Cum ne-am petrecut celelalte două zile florentine

TIPĂREȘTE

A doua zi plină petrecută în Florenţa a fost duminică, 15 august 2021, sărbătoare mare. Mai aveam în faţă şi ziua de luni, 16 august, mare parte din ea, până spre seară. Lunea, de regulă, este zi de repaus la muzee, aşa că era necesar un program ca să putem vizita cel puţin Palatul Pitti cu muzeele sale şi grădinile Boboli, toate acestea fiind cuprinse în biletele combinate de 38 €/pers. Am verificat pe website şi într-adevăr, lunea era închis, deci era musai să le avem în plan pentru duminică.

Mergând la micul-dejun, trecem pe lângă recepţie şi recepţionerul de serviciu, pe care nu-l mai văzuserăm până atunci, ne salută în română. Desigur, era român, şi sesizase că eram conaţionali. Am avut o discuţie foarte agreabilă cu el, ne-a întrebat ce avem în program pentru ziua curentă şi povestindu-i, a fost foarte ferm: „Începeţi, acum mai de dimineaţă cu Grădinile Boboli, până se pune vipia, şi pe urmă treceţi la palat, că oricum înăuntru e răcoare de la aerul condiţionat.” Bingo, asta e!

Aşadar, după frugalul mic-dejun de la hotel, pornim iarăşi pe străzile Florenţei, pe care începuserăm să le învăţăm binişor în zona centrală, după atâta foială. Trecem prin Piazza della Republica şi o ţinem drept înainte pe Via Calimala până la Piazza Mercato Nuovo cu ţinta Fontana del Porcellino să trecem în revistă faimoasa statuie de bronz a mistreţului aflată pe un postament de piatră. Se spune că dacă freci râtul animalului şi pui o monedă în gura sa, cu siguranţă revii în Florenţa cu condiţia ca moneda să cadă din gura mistrețului în fântâna de sub el. Şi ca să ne asigurăm că ne întoarcem, după ce am pozat mistreţul singur, ne-am fotografiat fiecare cu acesta, pentru un prim pas în acest sens.

De acolo, am ţinut-o pe Via delle Terme pentru a ieşi în Piazza Trinità unde se găseşte şi Chiesa di Santa Trinità, biserică în stil gotic pe care am fi vrut s-o vizităm înainte de a traversa pe Ponte Santa Trinità spre zona de la sud de Arno. Am găsit-o ușor, am intrat, am admirat frescele sale, vechi de câteva secole bune, pe urmă ne-am îndreptat spre podul medieval cu cinci arcuri, frumos ornamentat pentru una dintre nunțile persoanelor importante ale Florenței, cu patru statui, câte una în fiecare extremitate, reprezentând cele patru anotimpuri.

De pe Ponte Santa Trinità am surprins în fotografii podurile din amonte şi aval: Ponte Vecchio și Ponte Alla Carraia, bine puse în evidenţă de lumina dimineţii. Ajunși de partea cealaltă a Florenței, cunoscută de Oltrarno, am căutat mai întâi Bazilica Santo Spirito, al cărei arhitect a fost vestitul Brunelleschi. În Piazza Santo Spirito, dimineaţa era liniştită, încă nu erau localnici strânşi la socializare. Am fotografiat edificiul religios, am intrat un pic, i-am admirat interiorul armonios, după care ne-am lansat pe străduţe, pe lângă clădirile-palate, pentru a ajunge la Palazzo Pitti. Nici acolo nu era forfotă prea mare la acea oră matinală, aşa că ne-am zis că e perfect să ne putem plimba până să se încingă aerul, aşa cum era prognoza pentru acea zi.

Intrarea în Giardini di Boboli se face pătrunzând prin spatele palatului, mai întâi în imensul miez mărginit de corpuri de clădiri, conceput ca o grădină interioară, apoi se urcă pe nişte trepte care conduc vizitatorii fix în aşa-numitul amfiteatru (Anfiteatro), la bază un hipodrom antic. Împodobit pe marginile sale arcuite cu sculpturi medievale, în mijlocul său tronează un obelisc egiptean adus special de la Luxor şi amplasat aici în 1789.

Despre Giardini di Boboli țin să spun că sunt considerate a fi cele mai celebre grădini ale Italiei, iar din 2013 fac parte din patrimoniul UNESCO. Ca suprafață ocupă 4,5 ha. Sunt locul unde s-a produs primul spectacol de operă din lume și au fost create de arhitecți faimoși ai epocii medievale precum:Niccolò Tribolo, Giorgio Vasari, Bartolomeo Ammannati şi Bernardo Buontalenti.

Lucrările au fost începute în secolul al XV-lea, însă grădinile au fost extinse şi redecorate în mai multe etape, iar în 1766 au fost deschise publicului larg. Imensul teren care se întinde din spatele Palatului Pitti şi până la Porta Romana prezintă diferenţe de nivel folosite ingenios pentru amenajarea belvederilor, aleilor mărginite de chiparoşi, stejari seculari şi sculpturi medievale, pajiştilor presărate cu fântâni şi grote.

Să fiu sinceră, am vizitat grădinile având ca prim gând să găsim statuile celor doi daci de care aflasem de la colegii de sait, dar şi din alte surse. De aceea, pe măsură ce parcurgeam arealul şi dădeam de statui, imediat le luam la examinat, să nu cumva să ne scape dacii. Aşa am străbătut toate aleile şi potecile uriaşei suprafeţe verzi, am admirat o sumedenie de sculpturi, Fântâna lui Neptun, statuia Abundenţei, Aleea cu Chiparoşi, Fântâna Ocean şi Isolotto, insuliţa pe care se află aceasta, Grădinile Botanice de sus şi de jos, sculptura Tidaro Screpoleto, singura piesă modernă (din 1998) înfăţişându-l pe regele Spartei, realizată din resturi rămase din sculpturile antice. La un moment dat, ne-au ieşit în cale două grote artificiale, una mai mică, alta mai mare, Grotta Grande, realizată de Buontalenti, ambele închise vizitatorilor, putând face câteva fotografii prin gard. Dar, de statui tot n-am dat!

Până la urmă, după trei ore de hălăduit prin grădini, căutând asiduu dacii, ne hotărâm să ieşim trişti şi cu inima grea că n-am reuşit să ne găsim strămoşii. Când să ieşim, surpriză, dacii flancau exact aleea care ducea la Grotta Grande. Am zăbovit un pic lângă ei, i-am fotografiat, i-am admirat, mulţumiţi că n-am plecat fără să-i vedem.

În Palazzo Pitti am intrat după ce am luat o pauză de masă la un local din apropiere unde am mâncat o pizza excelentă. Întorşi în Piazza Pitti, ne minunăm de cât de mare se făcuse coada la bilete, apoi, cu biletele combinate, ne testăm şi aici prioritatea pe care ne-o conferă acestea şi ne iese şi de data asta, fiind poftiţi repejor înăuntru.

Palazzo Pitti cuprinde cinci muzee: Galeria Palatină, Galleria d’Arte Moderne, Tesoro di Granduchi, -fostul Museo degli Argenti-, Muzeul Modei şi al Costumelor şi Aprtamentele Regale (Appartamenti Reali) . La momentul vizitei noastre erau deschise doar primele trei dintre cele enumerate. Nu vă gândiţi că a fost puţin, dimpotrivă, a fost mai mult decât suficient de vizitat. Am început cu Galeria Palatină, pentru care ne-am înscris în partea dreaptă de la intrare.

Palazzo Pitti este monumental, atât la propriu, cât și la figurat, acesta fiind ridicat începând cu 1458 de bancherul Luca Pitti care a dorit să întreacă familia de Medici în etalarea luxului şi splendorii, cu care se afla într-o oarecare competiție în privința averilor, dar edificiul a sfârșit prin a fi cumpărat tot de dinastia de Medici, aproape un secol mai târziu, deoarece descendenţii Pitti, ruinaţi financiar, s-au văzut nevoiţi să-l vândă. Înainte de a fi folosit acest palat pentru primirea oaspeților oficiali, de Medici au dorit extinderea sa cu două aripi laterale, precum și cu încă una în spate, tot ei dând ordin pentru a se folosi terenul dinapoia ca și parc de agrement, astfel luând naștere în timp Grădinile Boboli. Tot în aceeaşi perioadă a fost construit Coridorul Vasarian ce făcea legătura între Palazzo Vecchio şi Palazzo Pitti printr-o galerie de pe Ponte Vecchio ce traversa râul Arno.

Galeria Palatină reunește în 28 de săli de la primul nivel multitudine de opere de artă ale celor mai mari artişti ai Renaşterii: Rafael, Tiţian, Tintoretto, Rubens, van Dyck, Fra Bartolomeo, Filippo Lippi, Caravaggio, Poccetti, etc., şi-ţi creează bucuria că ai şansa să admiri aievea atâtea capodopere ale umanităţii: picturi şi sculpturi celebre ale epocii medievale. Eşti uimit în faţa somptuoaselor şi rafinatelor interioare şi, desigur, toate tavanele excelent realizate în fresce îţi dau capul pe spate în adevăratul sens al cuvântului. Doar că la un moment dat, ai sentimentul că ești copleșit de atâta frumos, că nu mai poți asimila atâtea imagini sau informații dspre artă autentică la cel mai înalt nivel.

După Galeria Palatină, în aceași parte de palat, am trecut la vizitarea Galeriei de Artă Modernă (Galleria d’Arte Moderne), amenajată în apartamentele ducilor din familia Lorena, cea care a preluat comanda Toscanei după Medici. Galeria de Artă Modernă ocupă cel de-al doilea etaj al palatului unde ne-au încântat ochii alte picturi şi sculpturi, opere celebre ale unor autori italieni nu mai puțin celebri, din perioada începând cu anii 1700 până la începutul primului război mondial, ba chiar şi din cea următoare.

Pentru Tesoro di Granduchi -fostul Museo degli Argenti- a fost necesar să revenim în locul de acces iniţial, după care am intrat în aripa opusă unde muzeul ocupă parterul şi mezaninul. Acesta are la bază tezaurul membrilor familei de Medici, strâns de-a lungul timpului: vase din pietre semipreţioase, obiecte din cristal, vase din fildeş, bijuterii, obiecte de cult din argint, colecţii de porţelanuri japoneze şi chinezeşti.

După-amiaza târziu am reuşit să terminăm de vizitat complexul Pitti după care ne-am îndreptat spre centrul Florenţei trecând pe Ponte Vecchio. Acesta este, realmente, o bijuterie şi, în acelaşi timp, aşa cum reiese din nume, cel mai vechi pod din Florenţa, edificat în 1218, deşi se spune că în acel loc existaseră deja unul din perioada romană şi altul distrus de inundaţii mai târziu.

Ponte Vecchio este mărginit de ambele părţi de clădiri cu două-trei niveluri şi la o primă privire nici nu prea aduce a pod, însă în mod cert a devenit unul dintre simbolurile oraşului, fiind foarte căutat de turişti. La început, pe acesta funcţionau prăvăliile măcelarior, pescarilor şi tăbăcarilor, închise după construirea Coridorului Vasarian din cauza mirosurilor neprietenoase împrăştiate. De acum mai bine de patru sute de ani, aici au fost instalate magazinele aurarilor şi bijutierilor care, prin tradiţie, au rămas până în zilele noastre. Se spune că în timpul celui de-al doilea război mondial, Ponte Vecchio a rămas integru, însuşi Hitler cruţându-l de la bomardament datorită faptului că-l vizitase mai înainte la invitaţia lui Musollini, şi îi fusese pe plac mai cu seamă că în acest scop se transformaseră cele trei ferestre din centrul podului într-o singură mare galerie pentru ca Führerul să aibă parte de privelişte frumoasă.

Şi în prezent, la mijlocul podului, frontul clădirilor de pe ambele părţi a rămas întrerupt pentru a lăsa loc terasei cu vedere spre râu. Pe pod tronează bustul sculptorului şi giuvaiergiului Benvenuto Cellini, unul dintre cel mai mari artişti ai Renaşterii florentine, iar pe grilajul din jurul bustului acestuia sunt agăţate o sumedenie de lacăte ale îndrăgostiţilor.

Asfinţitul soarelui ne-a găsit de această dată la San Miniato Al Monte, cel de-al doilea loc renumit pentru apusurile de soare din Florenţa, situat un pic mai sus faţă de Piazzale Michelangelo. Aci, la baza vechiului şi vestitului lăcaş de cult, de pe treptele ce duc spre intrare, se pot surprinde imagini minunate fiindcă se deschid panorame inegalabile. Însă nici faţada bisericii nu se lasă mai prejos, fiind extrem de frumoasă, realizată în stilul arhitecturii toscane, din marmură albă şi verde, cu modele geometrice, de departe părând a fi pictată.

Ultima zi florentină a debutat, după micul-dejun, cu două vizite la care nu prea mai speram că s-ar putea împlini: la Opificio delle Pietre Dure şi la Muzeul Arheologic, fiindcă era luni şi lunea, în general, nu este deschis la muzee. Verificasem dinainte programul pe internet şi cum informaţia rezultată era că amândouă urmau să se deschidă la orele 08,30, ne-am zis să încercăm, acestea fiind cuprinse în biletele combinate de le aveam deja.

Am început cu Opificio delle Pietre Dure pe care l-am găsit uşor, aflându-se în apropierea Gallerie del’Accademia. Acesta este găzduit într-o anexă a mănăstirii San Niccolò di Cafaggio de peste două veacuri, deşi iniţial fusese un atelier creat în 1588 de ducele Ferdinando I de Medici special pentru instruirea ucenicilor în meşteşugul şlefuirii şi asamblării pietrelor semipreţioase.

În muzeu sunt expuse diverse piese realizate cu ajutorul aşa-numitei tehnici florentine commesso ce constă în îmbinaarea unor bucăţi de piatră de dimensiuni neregulate. Aceste mozaicuri, în care sunt inserate lapis lazuli, malachit, agat, jasp, onix, pofir şi alte pietre, alcătuiesc scene de o fineţe care o depăşeşte uneori pe cea a picturii.

Muzeul Arheologic (Museo Archeologico) este şi el situat în zonă, într-un palat medieval din Piazza Santissima Annunziata, depăşindu-l în dimensiuni pe precedentul. Reuneşte colecţiile de artă antică greacă, etruscă şi romană adunate de familiile Medici şi Lorena. La parter, am găsit amplele expoziţii din civilizaţia etruscă, ce reprezintă cea mai importantă parte a muzeului, constând în mare parte în sculpturi din bronz, multe restaurate de însuşi Benvenuto Cellini.

La primul etaj, complexul include şi Muzeul Egiptean (Museo Egizio) ale cărui exponate provin preponderent din expediţia anilor 1829-1830. Am văzut multe sarcofage, statuete, un car de vânătoare din lemn, un papirus important. La al doilea etaj, am găsit colecţia greacă ce cuprinde vase de ceramică, mai multe bronzuri, dar şi statui de marmură. Colecţia romană deţine şi ea multe bronzuri în mărime naturală, dar şi alte sculpturi valoarose.

Cu cât ne apropiam de orele 11,00, ne grăbeam din ce în ce mai tare să ajungem înapoi la hotel să ne decazăm cu tot cu formalităţi, dar să lăsăm rucsacurile în custodie tot acolo. Zis şi făcut, după care ne-am îndreptat atenţia către “vecina” noastră, minunata bazilică Santa Maria Novella.

Aici, preţul biletului a fost de 7,5 €/persoană şi am stat cuminţi la o coadă considerabilă cre a mers destul de repede. Din nou, arătăm certificatul verde, din nou ni le scanează, devenise deja rutină. Am intrat şi am rămas profund impresionaţi de grandoarea lăcaşului de cult, deşi nici exteriorul nu este cu nimic mai prejos, faţada din marmură albă şi verde dispusă în modele geometrice, fiind uimitor de frumoasă. Vastul său interior gotic deţine o mulţime de capodopere ale artiştilor desăvârşiţi ai Renaşterii: Brunelleschi care a conceput amvonul şi a creat crucifixul din mijloc, apoi pictat de Giotto, fresce realizate de Filippo Lippi, Massaccio, etc. Complexa bazilică are în structură mai multe capele ce avuseseră sprijin financiar din partea marilor familii florentine, fiecare dintre ele fiind bogat decorată cu lucrări ale maeştrilor renascentişti. Parcursul nostru turistic a durat mai mult de oră, acesta cuprinzând şi vizitarea celor trei claustre: cel Mic, cel Verde şi cel Mare, dar şi Capela Spaniolilor. Per total, mi s-a părut monumentală şi de o mare expresie artistică.

Apoi, a urmat întâlnirea cu prietenele noastre concitadine, care soseau din Bologna, continuându-ne ziua de vizitat împreună cu acestea, după ce am prânzit toţi patru, împreună, la un local bun, în apropiere de Dom.

După ce ne-am potolit foamea şi setea, am sărbătorit bucuria revederii, apoi cu toţii am hotărât să o luăm spre bazilica Santa Croce, fără de a cărei vizitare noi n-am fi vrut să plecăm din Florenţa, fiind în acelaşi timp un start bun pentru ele. Am ajuns destul de lesne la Santa Croce, am stat din nou la coaadă, a urmat ritualul ştiut. Preţul biletului: 8 €/persoană.

Această amplă şi somptuoasă bazilică a călugărilor franciscani s-a dorit de la bun început rivala bazilicii Santa Maria Novella, cea a călugărilor dominicani. Are şi ea o faţadă foarte frumoasă, din marmură policromă, realizată în stil neogotic. Interiorul este monumental, te copleşeşte imediat ce-i treci pragul. Are nu mai puţin de 16 capele laterale şi, de asemenea este ornamentată bogat cu opere de artă ale maeştrilor Renaşterii: Brunelleschi, Donatello, Giotto, Taddeo Gaddi, etc.

Santa Croce este o bazilică foarte specială fiindcă a devenit un adevărat Panteon al Florenţei, adăpostind cam 270 de morminte ale celor mai importanţi artişti, scriitori, compozitori, oameni de ştiinţă ai Italiei. Dintre aceştia, am regăsit monumentele funerare ale lui Michelangelo Buonarroti, Galileo Glilei, Niccolò Machiavelli, Gioacchino Rossini, Lorenzo Ghiberti, Luigi Cherubini, Leo Battista Alberti, Giovani Battista Niccolini. Tot aici se află şi cenotaful lui Dante Aligheri, construit în 1829, la 508 ani după moartea poetului care a fost înmormântat la Ravenna unde se afla în exil.

Pe de altă parte, Michelangelo, care a murit la Roma, a fost adus spre a fi înmormântat la Florenţa de nepotul său care, practic, i-a furat trupul, deoarece Papa acelor vremuri ordonase să fie înmormântat la San Pietro. O legendă spune că, în mod miraculos, trupul său nu ar fi intrat în putrefacţie, moartea survenind pe 14 februarie iar înmormântarea în martie, semn de sfinţenie. Potrivit altei legende, Michelangelo şi-ar fi ales singur locul momântului în Santa Croce, pentru ca la Judecata de Apoi, când s-ar deschide mormintele, să poată vedea Domul lui Brunelleschi prin uşile deschise ale bazilicii Santa Croce.

După o tură scurtă prin Piazza di Santa Croce, ne-am întors la hotel să ne recuperăm bagajele cu direcţia aeroport, nu înainte de a ne delecta cu încă două porţii generoase de gelato artigianale pentru care făcuserăm o adevărată pasiune.

Se zice că orice călător adevărat, pasionat de artă, îşi doreşte să ajungă cel puţin o dată în viaţă în Florenţa ca să poată admira pe viu şi de aproape nemuritoarele comori ale Renaşterii. Desigur, nici noi nu am făcut excepţie şi chiar dacă nu ne putem numi foarte mari consumatori de artă (suntem nişte diletanţi, ştiu), nu ne dăm înapoi de la a aprecia frumosul în variatele sale forme, iar la Florenţa acesta se găseşte din abundenţă oriunde ai privi. Este inutil să recomand Florenţa, se înţelege de la sine că, dacă vi se iveşte ocazia să ajungeţi acolo, nu veţi regreta, veţi găsi cu siguranţă ce să vedeţi sau ce să faceţi, ba chiar veţi fi în permanentă luptă cu timpul care nu vă va ajuta prea mult, mereu se va dovedi insuficient pentru ceea ce vă doriţi.

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=y5712UZVTcI

---

VIZUALIZĂRI: 10609 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI