în Bulgaria, unii conaționali și vecini de la sud de Dunăre devenind nerăbdători și nervoși, încercând să iasă de pe un fir mai lent și să se înfigă pe altul ce părea mai rapid, dar se dovedea doar relativ mai expeditiv.

La Ruse, taxa de pod (2euro) se poate achita cu leva și euro, am citit undeva într-un ecou de pe firul acesta că nu sunt primite monedele, ba da, sunt primite, dar cele de unul sau doi euro, nu mai mărunte.

La intrarea în țară, la punctul de trecere a frontierei Giurgiu, ni s-a făcut un control vamal sumar, de rutină aș zice, însă neuzual, dar regulile sunt reguli și trebuie respectate.

Pe scurt, cam așa a decurs șederea noastră de iunie, în condițiile anului acesta, în Grecia continentală de nord. Oricum eram fericiți și aproape că nu ne venea să credem că am reușit să ne petrecem o vacanță frumoasă în aceste vremuri stranii și incerte. Oare vor mai urma și altele, sau?! ….

Vă rog, atașați următorul videoclip: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 1325 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI