Beaubourg, Île de la Cité, Tour Eiffel (III)

TIPĂREȘTE

Continuare de aici

Am început traseul din această zi vizitând Place de la République, situată în apropierea apartamentului în care locuiam. În mijlocul pieţei se află impunătorul monument al Republicii Franceze, personificată printr-o tânără femeie, cunoscută şi sub numele de Marianne. Statuia de bronz are 9,5 metri înălţime şi se află pe un soclu de 15 metri. A fost inaugurată în 1883. Marianne are pe cap o bonetă frigiană, simbol al libertăţii, iar în mâna dreaptă ţine ridicată o ramură de măslin, simbolul păcii. Pe soclul statuii se află trei personaje feminine, personificând Libertatea, Egalitatea şi Fraternitatea. La nivelul solului se află un leu de bronz veghind asupra unei urne ce reprezintă votul universal.

Am coborât apoi, din nou, pe Strada Temple şi am vizitat Biserica Sainte-Élisabeth-de-Hongrie, o construcţie în stil baroc din secolul al XVII-lea, cu un aspect destul de modest. Sfânta Elisabeta a fost o prinţesă maghiară din secolul al XIII-lea, fiică a regelui Andrei al II-lea, sanctificată după moarte datorită actelor sale de caritate faţă de cei săraci. În interiorul bisericii, mi-a atras atenţia un tablou înfăţişându-l pe Ludovic al XVI-lea luându-şi adio de la familia sa, în închisoarea Temple, înainte de a merge la ghilotină.

Am vizitat apoi Centrul naţional de artă şi cultură „Georges Pompidou”, situat în cartierul Beaubourg. Centrul a fost deschis în 1977, din iniţiativa preşedintelui Pompidou şi găzduieşte Muzeul Naţional de Artă Modernă, biblioteci, săli de cinema şi de conferinţe etc. Construcţia a stârnit mari polemici datorită aspectului său ciudat, toate instalaţiile de apă, canalizare, electricitate fiind situate în exterior. Astfel, clădirea are aspectul unei îngrămădiri de ţevi şi conducte de diferite culori, fiind comparată de unii critici cu o rafinărie de petrol în mijlocul oraşului.

Al patrulea şi al cincilea etaj, la care am ajuns cu o scară rulantă, tot exterioară, adăpostesc expoziţiile de artă modernă (etajul 5) şi artă contemporană (etajul 4). În mod logic ar trebui vizitat întâi etajul 5 şi apoi etajul 4, dar noi, din grabă, nu am procedat aşa. Etajul cu arta contemporană (de după 1960) conţine realizări ale unor artişti în general necunoscuţi mie, poate cu câteva excepţii, cum ar fi Andy Warhol sau Jean-Michel Basquiat. Operele lor cuprind picturi, sculpturi, dar şi colaje sau obiecte din diferite materiale: metal, sticlă, textile etc. Le-am privit mai mult din amuzament, fără să mă pot lăuda că m-au impresionat prea mult sau că le-am înţeles prea bine. Mai apropiată de noi, românii, ar fi o expoziţie temporară ce cuprindea fotografii şi scurte filme realizate de Constantin Brâncuşi, unele dintre ele prezentând imagini din România.

Expoziţia de artă modernă (1905 - 1960), de la etajul 5, mi-a stârnit mai mult interesul. Am găsit aici numeroase opere ale unor artişti cunoscuţi mie (dar nu înţeleşi în întregime!) cum ar fi: fauviştii Andre Dérain şi Henri Matisse (una din picturile sale expuse aici fiind "Bluza românească", o frumoasă ie populară), cubiştii Georges Braque şi Pablo Picasso sau suprarealistul Salvador Dalí. Alături de aceşti fondatori de curente artistice am găsit alte nume mari cum ar fi rusul Vassily Kandinsky, italianul Amedeo Modigliani, evreul Marc Chagall, americanul Jackson Pollock sau mexicanca Frida Kahlo, cunoscută mie din filmul "Frida", în care personajul său e interpretat de Salma Hayek.

Lângă Centrul Pompidou se află atelierul lui Constantin Brâncuşi, pe care nu l-am putut vizita atunci, întrucât este deschis doar după-amiaza. L-am lăsat, însă, pentru una din zilele următoare. Am admirat câţiva artişti ambulanţi, dintre care unul, cu o sfoară, reuşea să creeze imense baloane de săpun, de forme neregulate, pe care mai că îţi venea să le expui la secţia de artă contemporană de la etajul 4.

Am trecut apoi pe Île de la Cité, insulă în mijlocul Senei, care este cea mai veche zonă locuită din actualul Paris, numită în Antichitate Lutetia Parisiorum, parisii fiind un vechi trib galic. După ce Galia a fost cucerită de către Caesar, Lutetia a devenit oraş, extinzându-se treptat pe ambele maluri ale Senei şi luându-şi în Evul Mediu numele de Paris.

Primul obiectiv vizitat pe Île de la Cité a fost principalul simbol al Parisului (cel puţin în opinia mea), catedrala Notre-Dame de Paris, descrisă cu atâta dragoste şi admiraţie de către Victor Hugo, în romanul său omonim. Catedrala, reprezentativă pentru stilul gotic, a fost construită începând cu 1163, din iniţiativa episcopului Maurice de Sully, iar lucrările au durat aproape două secole, până în 1345. În Evul Mediu a rămas principalul edificiu religios din capitala Franţei, dar, în 1793, în timpul Revoluţiei, a fost ameninţată cu demolarea de către fanaticii iacobini, atât de porniţi împotriva religiei, văzută ca o unealtă a Vechiului Regim. A suferit atunci unele distrugeri, dar a rămas în picioare, devenind Templu al Raţiunii, divinitate al cărei cult fusese impus de către Robespierre. După Revoluţie a redevenit catedrală catolică, aici având loc, în 1804, încoronarea lui Napoleon I ca împărat al francezilor. Între 1844 şi 1864, catedrala a fost restaurată de către arhitectul Eugène Viollet-le-Duc, căpătându-şi aspectul actual. Opera de restaurare a stârnit numeroase controverse, Viollet-le-Duc fiind acuzat că a schimbat prea mult aspectul iniţial al catedralei, introducând o serie de noi elemente arhitectonice, care nu existaseră niciodată.

Pentru a vizita catedrala, a trebuit să stăm la o coadă lungă, care mergea însă foarte repede. Am avut timp să admirăm statuia din faţa catedralei, înfăţişându-l pe Carol cel Mare (Charlemagne) împreună cu doi războinici franci, precum şi splendida faţadă a catedralei. Aceasta prezintă o simetrie aproape perfectă, cu cele două turnuri de 69 de metri, despre care se spune că ar fi neterminate, lipsindu-le acel vârf în formă de săgeată caracteristic stilului gotic. Catedrala are trei portaluri bogat împodobite cu sculpturi înfăţişând scene biblice. Cel mai mare, portalul din mijloc, prezintă "Judecata de Apoi". Deasupra portalurilor se află 28 de statui înfăţişându-i pe regii Iudeei şi ai Israelului. Statuile originale au fost distruse în timpul Revoluţiei, poporul crezând că îi reprezintă pe regii Franţei. Statuile vizibile astăzi datează din timpul restaurării realizate de către Viollet-le-Duc, iar al optulea rege are chiar figura arhitectului. Deasupra statuilor se află un alt element specific stilului gotic, rozasa, o fereastră rotundă, în formă de roză, împodobită cu vitralii.

Lumina slabă din interior creează o atmosferă de pioşenie. Puţinele raze ale soarelui pătrund prin vitralii, dintre care cele mai impresionante sunt vitraliile celor trei rozase, situate pe laturile de vest, nord şi sud. De-a lungul interiorului catedralei se află mai multe capele, împodobite cu sculpturi şi picturi, unele dintre ele adăpostind mormintele unor personalităţi, în special oameni ai bisericii. Atât în cazul capelelor, cât şi al ferestrelor, întâlnim forma de ogivă (arc frânt), element fundamental al stilului gotic.

Ieşind din catedrală copleşiţi de măreţia ei, am intenţionat să urcăm şi în turnuri, dar coada foarte lungă ce înainta foarte greu ne-a determinat să amânăm acest lucru pentru o altă zi, când urma să venim înainte de deschidere pentru a prinde rând în faţă. Ne-am mulţumit acum doar să facem un înconjur al catedralei, pentru a o putea admira din toate unghiurile. Laturile de nord şi de sud sunt asemănătoare, fiecare având câte un portal frumos sculptat şi câte o rozasă cu vitralii. Am mai observat arcurile-butante care serveau la susţinerea bolţilor în exteriorul zidurilor, precum şi garguiele, jgheaburi pentru scurgerea apei de ploaie, având forma unor animale fantastice. Am traversat Podul Arhiepiscopului, ale cărui balustrade sunt pline de lacăte puse acolo de către îndrăgostiţi, care aruncă apoi cheia în Sena. Aici e locul în care vin şi se fotografiază cuplurile de miri, aşa cum erau şi tinerii asiatici văzuţi de noi.

Ne-am continuat traseul pe Île de la Cité, mergând să vizităm o altă capodoperă a stilului gotic, Sainte-Chapelle. Aceasta se află în incinta Palatului de Justiţie, care are un frumos gard din fier forjat. Capela a fost construită în secolul al XIII-lea de către Ludovic al IX-lea cel Sfânt pentru a adăposti Coroana de spini, un fragment din crucea pe care a fost răstignit Iisus şi alte relicve pe care le cumpărase contra unor sume fabuloase. Exteriorul capelei, în mare măsură mascat de clădirea Palatului de Justiţie, prezintă elementele caracteristice stilului gotic: ogiva, rozasa şi turnuri în formă de săgeată. Interiorul cuprinde două nivele. Nivelul inferior, destinat oamenilor de rând, are un colorit deosebit, mai ales cupola, susţinută de coloane care se unesc în partea superioară sub formă de arc frânt. Nivelul superior, destinat doar familiei regale, are o înfăţişare dumnezeiască. Zidurile aproape au dispărut, fiind înlocuite cu 15 vitralii, prin care lumina capătă culori splendide. Fiecare vitraliu are 15 metri înălţime şi aproape 5 metri lăţime. În total, suprafaţa vitraliilor acoperă 618 metri pătraţi, însumând 1134 de scene cu subiect religios, constituind, practic, o Biblie în imagini. Există aici nişte materiale informative în mai multe limbi care explică scenele biblice redate şi prezintă detaliat procedeul de realizare a vitraliilor.

La câţiva metri de Sainte-Chapelle se află fosta închisoare Conciergerie, pe care am vizitat-o de asemenea. În secolul al X-lea, pe acest loc a existat un castel care a fost reşedinţa primilor regi capeţieni. Castelul a fost refăcut la începutul secolului al XIV-lea, în timpul lui Filip al IV-lea cel Frumos. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, clădirea încetează să mai fie reşedinţă regală, devenind închisoare aflată sub administrarea unui guvernator regal care purta titlul de "concierge", de aici provenind şi numele de Conciergerie. În timpul Terorii instaurate de către iacobini, aici au fost închise numeroase persoane, înainte de a fi judecate şi trimise la ghilotină. Cea mai celebră deţinută din Conciergerie a fost regina Marie-Antoinette, nefericita soţie a lui Ludovic al XVI-lea, care şi-a petrecut aici ultimele luni din viaţă.

Am vizitat întâi imensa Sală a Oamenilor de Arme (Salle des Gens d’Armes), construită de Filip al IV-lea cel Frumos, care servea drept sală de mese pentru numeroşii slujbaşi de la curtea sa. Aceasta are zidurile de culoare albă, cu impresionante arcade construite în stil gotic. În altă sală rula un film despre Conciergerie în timpul Revoluţiei Franceze, fiind enumerate personalităţile închise aici. Mai erau amenajate celule, o sală a gărzilor, cu mobilierul aferent şi cu manechine reprezentând deţinuţii sau temnicerii. Pe câteva panouri era prezentată lista, în ordine alfabetică, a celor 2780 de condamnaţi la moarte din Paris în timpul Revoluţiei, cu ocupaţiile lor. Printre acele nume figurau Ludovic al XVI-lea Capet, Marie-Antoinette, dar şi revoluţionari precum Georges Danton şi Maximilien Robespierre. Una dintre celulele reginei Marie-Antoinette este amenajată drept capelă, iar alta este reconstituită ca în vremurile Revoluţiei, inclusiv cu un manechin reprezentând-o pe regină rugându-se. La ieşire, am trecut prin Curtea femeilor, locul în care condamnaţii la moarte îşi luau rămas bun de la familiile lor.

Am ieşit din Conciergerie, admirându-i puternicele ziduri aflate pe malul Senei şi am trecut pe malul drept al fluviului pe celebrul Pont Neuf. În ciuda numelui, care înseamnă Podul Nou, el este cel mai vechi pod al Parisului, fiind construit la începutul secolului al XVII-lea de către Henric al IV-lea. Statuia ecvestră a acestui prim rege din dinastia de Bourbon se află pe acest frumos pod de piatră albă. Ne-am continuat drumul de-a lungul Senei, pe lângă tarabele buchiniştilor, pline cu cărţi, reviste, discuri şi fotografii vechi. Am ajuns apoi în dreptul Podului Artelor (Pont des Arts), o pasarelă din lemn pe care seara se adună tinerii Parisului pentru a petrece, iar îndrăgostiţii prind de balustrade lacăte.

Am trecut apoi prin curtea Luvrului, despre care voi scrie în altă parte, şi pe sub l’Arc de Triomphe du Carrousel, construit din ordinul lui Napoleon I în 1809, pentru a celebra marea sa victorie de la Austerlitz din 1805. Deasupra arcului de triumf, înalt de 14 metri, se află o cvadrigă, imitaţie după un monument al lui Constantin cel Mare, aflat la Veneţia. Pe suprafaţa arcului sunt sculptate basoreliefuri reprezentând scene din timpul campaniei din 1805.

Dincolo de arc, am trecut în Grădina Tuileries, numită aşa de la palatul pe care l-a adăpostit în trecut. Palatul, construit în secolul al XVI-lea de către Catherine de Médicis, a fost mult timp reşedinţa mai multor suverani francezi, până când, în 1871, a fost incendiat şi transformat în cenuşă de către comunarzii răsculaţi. Astăzi a mai rămas doar frumoasa grădină Tuileries, ale cărei alei acoperite de pietricele albe sunt împodobite de numeroase statui înfăţişând mai ales personaje mitologice sau istorice. Flori sunt puţine, însă există un frumos covor de iarbă pe care este permis să te aşezi. În mijlocul grădinii se află un lac de formă circulară, cu o fântână arteziană în centru.

După ce am străbătut Grădina Tuileries, am ajuns în Place de la Concorde, piaţa în care, în timpul Revoluţiei, a fost instalată ghilotina sub cuţitul căreia au căzut şi capetele lui Ludovic al XVI-lea şi al reginei Marie-Antoinette. Piaţa şi-a primit numele actual la sfârşitul Terorii iacobine. În mijlocul pieţii se află ridicat un obelisc egiptean, vechi de peste trei milenii, pe suprafaţa căruia sunt gravate faptele de arme ale faraonului Ramses al II-lea. Obeliscul, aflat iniţial la Luxor, a fost dăruit regelui Ludovic-Filip de către conducătorul Egiptului, Mehmed-Ali, fiind ridicat în piaţă în 1836. La scurt timp, au fost construite două superbe fântâni reprezentând zeităţi ale apelor, apoi statuile alegorice a opt oraşe franceze.

Din Place de la Concorde începe vestitul bulevard Champs-Élysées, pe care l-am lăsat, însă, pentru o altă zi. Am mai mers un pic pe malul drept al Senei, apoi am trecut pe malul stâng, traversând Podul Alexandru al III-lea. Acesta este cel mai elegant pod al Parisului, fiind construit în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea şi a primit numele ţarului Alexandru al III-lea pentru a celebra alianţa franco-rusă încheiată în 1891. Podul este suspendat şi are 40 de metri lăţime şi 160 de metri lungime. Este împodobit cu mai multe frumoase statui, iar, atunci când te afli pe pod, ţi se deschide în faţă splendida privelişte a Esplanadei Invalizilor. Mergând în lungul Senei, am mai trecut pe lângă un monument dedicat ostaşilor francezi căzuţi în timpul luptelor din Tunisia din Al Doilea Război Mondial, apoi pe lângă Musée du quai Branly, a cărui faţadă este complet acoperită de vegetaţie. Acesta e un muzeu dedicat artei populaţiilor primitive de pe celelalte continente, pe care mi-am propus să-l vizitez în zilele următoare, dar, din păcate, nu am mai reuşit să realizez acest lucru.

Am ajuns, în cele din urmă, la Turnul Eiffel, care era ţinta finală a traseului nostru din acea zi. Construcţia sa a durat peste doi ani, încheindu-se în 1889, când a avut loc Expoziţia Universală de la Paris. Operă a lui Gustave Eiffel, turnul din oţel era în acel moment cea mai înaltă construcţie din lume, având 324 de metri, cu tot cu antenă. Iniţial, turnul a fost primit cu reticenţă de unii parizieni, fiind considerat o monstruozitate metalică, astfel că urma să fie demolat după 20 de ani. A fost salvat, fiind folosit în domeniul comunicaţiilor, şi a devenit apoi simbolul arhicunoscut al Parisului. Turnul Eiffel are trei etaje: primul la 57 metri înălţime, al doilea la 115 metri, ar al treilea la 276 metri. La primele două etaje se poate urca pe scări sau cu liftul, iar la etajul al treilea doar cu liftul.

La turn am găsit o aglomeraţie ieşită din comun. Parcă se adunaseră acolo toate neamurile pământului. Întrucât erau trei cozi, la trei pilieri diferiţi, noi ne-am aşezat la coada care ni s-a părut cea mai scurtă. Aşteptarea a durat, totuşi, peste o oră. Când am ajuns, în sfârşit, la casa de bilete, am avut surpriza să constatăm că pe la acel pilier se poate urca doar pe scări până la etajul al doilea. Ce e drept, şi biletul era mai ieftin, doar 4 euro şi ceva, faţă de 8 euro, cât costă urcarea cu ascensorul. De asta şi coada era, aşadar, mai scurtă, întrucât curajoşii erau mai puţini… Am pornit atunci cu mult elan la urcatul scărilor. Contrar aşteptărilor, urcuşul nu a fost foarte anevoios, întrucât scările nu sunt prea abrupte. Plus că şi satisfacţia e alta atunci când urci pe scări. După un scurt popas la etajul I, am ajuns în cele din urmă şi la sfârşitul urcuşului nostru pe scări, adică la platforma de la al doilea etaj. De aici, priveliştea e grandioasă, fiind vizibile toate marile construcţii ale Parisului: Notre-Dame, Panteonul, Sacré-Cœur, Arcul de triumf, cartierul La Défense… Poţi urmări, de asemenea, frumosul curs al Senei, cu numeroasele sale poduri. În plan apropiat, poţi vedea Palatul Chaillot, construit în 1937, pe locul fostului Palat Trocadero. În direcţia opusă se întinde Champ-de-Mars, o vastă grădină publică, unde aveau loc, cândva, manevre militare. Dincolo de Champ-de-Mars se poate vedea clădirea sobră a Şcolii Militare, construită la mijlocul secolului al XVIII-lea, al cărei elev a fost şi Napoleon Bonaparte. Pentru a urca în vârf a trebuit să luăm obligatoriu liftul, care a mai costat cam 5 euro de persoană. Între timp, s-a întunecat şi s-au aprins luminile, atât în turn, cât şi în Paris, având parte de o altă privelişte grozavă. Iluminat, Turnul Eiffel are aspectul unei imense construcţii de aur. La ultimul etaj se află şi o cabină în care două figuri de ceară, Gustave Eiffel şi Thomas Alva Edison stau liniştiţi de vorbă, ca doi buni prieteni. Am coborât din turn pe la ora 11 şi, cu ajutorul metroului, ne-am întors obosiţi, dar încântaţi de cele văzute, la apartament.

Partea a IV-a: aici

---

VIZUALIZĂRI: 3911 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI