Popas la Schitul Sf. Cuv. Atanasie - Stipoc

TIPĂREȘTE

Plimbările cu barca, pe canale, organizate de majoritatea pensiunilor din deltă includ și o oprire - cu debarcare - la Schitul Sf. Cuv. Atanasie. Cazați la Pensiunea Inima Deltei din Mila 23, am făcut și noi această călătorie. Este o bucurie pentru credincioși, dar și o curiozitate pentru cei mai puțin credincioși, asta pentru că acolo, în mijlocul apelor, te aștepți să vezi păsări, nuferi, sălcii și nicidecum un lăcaș de credință.

Schitul Sf. Atanasie sau Mănăstirea Sf. Atanasie - așa cum figurează în diverse surse - este unul și același lucru. Eu îi voi spune în continuare Schitul Sf. Cuv. Atanasie pentru că așa apare scris deasupra porții de la intrarea în incinta lăcașului.

Amplasat pe grindul Stipoc, la marginea canalului care face legătura cu Chilia Veche, Schitul Sf. Cuv. Atanasie - un lăcaș de cult aparținând Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România - este singurul de acest fel din Rezervația Naturală Delta Dunării.

Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România a luat ființă în anul 1924, atunci când Biserica Ortodoxă Română a introdus calendarul gregorian. Un grup de preoți și de credincioși oponenți acestei schimbări, a continuat să țină sărbătorile după calendarul iulian (la fel ca Biserica Ortodoxă Rusă) construindu-și alte lăcașuri de cult. Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România are o mitropolie autonomă cu sediul la Slătioara, în județul Suceava.

Preluați de la Mila 23, Cornel - barcagiul nostru - ne-a purtat când mai lin și când mai în viteză, pe canalul Eracle, prin gârla lui Iacob, apoi pe canalul Stipoc. Acolo, în lumea apelor, Schitul Sf. Cuv. Atanasie apare dintr-odată, ca o oază în deșert.

Coborând din barcă, după câțiva pași, pătrunzi în incintă. În gardul din fier dublat cu stuf, flancată de două steaguri tricolore, se află poarta pentru pelerini. Deasupra are o cruce, iar în dreapta chipul Sfântului Cuvios Atanasie Atonitul. Dincolo de poartă, pomi, flori, curățenie, aer curat… mai pe scurt, un colț de rai pământesc, un loc unde-ți poți trage sufletul, unde te poți reculege. O scară de piatră cu câteva trepte, o alee mărginită de trandafiri înfloriți, crengile bogate ale unor arbori dintre care răsar - aurii - turlele în formă de bulb de ceapă…

Nu știu câți monahi viețuiesc acolo. N-am văzut decât unul, la treabă, în gospodăria amenajată dincolo de canalul din fața sfântului lăcaș. Schitul nu este prea vechi. Aici, pe un teren danie a unui credincios, câțiva călugări veniți din Moldova au înălțat o frumoasă biserică din lemn. Biserica, o bijuterie din lemn lucrat cu multă migală, are acoperișul din șindrilă. Turla principală, cea mai mare, se află pe naos și are patru ferestre. Alte trei turle - mai mici - se află deasupra pronaosului și a intrării. Toate se termină în "bulb de ceapă" și sunt acoperite cu tablă aurie. Pereții exteriori, cu o lucrătură cu totul specială, i-au adus lăcașului încă un nume. Neoficial, oamenii deltei îi spun "Biserica cu solzi".

Interiorul este în întregime din lemn. Catapeteasma, cu ușile împărătești sculptate cu mare migală, este impresionantă.

Într-un cadru verde, bogat, cu flori și cu o barcă ornamentală care acum odihnește pe uscat, nu departe de biserică, într-un foișor din lemn cu acoperiș tot în formă de bulb de ceapa, se află o fântână.

Salcia bătrână din fața bisericii, cu trunchiul ei gros, este încă un punct de atracție pentru vizitatori. Mulți o fotografiază sau chiar se fotografiază la umbra ei. Tot în fața bisericii, alături de o clădire cu cerdac - stăreția și corpul de chilii - observăm o căsuță veche, acoperită cu stuf și vopsită în culorile deltei (alb și albastru). Este - probabil - vechea casă a donatorului terenului pentru înființarea schitului.

Ne-am plimbat prin curte admirând florile, bărcile ornamentale și ele încărcate cu ghivece cu flori, am fotografiat și ne-am relaxat la umbra arborilor. Canalul din spatele vechii căsuțe, traversat de un podeț, delimitează spațiul bisericii de cel al gospodăriei monahale. Acolo, pe apă, pluteau două cârduri mari de rațe, toate albe.

Cei obișnuiți să plece de la sfintele lăcașuri cu o amintire cât de mică - o cruciuliță, o iconiță, o brățărică, un pliant de prezentare sau o cărticică de rugăciuni - pot afla că la Schitul Sf. Cuv. Atanasie - Stipoc nu vor găsi nimic din toate astea. Doar lumânări pe care să le aprindă pentru cei vii sau pentru cei plecați dintre noi. Acestea nu au preț. La fel ca la multe lăcașuri de cult din străinătate, iei lumânările și lași un ban. Atât cât vrei, atât cât poți. Nu știu dacă Schitul Sf. Cuv. Atanasie - Stipoc oferă și spații de cazare pentru pelerinii în căutare de liniște sufletească.

… și popas "La Mateescu"

Dacă am făcut un popas pentru suflet la Schitul Sf. Cuv. Atanasie, se cuvenea să facem și un popas pentru trup, așa încât - pietonal, pe drumul de pământ - am continuat pe malul apei până "La Mateescu". Acolo este o amenajare destul de simplistă, ca multe altele din deltă, unde te poți odihni la umbră, te poți răcori cu o bere sau chiar te poți îndestula cu o masă de pește. Dacă dorești, te poți și caza acolo. Tariful de cazare este de 40 lei/persoană/zi. Despre confort nu pot spune nimic. Știu doar că nu vei fi cazat într-o cameră așa cum poate te-ai aștepta, ci într-o rulotă adăpostită sub acoperiș de stuf. Dacă dorești să iei și masa acolo, trebuie să știi că pentru un meniu tradițional, fără desert, vei plăti 45 lei, iar dacă optezi și pentru desert, vei mai adăuga 5 lei.

Noi, călători pe calea apelor, niciodată prea obosiți, dar adeseori arși de soare și însetați, ne-am bucurat de popasul la Mateescu. Îl remarcaserăm mai înainte de a ajunge și de a debarca la schit. Pe malul apei, la ponton, mai multe bărci și chiar o ambarcațiune mai mare ne spuneau că acolo există viață. Pe o placă mare, albă, prinsă de trunchiul gros al unei sălcii, pe lângă "Welcome, La Mateescu" mai poți observa două ancore.

Odată ajunși la popasul lui Mateescu, ne-am repezit cu toții la bere și la sucuri pe care le-am găsit reci, numai bune pentru a ne ostoi setea.

Cornel și barca lui ne-au preluat de la debarcaderul lui Mateescu, nemaifiind nevoie să străbatem din nou drumul prin soare până la debarcaderul schitului, acolo unde puseserăm piciorul pe uscat. Ne-am continuat plimbarea pe canale, dar… asta este o altă poveste.

---

VIZUALIZĂRI: 613 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI