Legenda lui Thassos

TIPĂREȘTE

Thassos este o insulă mică aflată în Marea Tracică şi face parte din arhipelagul grecesc. Apartenenţa ei la Grecia a fost recunoscută la 18 octombrie 1913. In prezent, din cauza vegetaţiei sale specifice (nişte pini mărunţi de un verde crud - dassylio – care cresc până pe ţărm, în apropierea apei mării) ea este cunoscută şi sub numele de insula de smarald.... Potrivit mitologiei Greciei antice, Thassos, a fost primul locuitor al acestor locuri minunate. Când a păşit pe insulă, a găsit aici păduri înalte de cedri, brazi, stejari şi platani...

(Notă: În cazul legendei lui Thassos, Zeus are un rol ciudat şi explică mai degrabă mentalitatea oamenilor acestor locuri, nicidecum unele calităţi ale spiritului şi nici altele care să ateste un conducător absolut şi omnipotent).

Aşadar, potrivit legendei, Zeus a răpit-o pe Europa, fata regelui Agenor care domnea în Fenicia. Dar n-a procedat aşa cum se fac răpirile astăzi, pe la ţigani, cu mult tam-tam şi o mare brambureală. Şi nici n-a ademenit-o cu bani sau cu podoabe preţioase, ori cu oarece promisiuni de prosperitate, aşa cum fac şefii bandelor de traficanţi de persoane. Nu. El a acţionat într-un mod oarecum rustic: pur şi simplu, s-a transformat în taur şi a intrat în turma regelui Agenor, ca să fie în apropierea prinţesei şi s-o privească în voie, desfătându-se cu frumuseţea ei. Iar când afli despre această ispravă a lui Zeus, este imposibil să nu te îndoieşti imediat de omnipotenţa onorabilului. Că ce nevoie avea el să se mai transforme în taur când, dacă chiar simţea nevoia să se uite la frumoasa Europa după pofta inimii sale, se putea tranforma oricând în muscă, albină, ori în cine ştie ce insectă minusculă ?...

Văzând acest taur teribil de înzestrat (iată, abia acum înţelegi raţiunile lui Zeus !), Europa a simţit nevoia să-l călărească. Poate că pe vremea aceea, femeile frumoase (ori poate numai prinţesele !) călăreau taurii ca să le încerce puterea şi să se obişnuiască cu o anumită sălbăticie masculină. Aşadar, Europa l-a încălecat pe Zeus şi dusă a fost. Ce poţi să mai faci ? Dacă femeii i-a ars de aventură şi de zgâlţâială !

Zeus era un tip abil şi perfid (iar lucrurile acestea le plac mult grecilor !). Ei bine, el a dus-o pe frumoasa prinţesă în insula Creta, unde a petrecut cu ea după placul inimii sale, ascunzându-i faptul că ar fi fost căsătorit. Aşadar, iată, pe vremuri, lucrul acesta (că eşti căsătorit !) era important. Nu ca astăzi, când nu te întreabă nimeni dacă ai nevastă, dacă ai copii şi nici câte amante ai. Dacă eşti bărbat, orişice femeie te întreabă numai de bani. Adică, precis: câţi ai ?

Fiind un tip viguros şi viril, recunoscut pentru aceste însuşiri ce par a fi foarte preţuite la greci, Zeus i-a făcut repede Europei, doi fii. (Prin urmare, este clar cum se pune problema în acele locuri: femei frumoase, bărbaţi viguroşi şi virili, şi copii, cât cuprinde).

Când Europa a aflat că Zeus era un mincinos, a încercat să se sinucidă, aruncându-se de pe o stâncă înaltă, direct în mare. Ei, chestia asta cu suicidul, este de neînţeles. Adică, de ce să-şi pună capăt zilelor, frăţioare ? Era o femeie frumoasă şi atrăgătoare, avea şi doi copii. Ce, nu găsea ea un alt bărbat, mai teribil ca Zeus ? Iar dacă nu găsea, pagubă-n ciuperci: se dedica creşterii copiilor, cum ar face orice femeie cu scaun la cap ! Nu cumva era decepţionată de durata potenţei stimabilului, aşa cum sunt dezamăgite femeile după o convieţuire de mai mulţi ani cu acelaşi bărbat, indiferent cum s-o fi numind el ? Oricum, în legendă sunt neclare elementele care au amplificat ideaţia de suicid. Este neclar şi de ce Zeus, şeful zeilor atotputernici din Olimp, nu a salvat-o personal pe sinucigaşă sau de ce nu a convins-o să renunţe la acest gest necugetat. Oricum, potrivit legendei, dacă nu era zeiţa Afrodita, care a salvat-o pe Europa şi a ajutat-o să ajungă la ţărmul unei vaste întinderi de pământ ce, astăzi, poartă numele prinţesei, continentul nostru se numea altfel. Ca să vezi ! Fiecare cu clipa lui de glorie...

Ei bine, Agenor şi-a trimis fii şi nepoţii în căutarea fiicei sale. Probabil că nu-i dorea prin apropiere, să uneltească împotriva sa şi să poftească la scaunul de rege. Şi au plecat sărmanii, care încotro, cu legământ să nu se mai întoarcă în ţara de baştină fără Europa. Printre ei, şi Thassos, care nu prea se ştie dacă era fiul, ori nepotul lui Agenor (că lucrurile astea care ne interesează pe noi, urmaşii, sunt întotdeauna neclare în legende !). Şi toţi bărbaţii ăştia care alergau după cai verzi pe pereţi, nu au mai revenit în Fenicia, întemeindu-şi fiecare un cămin, pe unde a apucat.

Când am aflat finalul legendei, m-am gândit imediat la românii care au plecat în Spania, la cules de căpşuni, ori au plecat din ţară înspre alte orizonturi. Că şi ei şi-au întemeiat cămine, fiecare, pe unde a dat Dumnezeu. Chiar şi în Europa. Ei, dar n-are nici o legătură cu fiii şi nepoţii lui Agenor. La conaţionalii noştri, este numai o problemă de supravieţuire, nu o poruncă primită de la rege ! Iar ei (vezi bine !) se pot întoarce în ţară oricând. Bani să aibă ! Şi vor fi primiţi cu braţele deschise. Ca să-i cheltuiască cu noi !

Aşadar, Thassos a călcat primul pe această insulă şi a fost impresionat de pădurile înalte de cedri, brazi, stejari şi platani pe care le-a întâlnit aici, precum şi de clima neasemuit de blândă...

Astăzi, în Thassos, cedrii, brazii, stejarii şi platanii înalţi sunt rari. Oare, toţi au fost mistuiţi de flăcările incendiilor repetate sau au dispărut treptat din cauza climei care a suferit vreo modificare ? Înclin să cred mai degrabă că, fie legendele sunt vorbe aruncate-n vânt, ca să te mai atragă (pe cine o mai putea !) şi să-ţi inducă o anumită nostalgie, fie, între timp, au năvălit cei însetaţi de arginţi, care au pustiit pădurile, aşa, cam cum se petrece şi în România.

Aşadar, să fim optimişti: în curând, România va arăta ca Thassos!

Textul este preluat de pe Boncancul-Literar

NOTA: Acest text NU ESTE UN REVIEW propriu-zis, ci o creaţie literară ancorată direct sau indirect în insula Thasos

---

VIZUALIZĂRI: 3232 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI