Agapia, dragoste veche, mereu noua...

TIPĂREȘTE

Era in 1973, in vacanta de vara, cand am poposit pentru prima oara la Agapia, cea care avea sa-mi influenteze viata intr-un mod... hotarator. In acea vara, faceam varsta asa- zisei maturitati... dar stiti cum este viata, unii se maturizeaza mai repede... altii, niciodata. Nu stiu cum s-a intamplat ca, prin forta imprejurarilor am stat in Agapia aproape doua luni, in acea vara, departe de prietenii mei, de strandurile bucurestene, pe care le frecventam, de terenurile de tenis... Si ca sa n-o lungesc prea mult, iata-ma in mijlocul unui peisaj aproape sacru, langa o manastire inconjurata de un frumos arhondaric in care aveam sa fiu gazduit pentru intreaga perioada, pana la sfarsitul vacantei.

De la fereastra vedeam in fiecare zi, zambetul soarelui ce incet -incet se arata dupa coama dealului ce desparte Agapia de Varatec - o alta frumoasa manastire pe care am vizitat-o de nenumarate ori de-a lungul timpului. Ceea ce impresioneaza de la inceput este racoarea diminetilor, apoi, sunetul toacei, clpotele puternice, smerenia maicutelor tinere, care, atunci cand trec pe langa cele mai in varsta, fac o plecaciune sfioasa, plina de respect.

Era in perioada fragilor; imi luam micul dejun la repezeala, apoi, impreuna cu fratele mai mic, plecam prin padurile invecinate in cautarea tufelor de fragi... dar, acum va dezvalui un secret, cei mai multi erau pe dealul din dreapta intrarii in mica manastire Agapia Vache, cam la trei sferturi de ceas de Agapia din vale.

Trebuie sa va spun ca eram fascinat de multitudinea de culori ale florilor ce impodobeau chiliile din jurul micii bisericute pictate de parintele Chervasie - ce avea sa-si dea obstescul sfarsit, chiar in acel an.

Pe o poteca ingusta, prin padure, aveam sa fac drumul spre Schitul Sihla, salas de calugari unde era o bisericuta mica facuta din lemnul unui singur brad... ceva mai sus in codrul des, puteai intalni o mica pestera in care a trait in salbaticie, in credinta si speranta mantuirii sufletului, maica Teodora, care in anii din urma a fost sanctificata. Acolo, sapata in stanca se poate vedea si astazi, o mica adancitura unde se aduna apa, cea cazuta din ceruri, pe care o bea maicuta in vremurile ei...

Drumul pe poteca aceea, prin padure, continua. Din cand in cand cate o poenita plina de flori asediate de albine si fluturi iti bucura ochiul dandu-ti impresia ca esti undeva unde ai vrea sa ramai mereu, unde timpul a ramas incremenit, unde ciripitul pasarilor se combina cu clipocitul izvoarelor intr-o armonie perfecta pe care nu te mai saturi s-o admiri...

Poteca, prin codrul umbros, te conducea spre o vale dominata de un raulet pe langa care era croit un drum forestier pe marginea caruia am descoperit Manastirea Sihastria, la vremea aceea inconjurata de brazi argintii, iar in micuta biserica, pictata de un refugiat rus si ramasa neterminata, descopar una dintre cele mai frumoase icoane ale Maicii Domnului, atat de fin lucrata incat se puteau verdea detalii ale dantelariei din jurul mainilor si cele mai mici vinisoare de pe fata, incat totul este o expresie a perfectiunii mestesugului pictorului...

Linistea locului iti picura in toate fibrele si nu-ti doresti sa mai pleci de-acolo...

Dar curiozitatea te impinge mai departe catre Secu - manastire de calugari - o adevarata cetate in mijlocul padurii unde erau aduse pe vremuri si ascunse de ochii si naravurile cotropitorilor, bogatiile in aur, argint si pietre pretioase ale domnilor trecute... Muzeul manastirii mai are si astazi cateva exponate valoroase pe langa care nu trebuie sa treceti fara sa le fi vazut.

Momente de istorie si cultura nationala, spre aducere aminte generatiilor ce sunt si vor dainui pe acest pamant, atat de bogat prin sufletul ales al neamului, atat de urgisit din afara, dar mai ales din interior... de nu stiu ce blestem nemeritat... poate...

Daca am revenit in Agapia, am luat-o pe rau in sus, topaind din piatra in piatra cu o undita fina in mana prindeam niste boisteni atat de vioi incat imi dadeau fiori reci pe sira spinarii cand ii intepem cu carligul meu dibaci... bucurandu-ma de fiecare captura, pentru a o repune in bine-meritata libertate, imediat.

Pe terenul din fata Hanului Agapia, o parcare betonata, am improvizat impreuna cu un prieten de ocazie, un teren de tenis de camp, pe care alergam dupa o minge pentru a lovi cu rachetele, imaginandu-ne noi ca suntem pe Wimbledon sau la Roland Gaross.

Dar, nu lunga ne-a fost prietenia, pentru ca intr-una din seri, in plimbarile pe care le faceam am observat si am cazut simultan in admiratie pentru o domnisoara brunetica, ce se plimba si ea impreuna cu surioara de vreo cinci anisori - " decretica " si ea, ca si fratele meu...

Ne-am propus atunci, sa ne incercam norocul, pe rand, bineinteles...

Am trecut la actiune si se pare ca am avut noroc, fiindca aveam, ca inca vreo zece zile, cat am mai stat prin Agapia, sa-mi petrec timpul in preajma acelei fiinte venita si ea in vacanta, de la Iasi, cu care aveam sa corespondez asiduu pana la terminarea liceului... si alaturi de care sunt si in prezent, o dragoste veche, dar... mereu noua.

Daca ne intoarcem cu placere in Agapia, din timp in timp, o facem pentru a ne aminti de copilaria iubirii noastre...

---

VIZUALIZĂRI: 2969 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI