Pelerinaj pe Valea Loirei (I)

TIPĂREȘTE

Introducere

Aventura normandă din 2011 s-a încheiat cu o ocheadă aruncată peste o jumătate de mileniu de la năvălirea acelora peste o „mânecă” de apă, năvălire care a schimbat evoluția unui popor și a pus temelia lumii pe care o cunoaștem azi. Iar ocheada avea un nume: castelul regal Chambord. Și un rege: Francisc I. Și un geniu: Leonardo da Vinci. Doar că, atunci, în vara lui 2011, potopul senzațiilor de la Etretat, torentul istoriei în imagini de la Bayeux sau poveștile normande de pe valea Senei, de la Jumiege până la Chateau Gaillard, de lângă Les Andelys au umplut până la refuz tolba sufletelor noastre. De aceea am lăsat pentru mai târziu legenda unei Fecioare și a unui rege nebun, posesiunile Plantageneților de pe coasta atlantică, până la Bayonne și pe Francisc I. Cine a fost Francisc I? Un afemeiat, un vanitos, un intelectual renascentist, un vizionar? Puțin din toate, dar suficient cât să i se opună, uneori cu riscul unei detenții umilitoare, Habsburgului Carol Quintul. Și bine a făcut, căci a creat Franța, acea Franță care, de atunci, a stat piedică hegemoniei germanice în Europa. Care – istoria mai veche sau mai nouă ne arată – este cea mai toxică pentru bătrânul continent, construită prin trădare și noroc, de la Teutoburg încoace.

Am decis să scriu această poveste nu urmând firul istoriei, deoarece nu suntem pe un blog, ci traseele geografice, în cazul în care cineva, cândva, care va dori o experiență similară celei pe care am trăit-o în vara lui 2018, să aibă un punct de reper, să nu fie nevoit să contureze, mereu de la capăt, trasee, să numere kilometri și să calculeze durate. Deoarece o excursie pe Valea Loirei, care să nu exagereze opririle la puzderia de castele, dar nici să nu ocolească pe cele mai importante, este destul de dificil de construit.

Ziua I

De la Angers se ajunge rapid la primul castel, Brissac. Construcția de azi este una din secolul XVII, după distrugerile provocate de războaiele religioase care l-au adus pe Bearnez la Paris, tocmai din ținutul conților nebuni de Foix. Trădarea, am zice azi, intuiția politică, s-ar fi zis atunci, l-a determinat pe posesorul castelului să îl lase pe viitorul Henric IV să îi traverseze domeniile fără luptă, fapt recompensat ulterior cu un titlu nobiliar și stipendii pentru reconstrucția reședinței conților de Anjou. Azi, castelul, cel mai înalt din Franța, se oferă vizitei turiștilor, dar și cazărilor celor mai romantici și cu dare de mână. Camerele sunt somptuoase, în stil baroc și, bine marcat, pășești în dormitorul lui Ludovic al XIII-lea, cel care, aici, pe teren neutru, și-a încheiat diferendul cu maică-sa, Maria de Medici, pe care, în cele din urmă a ostracizat-o, pentru a pune temeliile absolutismului și a-l face celebru pe Alexandre Dumas, cu ai săi mușchetari. Iar beciurile castelului te îmbie la o degustare – ceea ce eu nu am putut face, fiind unicul șofer al cuplului – și, de ce nu, să cumperi o sticlă din vinul aristocratic stors din podgoria locală. Căci, la fel de magnific, se desfășoară, la poalele dealului, domeniul. Un parc întins pe hectare, cu păduri, iazuri și vii, întreținute de oamenii satului, în slujba marchizului de Brissac, proprietarul.

După vreo două ceasuri de preumblare, am părăsit parcarea din sat și ne-am îndreptat către următoarea țintă, castelul Breze. Nu înainte de a face un popas în satul trogloditic de la Rochemenier. Frumoasă e limba franceză și, o dată cu ea, limba română. Nu „troglodit”, ce poate părea jignitor, ci „trogloditic”, adjectiv care mai îndulcește, întrucâtva, realitatea. Realitatea unor oameni de o sărăcie lucie, până prin anii ’70 ai secolului trecut și care, de generații, și-au săpat viața în stânca moale, dar rezistentă, a văii. Și așezările trogloditice abundă aici, din epoca războaielor religioase, ca loc de refugiu, apoi de vatră. Iar Rochemenier nu trebuie evitat. Șoseaua te poartă în sus, îngustă, prin sat, până când, după o biserică din piatră ctitorită pe un colț al drumului, ieși la liman, adică la lărgime. Te oprești, deoarece relieful se schimbă, domol. Intuiești că biserica este punctul terminus al călătoriei și lași mașina pe marginea șoselei, într-un loc tocmai eliberat de alții. Abia la pas poți să citești că satul trogloditic se află sub tine, iar biserica, exact deasupra lui. O vizitezi, deoarece ești chiar acolo – o biserică obișnuită, din piatră, apoi cobori scările spiralate către o lume ascunsă. La casa de bilete încerci să te descurci în franceza pe care nu ai studiat-o vreodată, iar omul de dincolo de ghișeu te întreabă de unde ești, ca să îți dea ghidul în limba potrivită. Îi răspunzi, zâmbitor, că, oricum, nu îl are în limba ta, așa că ți-l poate da în engleză sau, dacă îl supără ideea, chiar în franceză, dar omul insistă. Îi spui că vii de pe meleaguri carpatine, din România și te aștepți la o grimasă sau, măcar, o privire cu subînțeles. Că doar ți se tot spune pe Facebook și aiurea că noi, românii, suntem paria Europei. Dimpotrivă, omul, ce părea cu mult peste ceea ce arăta – poate că era un profesor care își mai rotunjea veniturile în vacanță – a comentat că, întrucât nu vorbeam nici spaniola, nici italiana, a bănuit că trebuia să fie româna. Și i-a spus băiatului care îl ajuta la ghișeu să scoată la imprimantă varianta românească a ghidului. Am crezut că glumește – și el a simțit neîncrederea mea – dar, mândru, mi-a înmânat paginile colorate, scrise într-o frumoasă limbă română. „Ați văzut? ” a părut a spune. Satul trogloditic este împărțit în două și ocupă o caldera, ca de vulcan. Urmărești traseul bine marcat și treci prin camere săpate în stâncă, admiri, uimit, sărăcia și austeritatea mobilierului, laolaltă cu fotografiile de pe pereți, mărturii statice – dar cât de vii – ale unui mod de viață ai cărui ultimi supraviețuitori încă umbreau Pământul, în satul de deasupra. Și te gândești la polarizarea acestei lumi iată, în final de secol XX, secol pe care îl credeam, în Europa, cel puțin, ca unul al bunăstării.

De aceea, popasul următor, la castelul de la Breze, este doar o continuare a acestor gânduri. Căci Breze este supranumit castelul peste castel. Deoarece s-a suprapus peste niște așezări trogloditice vechi de 1000 de ani. De fapt, castelul în sine este cochet, micuț, dar, cu toate că a găzduit și el, la rându-i, un rege, pe tânărul Carol al IX-lea și pe mama sa, regenta, Caterina de Medici, nu impresionează în mod deosebit. Mai puțin relieful, aducea cumva a cetatea Făgărașului. Ceea ce face, însă, să merite o vizită la castel este așezarea de sub el. O încrengătură de tuneluri, camere, bucătării și acareturi săpate în patul de stâncă de dedesubt, care te coboară, mai lin, mai abrupt, pe fundul șanțului de apărare, la vreo 20 de metri sub podul de piatră de la intrare, pod retractabil, odinioară, dar încremenit în locașurile-i ruginite, azi. Iar din loc în loc, în pereții șanțului, sunt cioplite hambare, beciuri pentru uriașele butoaie de vin, ustensile diverse. Și câte o poveste, ca un etern semnal de alarmă, despre ocupația germană și răzbunările viticultorilor după Eliberare.

Iar după amiaza se încheie cu o vizită pe malul Loirei, la castelul dăltuit în stânca ce se prăvale peste râu, la Montsoreau. Fortificație strategică, la confluența comitatelor istorice, este, azi, o construcție semeață, mai degrabă loc de întâlnire al navigatorilor de pe Loire și Vienne, care adăstează în curgerea lor domoală. Iar malurile râului oferă suficiente spații de reverie, fie pe bănci strategic amplasate și ele, fie direct pe iarba moale, la umbra vreunui copac, acum, în mijlocul caniculei.

Ziua II

Tranzit de la Angers la Tours. Dar nu unul ineficient. Căci, în cale, se ridică un incredibil Chateau d’Azay-le-Rideau. Din departamentul Indre-et-Loire... Citiți-l, numai, în tăcere și ascultați-i muzicalitatea. Asta este Franța! Iar castelul e magie. Tipic renascentist, cu turnuri de poveste, cilindrice, apoi ascuțite, se întinde peste un iaz de un verde-albastru răpitor (cum să fie verde, când e albastru toată ziua? Ba nu, e verde-albastru). Istoria castelului este, ea însăși, fragmentată în epocile de devenire a regatului, din întunecatul Ev Mediu, către culoarea pe care i-au dat-o vizitele celor doi Ludovici, al XIII-lea și al XIV-lea, care au împărtășit aceeași cameră, la numai o generație distanță.

Cu greu te desparți de grădina parfumată și răcoroasă, udată de cascada mică și umbrită de copaci și arbuști – dar și plimbată, cochet, de turiști care, ciudat, aveau un comportament aristocratic, nicidecum de hoardă.

Mai departe, spre Tours, se ridică un alt castel, Villandry. Altă bijuterie. Cu o existență de la începutul Războiului de 100 de ani, a suferit foarte multe transformări și a schimbat proprietarii, printre aceștia numărându-se și unul dintre frații lui Napoleon Bonaparte. Cădirea, în sine, pe malul lacului, are o formă de U și te îmbie la o plimbare prin camerele somptuoase, fiecare cu o poveste și un aranjament aparte. Nu am luat un tur ghidat și bine am făcut. La un moment dat, într-una dintre camere, am zărit un grup vesel, care asculta povestea plină de patimă a ghidului. Un sfert de oră mai târziu, după ce am dat ocolul acelei aripi de castel, i-am regăsit, în aceeași cameră, o leacă mai triști, sprijind alene pereții și ascultând patosul aceluiași ghid căruia, în mod sigur, îi făcea plăcere să se audă vorbind. I-am lăsat pe aceia în durererea lor, amintindu-ne de eficiența ghizilor din Irlanda lui 2016 și am continuat preumblarea. Din loc în loc, de la diferite înălțimi și din diverse unghiuri, pe geamurile deschise se zărea grădina. De fapt, castelul Villandry este renumit pentru grădina de zarzavat (chiar așa!) ornamentală și pentru iazul artificial care o mărginește. E adevărat, privilegiul de a vizita grădina se adaugă la prețul castelului, dar e un obol care merită. Te plimbi printre arbuștii care îngrădesc geometric parcele cu legume sau pomi fructiferi, apoi urci pe malul care mărginește iazul și te plimbi pe aleea care, în desene ale artiștilor anonimi, prezintă diverse detalii arhitecturale ale castelului.

Pe nesimțite s-au mai scurs două ceasuri și, cu regret, te îndrepți spre următorul loc de popas, la Tours, centrul pentru vizita văii Loarei.

Ziua III

Sau „la piece de resistance” a escapadei. Căci, lângă satul Chenonceaux se află moșia și castelul Chenonceau. Castelul amantei și al soției. Castelul care a scăpat de fanatismul revoluționar ce a decapitat un rege deoarece diplomația soției proprietarului de atunci i-a convins pe fanatici că podul construit de cele două disprețuite de ei femei, amanta, Diana de Poitiers și soția, Caterina de Medici, era singurul peste râul Cher, pe o distanță de mile și ei, revoluționarii, nu ar mai fi avut nici o legătură peste maluri. Același pod care a pus castelul în pericol, atunci când hoardele naziste au înțeles că era un nod de legătură cu Franța Liberă. Dar germanii, care, surprinzător, vizitau în număr mare castelul, în acea zi de vară a lui 2018, nu sunt iubiți nici azi în Franța. Nici nu ar avea de ce să fie!

Chenonceau a fost marea absență a verii lui 2011, dar era... un pod prea îndepărtat, atunci.

De aceea, dis de dimineață, am părăsit Citotel Criden, din centrul Tours-ului, pentru castelul de pe malul râului Cher. Am bănuit aglomerație și nu ne-am înșelat, dar, din fericire, biletele se puteau lua, cu cardul, de la niște mașini, din belșug amplasate în jurul intrării, dar puțin folosite; majoritatea preferând să se înghesuie la coada de la casă. Parcă ar fi fost șoferii noștri mioritici, care, după ce au criticat statul român că nu e capabil să monteze niște puncte automate de plată la podul de la Cernavodă, stau și azi la cozile interminabile de la case, în loc să treacă rapid tocmai pe la acele puncte automate de taxare, pentru care ar fi luat cu asalt Palatul Victoria. Curiozități psihologice... Sau psihiatrice...

Oricum, am trecut rapid de intrare și am luat frumosul ghid tipărit în limba română; semn că, iată, românii au început să fie percepuți și altfel decât îi prezintă Facebook-ul carpatin. E drept, deși superior calitativ, acesta avea destule greșeli de limbă, față de cel de la satul trogloditic din Rochemenier. Mă rog, astea sunt deja mofturi.

Până la castel, după ce treci de filtrul de securitate unde ți se controlează gențile, se merge pe o alee, prin pădure. Se desprind multe poteci printre copaci și ți-ar trebui o zi întreagă să te plimbi peste tot domeniul. De fapt, asta a atras și pe Bourboni, de la Henric IV, la vânătoare. Iar castelul se deschide după grădinile spectaculoase, triunghiulare. Îi pătrunzi tainele, încă de la finele Evului Mediu, respiri asediul lui Francisc I și, traversând râul pe la parterul fabulosului pod cu arcade, creație ad litteram a Dianei de Poitiers, amanta următorului rege, Henric II, ești învăluit de povestea acesteia, de puterea pe care a deținut-o – ca orice curtezană de prim rang – dar și de intrigile de la palat, care ar fi făcut de rușine și pe cel mai rezistent grup de pe Facebook-ul contemporan. Ieși din castel, pe malul celălalt, nu înainte ca frumoase domnișoare să îți pună o ștampilă pe mână, așa, ca la balurile bobocilor, ca să poți intra înapoi, deoarece de acum te afli din nou pe domeniul ce se poate vizita gratis, în pădure și pe mal, or tu, aristocratul, ai plătit ca să vezi. Păi, nu?

Și te întorci, după vreo jumătate de oră, ca să urci la nivelul al doilea al Podului, ridicat de Caterina de Medici, regina oficială și soția lui Henric II, după ce a ostracizat-o pe Diana, la moartea regelui, doar ca să îi arate cine este stăpâna. Căci acum, Caterina era regentă.

Am părăsit castelul și ne-am oprit la dușurile care pulverizau, fin, apa, la timp pentru a ne răcori frunțile încinse de aerul canicular. Apoi am coborât la râu, doar ca să închiriem barca cu vâsle, care ne-a oferit 30 de minute de reverie pe sub coloanele podului, în amonte și în aval de Cher, la răcoarea malurilor împădurite. Iar la final, căci așa hotărâsem, am dat ocolul grădinilor spectaculoase – nu la fel de întinse ca cele de la Villandry – dar, cu siguranță, la fel de frumoase.

Mult după prânz, am ajuns la Loches. Am urcat pe niște străduțe înguste, cu sens unic, ne-am proptit în sediul jandarmeriei, am întrebat, ni s-a arătat un drum, mai îngust chiar decât cele din Irlanda, dar, măcar, cu volanul pe partea firească, am reușit să ne strecurăm și, în cele din urmă, ne-am blocat. Deasupra era zidul castelului. Norocul amatorului, tocmai ce se elibera un loc de parcare! Am mulțumit cerului alb, canicular, și, după ce ne-am lipit de malul de pământ pe care se înălțau zidurile, ca să îl lăsăm pe acela să plece, am ocupat, răsuflând ușurați, locul și, fără a ne uita în urmă, ne-am dus, ca odinioară, cruciații, înainte.

La castel urci abrupt pe o alee, doar ca să intri, după ce plătești biletul, într-o altă epocă istorică. De la aristocraticul Chenonceau, te scufunzi în austerul Loches, ridicat de englezi, posedat de chiar Richard Inimă de Leu, cel care s-a războit cu Filip August, primul rege care s-a intitulat al Francezilor, nu al Francilor, după victoria finală asupra Leului, de la Chateau Gaillard. Oare aici, la Loches, începe istoria Franței, alta decât Regatul Francilor? Și, parcă nu ar fi de ajuns greutatea acestor nume și întâmplări, din rigidele încăperi ale castelului regal respiră povestea unui rege, Carol VII, a unei amante – imortalizate oarecum indecent peste veacuri – Agnes Sorel și a unei Fecioare. Căci aici, în sala cea mare, Ioana l-a convins pe indecisul – și lașul – Carol de rolul său mesianic în devenirea Franței și alungarea englezilor peste Canal, cu condiția să meargă în teritoriul anglo-burgund inamic și să se încoroneze la Reims. Ceea ce, în contra sorților, prin victoriile miraculoase ale Ioanei, a făcut-o, în cele din urmă. Pe toate acestea le vezi, la propriu, pe un ecran de lângă sala mare, ca, mai apoi, să pășești mult mai atent, să nu ștergi urmele Fecioarei, pe dalele tocite din piatră. Și nu poți părăsi Loches fără a urca în turnul citadelei străvechi, care tronează deasupra localității.

Pentru că, întorcându-te spre Tours, te abați pe străzile acelea dintre sate, asfaltate ca în palmă, ca să prinzi ultima vizită de la o altă așezare trogloditică, cea de la Goupillieres. Aici, mașina se lasă într-o parcare, la vreo 500 de metri de intrare, la care ajungi pe ulița unui sat locuit. Oximoronic, case noi, din piatră, stau la drum, în timp ce, în spate, fostele locuințe rupestre sunt, azi, locuri de parcare. Iar veselul om de la casa de bilete ne îmbie cu produsele locale, de la sucuri de mere, la tot felul de dulcețuri care îți făceau cu ochiul. I-am promis că luăm la întoarcere și ne-am alăturat grupului de francezi cu tot cu copiii din dotare, ca să ascultăm povestea unei lumi apuse nu demult. Aceeași poveste ca la Rochemenier, doar că, aici, spațiile sunt mai largi, la poalele pădurii și ale muntelui. Iar măgărușul, care se lăsa mângâiat în țarcul, lui oferea senzația de autentic, în acel amurg canicular, în care simțurile noastre au fost mângâiate cu parfumul unor secole de istorie.

---

VIZUALIZĂRI: 2788 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI