Itinerare andaluze (VII) – Pe ţărmul scăldat în soare

TIPĂREȘTE

Mulţi dintre voi aţi fost pe COSTA DEL SOL. Aţi stat în hoteluri de 3-4-5 stele şi v-aţi prăjit la soare. Norocoşilor! Pentru noi, ţărmul andaluz n-a însemnat decât un răgaz de trei zile de refacere după 19 de alergătură. Ei, nici chiar aşa, doar ne-am îngăduit din când în când şi câteva momente de respiro...

Totuşi, cum nicio relatare despre Andaluzia nu poate fi completă fără a include litoralul, îndrăznesc şi eu să adaug câteva informaţii şi reflecţii reviewurilor consistente despre oraşele şi staţiunile de pe Costa del Sol deja existente pe AFA.

Şi voi începe printr-o constatare cât se poate de banală: Costa del Sol înseamnă aproape sută la sută turism. Evident, lucrurile n-au stat dintotdeauna aşa şi povestea e interesantă. Totul a început în Málaga la finele secolului al XIX-lea, când acest prosper port comercial şi centru al industriei metalurgice şi textile a cunoscut o puternică criză. Ca alternativă, câţiva oameni de afaceri influenţi au fondat o organizaţie „propagandistică”, cu scopul de a atrage vizitatori străini, în special în extrasezon, bazându-se pe clima blândă a oraşului (310 zile însorite pe an). La începutul secolului al XX-lea a fost amenajată prima plajă din Málaga, Baños del Carmen (ce-mi place!) iar în 1928 terenul de golf de la Torremolinos. Din păcate, avântul turistic a fost curmat de al Doilea Război Mondial şi mai ales de Războiul civil, în timpul căruia oraşul a suferit mari stricăciuni.

Succesul s-a ivit totuşi puţin mai târziu şi a purtat numele lui Ricardo Soriano Sholtz von Hermensdorff, marchiz de Ivanrey, un nobil spaniol versatil care în 1943 a cumpărat o proprietate în Marbella, la acea vreme un sat pescăresc cu circa 1.000 de locuitori, pe care a deschis primul hotel din localitate – El Rodeo. În 1946 el l-a invitat la Marbella pe un nepot al său, prinţul Alfonso de Hohenlohe-Langenburg, fiu al unui aristocrat german şi al unei marchize spaniole şi fin al regelui Alfonso XIII. Însoţit de tatăl său, Alfonso a descins la Marbella într-un Rolls Royce, după ce, timp de două ore, străbătuse drumul prăfuit care lega satul de Málaga. În aşteptarea lui Soriano, plecat la pescuit, cei doi au făcut un picnic sub pinii unei plantaţii – Finca Santa Margarita, de care s-au îndrăgostit atât de tare, încât în anul următor au revenit şi au cumpărat-o. Au transformat-o în Marbella Club, încurajându-şi prietenii şi rudele să o viziteze, iar în 1953 Alfonso a construit alături un hotel cu 18 camere. Apariţia primului hotel de lux în Marbella a atras numeroşi vizitatori de seamă, printre care dezvoltatorul imobiliar José Banús, care avea să achiziţioneze terenul pe care s-a amenajat Puerto Banús, dar şi familia van Thyssen, Mel Ferrer şi Audrey Hepburn, ducele şi ducesa de Windsor, prinţul Rainier de Monaco şi soţia sa Grace Kelly, Cary Grant, Jim Stewart, Ava Gardner, Teddy Kennedy sau conaţionalul nostru, regizorul Jean Negulesco, care aici şi-a şi găsit sfârşitul în 1993. Marbella devenise „un loc special pentru oameni speciali” şi în 1970 ajunsese la aproape 30.000 de locuitori; pariind pe „turismul rezidenţial”, investitorii construiseră nu numai hoteluri, ci şi magazine, restaurante şi terenuri de golf. Totuşi, ideea transformării Marbellei într-o staţiune funcţională pe tot parcursul anului implica existenţa unei populaţii de 150.000 de oameni – localnici şi vizitatori – în „low season”, deziderat atins abia în iarna 1996-1997. În prezent, oraşul găzduieşte în afara sezonului circa 250.000 de oameni.

În anii 1950 Torremolinos s-a transformat şi el dintr-un sat pescăresc adormit într-o destinaţie populară de vacanţă, frecventată de celebrităţi precum Grace Kelly, Ava Gardner, Marlon Brando, Orson Welles, Frank Sinatra sau Brigitte Bardot, care „făcea naveta” de la Saint Tropez.

Între 1959-1974 Costa del Sol a cunoscut un boom economic şi demografic, aşa-numitul el milagro español – „miracolul spaniol”. Cu acordul generalului Franco şi sub supravegherea Fondului Monetar Internaţional, „tehnocraţii” spanioli au iniţiat reforme structurale, sub forma unor plannes de desarrolo – „planuri de dezvoltare”, încununate de succes. Ca urmare, Spania a înregistrat în acea perioadă cea mai înaltă rată de creştere economică din lume (după cea a Japoniei), devenind a noua economie mondială. Odată cu explozia turismului de masă, şi alte localităţi de pe Costa del Sol, respectiv Fuengirola, Benalmadena, Nerja şi Mijas, au devenit puncte de atracţie pentru tot mai mulţi vizitatori. Tour-operatorii europeni nu mai pridideau cu organizarea de chartere cu aterizare pe aeroportul din Málaga. Începând cu anii ’70 s-a înregistrat un flux constant de britanici, majoritatea pensionari, dar şi cetăţeni condamnaţi în propria ţară şi refugiaţi în Spania, fără a fi expulzaţi, şi asta din cauza divergenţelor dintre cele două guverne pe tema Gibraltarului. Acest flux a impulsionat ridicarea de blocuri cu apartamente de închiriat/cumpărat/achiziţionat în sistem time-sharing, care astăzi împânzesc ţărmul. Tot atunci a început şi construcţia de urbanizaciones, fapt despre care am pomenit în articolul dedicat „satelor albe” – vezi impresii. Evident, infrastructura a fost şi ea pusă la punct şi în 1999 a fost inaugurată Autopista del Sol – Autostrada AP-7, în lungime de 105 km, care leagă Málaga de Estepona şi Guadiaro.

Astăzi Costa del Sol primeşte anual milioane de vizitatori. Tinerii vin pentru sporturi nautice şi pentru barurile şi cluburile de noapte; cei de vârsta a doua pentru plajă, plimbări şi restaurantele cu fructe de mare; familiile cu copii pentru aqualands, bioparcuri şi acvarii. Distracţiile sunt la tot pasul iar ofertele pentru aproape toate buzunarele: poţi alege sejururi la un hotel de 3-5 stele cu AI sau HB, cu transport cu avionul, sau poţi opta pentru variante pe cont propriu şi cazare în sistem self-catering în vile sau apartamente. Totuşi, „febra” investiţiilor imobiliare s-a mai domolit de la finele secolului trecut, când britanicii, rămaşi aceiaşi deschizători de drumuri în materie de turism, au descoperit o altă destinaţie, apropiată şi mai ieftină: provincia Algarve din sudul Portugaliei.

Cu timpul, fiecare din staţiunile de pe Costa del Sol a dobândit anumite trăsături specifice: Torremolinos, de pildă, este preferat de turiştii cu bugete medii; Fuengirola atrage vizitatori mai vârstnici; Marbella a fost şi a rămas o destinaţie un pic exclusivistă. Am remarcat şi noi diferenţele pe parcursul scurtelor vizite întreprinse pe litoralul andaluz. În Puerto Banus ne-am oprit în port pentru o şedinţă foto, neapărat cu iahturi luxoase în fundal. Prin zona mai veche a Marbellei ne-am plimbat şi am luat masa; alături, o olandeză îşi tăia tacticos sandvişul cu cuţitul. La Torremolinos, o staţiune „clasică” gen Mamaia (terenuri de mini-golf, părculeţe cu leagăne, marketuri, restaurante şi baruri cât cuprinde), am făcut plajă la Carihuela, dar nu şi baie, apa fiind prea rece. M-am consolat cu gândul că înotasem în Atlantic! Nerja, pe care am traversat-o în prima zi, în drum de la Málaga la Granada şi unde am oprit pe plaja cu nisip grunjos doar pentru a încerca marea cu degetul (la propriu!) mi s-a părut înţesată de hoteluri şi blocuri cu apartamente prea puţin ispititoare. Dar nu vă luaţi după mine: sunt doar nişte impresii culese în fugă.

Şi asta pentru că n-am avut timp să aprofundăm problema: n-am stat decât 3 zile iar cele două nopţi (de dinaintea plecării înapoi spre casă) le-am petrecut la Málaga, la acelaşi hostel din zona centrală, pietonală a oraşului în care stătusem şi în prima jumătate de noapte din periplul nostru andaluz.

În MÁLAGA am avut practic la dispoziţie trei după-amieze, căci într-o dimineaţă am fost în Gibraltar iar în celelalte două am bântuit pe Costa del Sol şi am făcut plajă. Mi-a plăcut oraşul: a reuşit să păstreze ceva din farmecul de altă dată, fără a se lăsa contaminat de strălucirea, pe alocuri uşor ţipătoare, a Costei del Sol, clădirile vechi au fost restaurate cu grijă, plaja e curată, de-a lungul promenadei au fost plantaţi palmieri iar localnicii sunt amabili şi prietenoşi. Şi dacă la intrarea dinspre Torremolinos te întâmpină cartiere banale de blocuri, la ieşirea spre Nerja peisajul e cu totul altul: căsuţe albe, înconjurate de curţi pline de flori.

Ce am apucat să vedem? În primul rând, Muzeul Picasso. Este situat în centrul istoric, pe Calle San Agustín, o stradă pietonală pavată şi îngustă, numită aşa din cauza mănăstirii augustine ridicate în vecinătate în secolul al XVI-lea. Muzeul, inaugurat în 2003, a fost amenajat în Palatul Buenavista, o clădire frumoasă construită între 1516-1542 într-o combinaţie de stiluri mudéjar şi renascentist, cu faţada în întregime din piatră. Are şi un patio foarte plăcut în mijlocul căruia tronează un smochin impunător iar în timpul restaurărilor au fost descoperite vestigii romane şi maure care sunt şi ele expuse într-o sală specială. Picasso, cel mai celebru fiu al Málagăi (un altul este Antonio Banderas, în caz că nu ştiaţi) s-a născut în 1881 într-o casă situată în apropiere care găzduieşte acum Fundaţia Picasso. Colecţia muzeului cuprinde 155 de opere ale sale – picturi, schiţe, sculpturi şi lucrări de ceramică – donate de nora şi nepotul lui şi prezentate cronologic, de la primele încercări din perioada când învăţa să deseneze sub îndrumarea tatălui, trecând prin perioadele albastră, roz şi ajungând la cubism. Am avut şansa să prindem şi o expoziţie temporară – „Cai” – cu opere din ciclul „Tauromahia” împrumutate de la muzee din Franţa şi din colecţii particulare. Muzeul mi-a lăsat o impresie foarte bună: luminos, modern, bine structurat, lucrările puse perfect în valoare.

De pe Calle San Agustín am pătruns în Calle Granada, una din arterele cele mai importante ale oraşului vechi, pentru o pauză la El Pimpi Bodega Bar. Fondat în 1971, a devenit o adevărată instituţie a oraşului, foarte apreciată de turiştii care iau cu asalt saloanele întortocheate, terasa cu vedere spre micul amfiteatru roman şi curtea unde sunt expuse butoaie uriaşe cu vin de Málaga şi bere semnate de câţiva oapeţi de seamă precum Tony Blair şi Antonio Banderas.

În Plaza del Obispo se află Palatul Episcopal şi Catedrala, pe numele său complet Santa Iglesia Catedral Basílica de la Encarnación, construită între 1528-1782 după planurile mai vechii noastre cunoştinţe, arhitectul Diego de Siloé. Interiorul este renascentist ca stil dar exteriorul baroc, pe două nivele. La cel inferior sunt trei arce cu portaluri, separate între ele de coloane, deasupra cărora au fost dăltuite în piatră medalioane: cel din mijloc înfăţişează Bunavestire, iar cele laterale pe sfinţii ocrotitori ai oraşului, Cyriacus şi Paula. Catedrala are un singur turn, al doilea ca înălţime din Andaluzia, după cel al catedralei din Sevilla – 84 de metri. Nu s-a reuşit ridicarea unui alt turn, fondurile fiind epuizate. Placa de la baza turnului existent anunţă că banii strânşi de enoriaşi ar fi fost donaţi pentru ajutorarea coloniilor britanice din America în lupta lor pentru independenţă, însă registrele parohiale contrazic informaţia: fondurile au fost probabil folosite la construirea unui drum. Oricare ar fi adevărul, catedrala a rămas în conştiinţa colectivă sub porecla de La Manquita, adică „Ciunga”.

Pe unde ne-am mai plimbat prin Málaga? Prin Plaza de la Constitución, mărginită de clădiri impozante şi având în centru Fuente de Génova, o fântână din marmură din secolul al XVI-lea în stil renascentist, cu autor necunoscut dar în mod cert genovez. De aici am pătruns în Pasaje de Chinitas, cu un patio central cu arcadă şi alte două care se bifurcă din acesta, toate încadrate de magazine şi baruri. Ne-am holbat pofticios şi atât, banii fiind pe sfârşite, la vitrinele magazinelor de pe Calle de Marqués de Larios, o stradă comercială pietonală cu multe băncuţe (ce bine!) şi am străbătut Parque de Málaga pentru a ajunge la Plaza de la Marina, un scuar imens situat în faţa intrării principale în port. În fine, nu am ratat Mercado de Atarazanas, măcar pentru a ne bucura privirea cu tarabele pline-ochi de fructe de mare proaspete. Piaţa e o clădire ce combină în mod fericit stilul [i1mudéjar cu cel industrial de secolul al XIX-lea. Am admirat impunătorul arc din marmură în formă de potcoavă de la intrarea principală, tot ce a supravieţuit din vechiul şantier naval maur (atarazanas în limba arabă), căci până în secolul al XVIII-lea marea ajungea până în acest loc, situat acum în centrul oraşului. După ce catolicii au recucerit Málaga, în 1487, clădirea a fost transformată în mănăstire, apoi în cazarmă militară şi spital. Pe la 1870 căzuse în paragină şi s-a decis demolarea ei şi construirea unei pieţe alimentare. Mulţumită unui arhitect inimos, arcada maură a fost salvată şi stilul arab a fost păstrat în noua clădire, cu ferestre încadrate tot de arce, dar din fier, materialul cel mai la modă la acea vreme.

Dar destul cu atâta istorie: dacă vă imaginaţi cumva că am vizitat Alcazaba sau castelul Gibralfaro, veţi avea parte de o surpriză. Ei bine nu, nu le-am vizitat, pentru că am preferat să ne închinăm unui alt zeu: fotbalul. Nu suntem fani şi acasă rareori ne uităm la meciuri, însă la turneele finale mai aruncăm câte un ochi, nu de alta, dar joacă cele mai bune echipe naţionale! Şi ca un făcut, în ultimii ani aceste turnee ne-au prins în străinătate. În 2008, la Arles, în Franţa, am urmărit de pe o terasă din Place du Forum meciurile României cu Franţa şi Italia din cadrul Campionatului European (câştigat de Spania!). În 2010, la Málaga, am asistat la partida din deschiderea Campionatului Mondial dintre ţara-gazdă, Africa de Sud, şi Mexic – evident, muşteriii din bar ţineau cu Mexicul; Spania avea să câştige titlul! În 2012, Campionatul European ne-a prins în Toscana: în satul Radicofani am văzut câteva meciuri la televizorul de acasă, neavând unde în altă parte, însă la Pisa ne instalam în fiecare seară, cu câte o băutură în faţă, la o masă de la barul din campingul Torre Pendente pentru a socializa în faţa televizorului cu turişti de toate naţiile – şi Spania avea să ia din nou trofeul! În fine, anul trecut Campionatul Mondial ne-a prins în Franţa şi la Sète am urmărit alături de microbiştii locali meciurile Franţei, care a făcut o figură frumoasă, spre deosebire de Spania, care a plecat acasă cu coada între picioare încă din faza grupelor – trofeul a fost adjudecat de Germania.

Este că nu v-aţi aşteptat la asta?

Am pomenit mai sus de GIBRALTAR. AmFostAcolo, deşi e un fel de a spune, din moment ce n-am urcat pe The Rock. Şi asta pentru că ne-a prins o furtună urâtă. Ghinion! Plecaţi din Ronda pe vreme bună, pe serpetinele care coboară către Marbella a început să plouă. Ne-am încăpăţânat să urmăm planul făcut dinainte şi odată ajunşi la autostradă am luat-o spre vest. Pe măsură ce ne apropiam de Gibraltar, vântul bătea din ce în ce mai tare, zgâlţâind maşina. La Linea de la Concepción, o localitate urâtă, numai de blocuri, ne-am aşezat frumos la coadă pentru controlul paşapoartelor şi intrarea în colonie. Se ştie că Gibraltarul a fost cucerit de englezi în 1704, în timpul războiului pentru succesiunea la tronul spaniol, fapt consfinţit în 1713 prin tratatul de la Utrecht. De trei sute de ani drapelul britanic flutură pe „coloana lui Hercule”, aşa cum i se spunea Stâncii Gibraltarului în antichitate şi, evident, treaba asta i-a iritat şi îi irită în continuare pe spanioli. Însă în ciuda represaliilor ordonate de Franco, Gibraltarul a rămas britanic şi situaţia nu dă semne de schimbare. Magoţii, maimuţele de talie mare ce populează Stânca, dând uneori şi câte o raită, din câte am înţeles, prin oraşul de jos, continuă să se înmulţească. Legenda spune că britanicii vor pierde Gibraltarul odată cu dispariţia lor, aşa că...

Am traversat pista aeroportului şi am lăsat maşina în prima parcare, după care ne-am suit într-un autobuz. Şi ce să vezi? Tot blocuri, şi la fel de urâte ca cele din Linea. Hei, unde sunt clădirile alea frumoase pe care le-am văzut în filme şi pe net? Sunt, dar în centru, în jurul şi pe Main Street. De o parte şi de alta a ei se înşiră magazine cu produse electronice, haine de piele, ţigări şi băuturi scutite de la plata TVA-ului. Am ajuns în Grand Casemates Square, cea mai mare piaţă din oraşul de jos. Pe acest loc, pe ruinele unei fortăreţe maure şi ulterior ale unui şantier spaniol de reparaţii navale, britanicii au ridicat o garnizoană pe care la începutul secolului al XIX-lea au fost nevoiţi să o demoleze din cauză că zidurile se afundau în terenul mlăştinos. După aceea esplanada a fost folosită pentru execuţiile publice. Astăzi este înconjurată de mini-marketuri, terase şi baruri care servesc – ce altceva? – fish and chips. Ne-am înfruptat şi noi dintr-o porţie şi între timp vântul, care se mai domolise, a pornit să bată din nou cu putere şi ploaia ne-a înmuiat cu totul. N-aveam umbrelele la noi, dar şi dacă le-am fi avut mă îndoiesc că ne-ar fi folosit la ceva în faţa furtunii iscate. Nici vorbă să funcţioneze telefericul şi chiar dacă am fi fost dispuşi să plătim costul unei călătorii cu taxiul până sus pe Rock, n-am fi avut cum să zărim Marocul dincolo de strâmtoare. Aşa că ne-am strecurat înapoi într-o staţie, la adăpostul streşinilor, şi am luat un omnibuz. Fapt ciudat, vehiculele circulă în Gibraltar pe dreapta. Ne-am cocoţat la etaj, de unde aveam o vedere panoramică asupra blocurilor şi portului, ne-am recuperat maşina şi am pornit către Málaga.

Şi cu asta aventura noastră pe pământ britanic a luat sfârşit. La fel şi impresiile mele de călătorie în Andaluzia. Deşi poate că n-ar strica nişte concluzii. Hm... Ce idee bună!

Citiţi aşadar şi ultimul meu review (promit!) din seria Andaluzia.

NOTĂ: Pentru istoricul Marbellei şi al Costei del Sol principala sursă de informaţii a fost: panorama.es/blog/1731-mar ... irst-years.html

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=djFgtZ4lKSY

---

VIZUALIZĂRI: 3780 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI