Caravana AFA – o excursie de excepție

TIPĂREȘTE

În sfârșit, a avut loc! Gândită de Admin, cu mai bine de un an și jumătate în urmă, pe linia „Mini întâlnirilor AFA” , de genul celor de la Ohrid sau Kladovo, dar cu o amploare mult mai mare, excursia trebuia să aibă loc în vara anului trecut. Dar numai cu câteva luni înainte de data plecării, din motivele cunoscute de toată lumea, a trebuit amânată cu un an. Din nefericire, această amânare a condus la multe retrageri ale celor înscriși inițial.

Excursia a fost gândită ca un circuit efectuat cu autoturismele proprii, timp de 9 zile, prin Austria, nordul Italiei, Slovenia și Croația, cu revenirea în țară prin Serbia sau Ungaria. Pentru cei ce nu dispun de un autoturism, sau nu doresc să conducă pe distanțe mari, s-a propus închirierea unui autocar.

În final, au rămas înscriși numai 33 de participanți, dintre care 13 cu autocarul și restul în 9 mașini personale. În ultimul moment ni se propune ca, în locul autocarului, să beneficiem de 2 microbuze de 8+1 locuri fiecare, fără o majorare de costuri. Admin face și repartizarea celor 13 pe microbuze. Noi vom fi în primul, împreună cu @Dan&Ema, @edith simon și @mara2005.

Înainte de a începe efectiv descrierea excursiei doresc, încă odată, cred că având asentimentul tuturor, să-i mulțumesc lui Admin pentru organizarea excelentă a acesteia, pentru traseul și obiectivele alese, pentru prezența permanentă în mijlocul nostru, pentru răbdarea de care a dat dovadă în conducerea unui așa mare număr de participanți, nu totdeauna la unison. Totodată, trebuie să-i mulțumesc și lui Zoli, excelentul conducător auto al microbuzului nostru, care și-a asumat responsabilitatea siguranței noastre pe parcursul a peste 3200 km, mulți dintre aceștia nu foarte ușori. Nu trebuie uitat nici Cătălin, colegul lui Zoli și conducătorul celui de-al doilea microbuz, care s-a ținut în permanență în spatele șefului său, cu aceeași abilitate ca acesta. Totodată, doresc să-mi manifest toată admirația față de cei ce și-au condus autoturismele personale, pe distanțe lungi, la altitudini între 0 și 2500 m, cu îndemânare și mult efort.

Ziua întâia

Cu excepția localnicilor, toți ceilalți participanți sosesc cu o zi înainte. Doar că, cei veniți cu mașinile din țară, beneficiind de autostradă, își stabilesc punctul de întâlnire la Arad. La Timișoara se întâlnesc cei ce merg cu microbuzele și, bineînțeles, timișorenii.

Plecarea din Timișoara are loc în jurul orei 5.30 dimineața din parcarea benzinăriei de pe strada Miresei. Semi – caravana noastră cuprinde 2 microbuze și două autoturisme. Ieșim din țară prin vama Cenad. La ora când ajungem în vamă suntem singurele mașini. Vameșul ungar are ceva timp să ne studieze fețele și să le compare cu pozele din actul de identitate. Nu este interesat de nici un act al nostru privind protecția la Covid. Colegii ce pleacă de la Arad nu au norocul nostru și pierd ceva timp stând la coada de la vama Nădlac.

Traversarea Ungariei decurge relativ fără probleme, având numai un blocaj de vreo 2 km pe autostradă, la podul de peste Dunăre, unde erau ceva lucrări și se circula numai pe două benzi. După Gyor, părăsim autostrada spre sud, și ieșim din Ungaria pe la Szombathely, puțin înainte de ora locală 12.00. Controlul vamal este chiar mai sumar decât cel de la ieșirea din România.

Pe teritoriul Austriei mai avem de parcurs circa 330 km. Dar, în zona orașului Völkenmarkt părăsim autostrada, spre dreapta, pentru a vizita primul obiectiv al excursiei: Este vorba de Castelul Hochosterwitz, o fortăreață medievală de secolul al XVI-lea, considerat unul dintre cele mai impresionante castele medievale din Austria, fiind o atracție turistică majoră. Castelul, la cota 664, se află într-un vârf de deal înalt de 172 metri lângă localitatea Sankt Georgen am Längsee, la circa 7 km est de orașul Sankt Veit an der Glan. Grupul plecat din Arad ratează vizita la acest castel. Voi încerca ulterior să detaliez vizitele noastre la obiectivele vizitate.

Petrecem aici circa o oră și jumătate, după care, pornim spre destinația noastră. Mai avem până la Seeboden, orașul de pe malul Lacului Millstatter, unde vom sta 3 zile, circa 100 km.

Ajungem la Familiengut Ertlhof Hotel în jurul orei 17.00. Abia aici se reunesc cele două grupuri ale caravanei. Restul timpului este dedicat unei beri pe terasa hotelului și cinei. Obosiți după două nopți de sculat la ora 4.00 (ora României), adormim devreme.

Ziua a doua

În această zi suntem însoțiși de doi colegi dragi, oarecum de prin partea locului. @mishu a venit special să ne întâlnească și să mai schimbe câteva cuvinte cu prieteni pe care nu i-a mai văzut de mult timp, iar @claudiu 71, unul din cei care au avut un aport important la organizarea etapei austriece a excursiei, se oferă să ne fie ghid.

Plecăm de la hotel, totalitatea membrilor caravanei, și cei doi oaspeți, în jurul orei 9.20. Pentru început, ne îndreptăm spre nord – vest, în paralel cu un râu al cărui nume nu l-am identificat. După circa 30 km părăsim drumul principal luând-o spre stânga, traversăm râul și mai facem cam 500 m până într-o parcare. Dar, de aici până la intrarea în obiectiv, mai avem de mers pe jos alți 500 m, dar și de urcat vreo 50 m. Urcușul îi descurajează pe unii, care se hotărăsc să nu continue. Pentru că urmează Defileul Raggaschlucht, un traseu declarat a avea numai 800 m lungime, dar 200 m diferență de nivel, între doi pereți de stâncă – practic - verticali, pe deasupra unui curs de apă cu nenumărate cascade. Întoarcerea se face pe o potecă prin pădurea de deasupra. Pentru mine, tot parcursul durează aproape o oră și jumătate. Dar, cel puțin un sfert din timp este dedicat fotografiilor.

Revenind la parcare, întreaga caravană pornește înapoi, până aproape de Seeboden, pentru a ne înscrie pe o vale paralelă cu prima, dar ceva mai spre nord – vest. Este valea Râului Malta. După aproximativ o oră de mers, în jurul orei 13.30, ajungem la al doilea obiectiv al zilei, cascada Fallbach. Cu o cădere de 220 m, aceasta este cea mai înaltă cascadă din Regiunea Carinthia și se vede bine de departe. Ca urmare, mulți dintre membrii caravanei se mulțumesc să o vadă din parcare și nu mai parcurg cei circa 600 m până la baza ei.

După numai câțiva kilometrii de la cascadă, oprim pentru masa de prânz, la Alpenrestaurant Fallerhütte. Este primul, dar și ultimul loc, unde, pentru a intra, ni se cere Adeverința de Vaccinare. După părerea mea, pierdem cam mult timp pe aici, mai mult de o oră și jumătate. Dar, recunosc, este greu să servești rapid un grup compact de peste 30 de persoane.

Într-un final plecăm, pentru a intra pe primul drum alpin al excursiei, Malta Hochalmstraße. Accesul se plătește, 12 euro de mașină, dar merită! Pe circa 14 km lungime se urcă aproape 1000 m, cu nenumărate serpentine, unele în „ac de păr” , tuneluri și vederi panoramice. Este prima ocazie în care toți conducătorii auto și-au dovedit măiestria.

La capătul lui ajungem la ultimul obiectiv al zilei, Barajul Kölnbrein. Este cel mai mare baraj din Austria, un baraj în arc de 200 m înălțime și o lungime a coronamentului de 626 m. Punctul de atracție este structura metalică în consolă, prilej de multe fotografii. Petrecem aici circa o oră, după care pornim înapoi către hotel.

Ajungem aici în jurul orei 19.00, întârziind astfel puțin la masa de seară, fapt ce ne atrage o subtilă observație din partea personalului. Pentru a evita asemenea momente pe viitor, programăm cina de a doua zi la ora 20.00.

Ziua a treia

Astăzi va fi o zi un pic mai dificilă. Vom parcurge cu mașinile peste 330 km și vom urca cu ele până la 2369 m altitudine. Dar nu toate mașinile merg în caravană. Unii au ales o vizită la „Cuibul Vulturilor” .

Plecăm de la hotel imediat după micul dejun, la ora 9.00. Pentru început, parcurgem același drum ca în ziua anterioară, spre Defileul Raggaschlucht, pe care, însă, îl depășim. Continuăm drumul, pentru început, spre vest și, apoi, spre nord. Întrăm în Parcul Național Hohe Tauern și imediat, pe un alt drum alpin, acesta de înaltă altitudine: Großglockner Hochalpenstraße. Și accesul pe acesta se plătește, dar mult mai scump: 37.50 euro de autovehicul. Și acest drum este foarte spectaculos și, apreciez eu, mai dificil decât cel din ziua anterioară. După circa 100 km și două ore de la plecarea de la hotel, pe o ramificație a drumului principal, ajungem la primul obiectiv al zilei, popasul turistic Kaiser-Franz-Josefs-Höhe. Aflat la 2369 m altitudine, acesta ne permite să admirăm, fie vârful Grossglockner, cel mai înalt vârf montan din Alpii austrieci, având 3798 m, fie ghețarul Pasterze aflat la poalele acestuia. Petrecem aici circa o oră.

La plecare, ne întoarcem la drumul alpin Großglockner și ne continuăm drumul pe el spre nord. De data asta, după un scurt urcuș, coborâm într-un mod destul de abrupt. Mie mi se pare un drum chiar mai complicat decât la urcare. Drept dovadă, după circa o jumătate de oră de coborâre, trebuie să facem un popas pentru... răcirea frânelor. Am realizat această necesitate numai când am coborât din microbuz, și m-a izbit mirosul de ars.

Înainte de a ajunge la Zell am See, părăsim drumul, care continuă spre Salzburg, și o luăm spre vest. După mai bine de 50 km ajungem la Krimml. Aici se află al doilea obiectiv al zilei, cascada Krimml. Compusă din trei secțiuni, cu o înălțime totală de 380 m, este cea mai mare cascadă din Europa. Avem două ore la dispoziție, fiecare, după posibilități, să vizităm locurile.

Zoli alege un alt drum de întoarcere, cu mai puține urcușuri și coborâșuri, în lungul râurilor Isel și apoi Drava, mai puțin abrupte. Acesta are o lungime de circa 150 km, astfel că ajungem la hotel în jurul orei 19.30. La fix, pentru masa de seară!

Ziua a patra

Este ziua plecării din Austria. Aceasta este planificată pentru ora 14.00. Până atunci avem timp liber. Unii au ales muzeele din oraș: „Muzeul terorii” , „Muzeul bonsai” sau „Muzeul Porsche” . Aflate la o oarecare distanță de hotel, acestea au fost disponibile numai celor cu mașini.

Alții au ales o plimbare cu vaporașul pe lacul „Millstatter See” . Varianta lungă a durat două ore și jumătate. Lacul are o lungime de circa 11 km.

Un grup a preferat plaja și baia la ștrandul de pe malul lacului. Zice-se că, spre surprinderea tuturor, apa a fost foarte caldă, estimată la peste 22ᵒ.

Eu am învățat un nou cuvânt: „rafting” . Nu are nici o legătură cu un curs de apă, ci cu... rafturile magazinelor. După etapa respectivă, ne plimbăm și noi pe o porțiune în jurul lacului. Într-un final, ajungem și noi la un ștrand. Neavând echipamentul necesar, ne mulțumim să ne odihnim pe o bancă. Rămânem surprinși de părinții care își îmbăiau bebelușii de circa un an în apa lacului, iar aceștia se bucurau foarte tare. Se confirmă, astfel, temperatura ridicată a apei.

Ajungem din timp la hotel, astfel că mai avem timp de o ultimă bere în Austria.

Plecarea are loc la ora stabilită. Ne îndreptăm spre Italia, stațiunea Misurina, de pe malul lacului cu același nume, unde ne vom caza la hotelul Albergo Miralago. Din Seeboden mergem în lungul râului Drava, spre amonte. Am avea de parcurs circa 140 km. Mai puțin ca în oricare zi de până acum.

Locul meu în microbuz, pe bancheta din spate, la mijloc, nu mi-a permis să urmăresc în detaliu traseul parcurs. Astfel, nu am remarcat când am trecut granița în Italia. Nu ne-a oprit nimeni, nu ne-a controlat cineva, nu a fost nimic care să semene a graniță pe timp de pandemie. Și eu, care mi-am făcut o mulțime de probleme că nu aveam formularul de acces în Italia, actualizat! :)

După trecerea graniței, avem programată o oprire la primul obiectiv de vizitat din Italia. Acesta este Lago di Braies, considerat unul din cele mai frumoase lacuri din Dolomiți. Pentru aceasta, ne abatem de la drumul principal circa 15 km. Ne plimbăm pe malul lacului circa o oră, după care revenim la mașini. Ajungem la hotel pe la ora 18.30

Ziua a cincea

O nouă zi „la înălțime” ! Plecăm de la hotel pe la ora 8.30, după ce o scurtă ploaie de vară ne sperie puțin. Prima destinație este Passo di Falzarego, aflat la mai puțin de 30 km de hotel, dar la o altitudine de 2,105 m. Avem parte de un nou drum cu multe serpentine, care ne cere aproape o oră să ajungem la destinație. De aici urcăm cu o telecabină la Rifugio Lagazuoi, o cabană pe creasta muntelui aflată la cota 2752. Despre ceea ce este interesant, ce am făcut pe aici timp de mai bine de o oră și jumătate, și cum am ajuns pe vârful de 2778 m din vecinătate, voi povesti într-un articol viitor.

Coborâm tot cu telecabina, ne urcăm în mașini și ne îndreptăm spre următoarea destinație, Cinque Torri. Acesta este un grup de cinci stânci verticale, masive, ce se ridică la peste 100 m peste cota terenului din jur. Ele sunt amplasate pe drumul pe care am urcat, cu câțiva kilometri mai jos. Pentru început, ratăm accesul, și trebuie să ne întoarcem vreo 2 km kilometri. În cele din urmă nimerim parcarea de la Bai de Dones, la cota 1822. De aici, luăm telescaunul și urcăm până la 2255 m, la Rifugio Scoiattolit, o cabană aproape de baza celor „Cinci Turnuri” . Aici avem timp la dispoziție circa o oră și jumătate. Majoritatea membrilor grupului aleg să parcurgă poteca ce înconjoară „Turnurile” . Eu aleg o direcție opusă, și urc până la Rifugio Averau, la 2413 m. Drumul nu este greu, dar urcă continuu, cale de aproape 1.50 km. În afara peisajului de poveste pe care îl pot admira, am și mândria că am urcat mai sus de vârful turnului cel mai înalt, Tore Grande, care este la 2361 m. După ce mă întorc, grupul se reunește și coborâm, tot cu telescaunul, la mașini.

Următoarea oprire este la Cortina d’Ampezzo, oraș ce a găzduit în trecut Jocurile Olimpice de Iarnă și care, le va găzdui - din nou - în 2024. Atât cât am parcurs din oraș, nu am remarcat nimic care să ilustreze vreo pregătire în acest scop. O fi din cauza pandemiei? :-?? Scopul principal al opririi este acea activitate de „rafting” , de care povesteam mai sus. Noi ne mulțumim cu un popas la o terasă, pentru o bere și o înghețată.

Orașul nu este foarte departe de Misurina, așa că nu facem mai mult de o jumătate de oră până la hotel. Ziua de excursie se încheie în jurul orei 17.00.

Ziua a șasea

Ziua începe sub amenințarea unei ploi de lungă durată. Dar, avem noroc și ploaia se oprește. Chiar dacă cerul rămâne acoperit de nori, pe la ora 9.00 pornim către Tre Cime. Acesta este un ansamblu de „Trei Vârfuri” , oarecum asemănător turnurilor din ziua precedentă. Drumul de parcurs cu mașina este extrem de scurt, circa 5.00 km, dar îl apreciez ca fiind foarte dificil. Pe această distanță se urcă de la cota 1750 la cota 2320. Vârfurile dau și denumirea unui „parc natural” zonei care le înconjoară. Pentru accesul în parc se plătește o taxă de 5.80 euro.

Oprim în parcarea de la Rifugio Auronzo. De aici, fiecare are liber timp de 2 ore. Vârfurile sunt înconjurate de o potecă de circa 10 km lungime, cu o diferență de nivel de circa 400 m. Parcurgerea ei necesită un timp de peste 3 ore. Noi ne mulțumim să parcurgem numai o porțiune de circa 1700 m, cvasi orizontală, până la Rifugio di Lavaredo (2325 m). Pe drum, oprim câteva momente în dreptul unei capele. Doina se gândește să aprindă o lumânare, dar capela este închisă. Trecem însă în revistă cele câteva morminte din jurul acesteia.

Coborâm, apoi, spre dreapta câteva sute de metri, până la o construcție deosebită. Este vorba de un monument ce omagiază a victorie a italienilor împotriva armatelor austro – ungare, din primul război mondial. Întreaga această zonă a fost teatrul unor lupte teribile în acea perioadă. Monumentul este refăcut la aniversarea a 50 de ani de la respectiva bătălie. La câteva zeci de metrii de el este un alt monument. Acesta este un simplu obelisc, cu o cruce în vârf, fără nici o inscripție. Pare a fi într-o oarecare stare de degradare. Presupun, poate greșesc, că ar comemora victimele din armata invadatoare și că, din acest motiv, nu a fost reabilitat.

La Rifugio di Lavaredo accesul la grupul sanitar se plătește cu 50 cenți. Moneda permite trecerea printr-un turnichet asemănător celui de la metroul bucureștean din anii trecuți.

Revenim la Rifugio Auronzo cu două minute înainte de expirarea timpului acordat. Dar, câțiva dintre ocupanții celuilalt microbuz au ales să parcurgă întregul traseu în jurul vârfurilor. Așa că întârzie, timp în care noi stăm o oră și un sfert în mașină. :((

Coborând în Misurina, oprim în centrul stațiunii. Nu puteam părăsi Italia fără să mâncăm o pizza. Pentru aceasta alegem Pizzeria Edelweiss.

Mai aveam în program urcatul cu telescaunul din Misurina, la Col de Varda. Ploaia amenință din nou, așa că anulăm această etapă. Nu mă pot abține, însă, ca - pentru a mă întoarce la hotel - să dau un ocol aproape complet lacului. Nu este mult, acesta are numai circa 1 km lungime.

Ploaia începe după ce ajung la hotel.

Ziua a șaptea

Este ziua în care părăsim Italia. Părăsim Albergo Miralago în jurul orei 9.30 și, pe parcursul a circa 20 km coborâm peste 900 m. Oprim în localitatea Auronzo di Cadore, cu intenția de a vizita Lago di Santa Caterina. Prima încercare, în capătul din amonte al lacului, nu reușește. În zilele ce urmează, aici se va organiza un concurs de canotaj, se fac pregătiri și accesul vizitatorilor este interzis. Nu ne rămâne decât să ne oprim în capătul din aval al lacului, lângă barajul care l-a format. Petrecem aici circa o oră. Am în plan un articol separat despre acest loc.

Continuăm coborârea, ajungem la autostradă, trecem de Udine, iar Zoli ne duce pe Malul Mării Adriatice, la Trieste. Oprim chiar pe faleză, având în program două acțiuni. Unii doresc să facă o baie în mare, alții să mănânce ceva. Noi facem parte din grupul ce pleacă în căutarea unui restaurant. Mergem în lungul falezei cale de vreo 800 m și găsim două localuri. Ambele sunt închise, vor deschide seara la ora 18.00. Nu ne rămâne decât să ne întoarcem la microbuz și să mâncăm un sandwich și să bem o bere de la ghereta de pe trotuar.

După o pauză de circa o oră și jumătate pornim mai departe spre Slovenia. Singura verificare la graniță este să verifice dacă numărul actelor de identitate corespunde cu numărul pasagerilor din microbuz. Ajungem la Postojna și ne cazăm la Hotel Center în jurul orei 18.30. Am parcurs circa 260 km.

La acest hotel nu avem asigurată masa de seară. Ca urmare, pornim la o mică plimbare prin localitate, în căutarea unui local. În drum, ne oprim câteva clipe la Biserica Sfântul Ștefan. Este în desfășurare o slujbă în rit catolic. Doina reușește totuși să aprindă o lumânare, chiar dacă aceasta este electrică.

Ploaia care începe ne gonește înapoi la hotel.

Ziua a șaptea

Azi avem în program un obiectiv care îmi aprindea imaginația de multă vreme, Peștera Postojna. Programul zilei este completat și de o vizită la Castelul Predjama aflat – relativ - aproape de peșteră. Dar astăzi grupul nu mai este așa unit ca până acum. Se face check – out la hotel, se duc bagajele la mașini, și se pleacă spre obiective în jurul orei 9.00. Peștera este însă la mai puțin de 2 km distanță de hotel. Unii merg cu mașina, alții vin pe jos. În așteptarea acestora, și grupul sosit mai devreme se dispersează. Așa că nu se ajunge la concluzia dacă suntem suficienți să constituim un grup de 20 de persoane, care să beneficieze de reducere la prețul biletelor. Cu atât mai mult, cu cât ni se oferă 4 variante de bilete, combinație a 4 obiective ce pot fi vizitate separat. Și fiecare vrea altceva. În cele din urmă cumpărăm biletele independent. Noi cumpărăm combinația peșteră + castel, plătind 38.50 euro de persoană. Dar am pierdut suficient timp și nu mai putem intra în peșteră decât la ora 11.00. În peșteră se intră din oră în oră, în grupuri, cu ghid. Sunt constituite mai multe grupuri, funcție de limba în care se doresc explicațiile. Grupurile intră succesiv. Grupul de limbă engleză, cel mai mare, are prioritate. Și pentru peșteră va fi necesar un articol separat.

Vizita durează circa o oră și jumătate. La ieșirea din peșteră, ne urcăm în microbuze și pornim spre castel. Acesta este la circa 9 km depărtare, spre nord – vest. Ajungem la acesta în jurul orei 13.00.

Cu începuturi prin secolul al XIII-lea, reconstruit și extins de mai multe ori, Castelul Predjama este considerat cel mai mare castel construit într-o peșteră. Vizita se face individual, fiecare primind un audio – ghid în limba dorită, la intrare. Limba română nu face parte dintre acestea. Vizita durează puțin peste o oră.

Revenind la hotel și estimând că, datorită întârzierii de la peșteră, nu vom mai ajunge la timp, petrecem aici încă aproape o oră pentru a cumpăra on – line bilete pentru obiectivul de a doua zi, Parcul Natural Plitvice.

În jurul orei 15.30 părăsim Postojna și ne îndreptăm spre Croația. Avem de parcurs circa 230 km. Și aici trecem printr-o vamă ca în vremurile fără pandemie, iar în jurul orei 19.30 ajungem la Plidvica Selo, și ne cazăm la Pansion Breza. Este cazarea care mi-a plăcut cel mai mult din toată excursia.

Avem inclusă masa de seară, și beau cea mai ieftină bere, după Timișoara, de numai 2,00 euro sticla.

Ziua a opta

Întreaga zi este destinată vizitei Parcului Natural Plitvice. Acesta este cel mai vechi parc național din Europa de Sud-Est și cel mai mare parc național din Croația - ro.wikipedia.org/wiki/Croa%C8%9Bia. Parcul, ce ocupă o suprafață de aproape 300 km pătrați a fost înființat în 1949, iar din 1979 face parte din Patrimoniul mondial UNESCO. Partea vizitabilă a parcului este în jurul celor 16 lacuri, așezate în trepte, apa trecând din unul într-altul prin nenumărate cascade. Sunt trei trasee de vizitare, cel ales de noi fiind cel mai lung, estimat la 6 – 8 ore. Noi am plecat de la pensiune la ora 9,30 și am revenit la ora 17.30. A fost ziua în care am bătut recordul personal de pași și de kilometri înregistrați. Și acest parc merită un articol separat, în detaliu.

Ziua a noua

Este ultima zi a excursiei, dar și ziua ghinioanelor. Aflasem din ziua anterioară că a doua zi, prin localitate, urma să se desfășoare o cursă de maraton. Suntem însă asigurați că în jurul orei 9.00 se va termina. Așa că, la ora 9.00 ne îmbarcăm și pornim la drum. Avem de parcurs circa 790 km până la Timișoara. Dar, la prima intersecție, rămânem blocați. Timp de mai bine o oră și jumătate putem să aplaudăm concurenții. Este o competiție internațională pentru amatori, de toate vârstele, toate sexele și toate condițiile fizice.

În cele din urmă, plecăm. Alegem traseul prin Ungaria, ceva mai lung, dar, cea mai mare parte, pe autostradă. La graniță, alt ghinion. Este o coadă de circa 1 km. Așteptăm o oră și jumătate să ne vină rândul. Numai pentru o privire sumară asupra pașapoartelor.

Cu vreo 70 km înainte de Budapesta, o nouă problemă: blocaj pe autostradă. Este duminică după amiaza, și se întoarce lumea din weekend. Mergem câteva zeci de km, când cu 10, când cu 30 sau 50 și, din nou, cu 10 km/h.

Și, ca tacâmul să fie complet și la vamă la Cenad este coadă. Nu mare, dar tot pierdem vreo 20 de minute. Așa că ajungem la punctul în care ne-am întâlnit la plecare fix la ora 22.00. Mult prea târziu pentru petrecerea pe care o pusese Zoli la cale. Mulțumim Zoli, dar rămâne pe data viitoare.

Concluzii

În urmă cu câțiva ani încheiam seria articolelor prim Țările Nordice cu fraza: „dacă în seara în care autocarul m-a lăsat în București, la ora 23, cineva mi-ar fi spus ca dimineață să fiu în parcare, să plec din nou pe același traseu, nu ași fi stat nici un moment să mă gândesc.”

Ideea se potrivește perfect și aici, chiar dacă microbuzul m-a lăsat în Timișoara.

---

VIZUALIZĂRI: 1267 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI