Itinerarii andaluze (I) — Pueblos blancos

TIPĂREȘTE

Case zugrăvite în alb, cu acoperişuri din ţiglă roşie. Sate aruncate pe dealuri molcome ori pe spinarea unor coaste stâncoase. Ce poate fi mai spectaculos? Şi în total contrast cu agitaţia citadină a Sevillei sau cu hoardele gălăgioase de turişti ce dau vara năvală pe plajele de pe Costa del Sol?

În nordul provinciilor Málaga şi Cádiz, cu precădere în rezervaţia naturală Sierra de Grazalema (dar nu numai), întinderile nesfârşite de livezi de măslini sunt întrerupte ici-colo de drumuri şerpuitoare ce urcă spre „satele albe”. Zona a fost locuită încă din vremuri preistorice, aşa cum o dovedesc picturile descoperite în câteva grote, iar mai târziu a devenit adăpost pentru celebrele bande de bandiţi, cei care ar fi întemeiat unele din aşezările rurale andaluze. Alte legende susţin că, dimpotrivă, cetăţenii paşnici s-ar fi refugiat de spaima hoţilor în aceste locuri mai ferite. Din populaţiile care s-au succedat pe aici în vechime, maurii sunt cei care şi-au lăsat o amprentă puternică. Într-adevăr, străzile înguste şi întortocheate trimit cu gândul la atmosfera tipic arabă. Cât despre culoarea albă a caselor, ei bine, şi ea este tipică – mediteraneană. Sunt case solide, făcute pentru a ţine răcoare vara şi cald în anotimpul rece, căci oricât de scăldată în soare ar fi în general Andaluzia, pe dealurile şi pantele muntoase dinspre nord iernile nu sunt prea blânde. Oricum, se pare că înainte de anii 1920 casele din aceste sate nu erau toate zugrăvite în alb, ci şi în roşu, galben sau ocru. Până când, sub dictatura lui Miguel Primo de Rivera, prim-ministru al Spaniei între 1923-1930, s-a dat ordin de „uniformizare şi normalitate”. Şi dacă-i musai, cu plăcere! Indiferent care au fost raţiunile care au stat la baza unei asemenea hotărâri, cert este că ea se respectă şi în ziua de azi: există restricţii urbanistice severe şi autorizaţiile de construcţie sunt acordate cu zgârcenie şi numai cu condiţia zugrăvirii în alb a zidurilor. Totul spre desfătarea turiştilor!

Dar destul m-am lungit cu vorba. E timpul să pornim la drum. Şi cum altfel decât din cel mai mare şi mai cunoscut dintre „pueblos blancos”?

Mă cheamă Carmen şi mereu am bănuit (deşi ei neagă) că părinţii mi-au dat numele inspiraţi fiind de „Carmen la de Ronda”, sau „Carmen de la Ronda” – dacă preferaţi varianta neaoşă –, un film din 1959 care a făcut furori în România şi în care a jucat faimoasa cântăreaţă şi actriţă Sara Montiel (1928-2013), iubita lui Ernest Hemingway, James Dean sau Ion Dichiseanu! Acţiunea se petrece, bineînţeles, în Ronda, ocupată la începutul anilor 1800 de armata lui Napoleon, şi are în centru iubirea dintre Antonio, liderul grupării de rezistenţă, şi Carmen, o tânără frumoasă şi senzuală care cântă la hanul din sat. Pentru cei curioşi să o vadă şi mai ales s-o audă pe Sara Montiel, iată un link: youtube.

În fine, aveam aşadar mai multe motive pentru a vizita Ronda. Ceea ce am şi făcut, şi încă pe îndelete, stând patru zile, timp în care ne-am mai şi deplasat prin împrejurimi – aveţi puţintică răbdare şi o să vedeţi pe unde. Ne-am cazat la un preţ rezonabil la Hotel Arunda II, situat în partea nouă a oraşului dar la mică distanţă de obiectivele turistice, o bună bază de explorare, cu parcare subterană şi cameră mărişoară cu balcon. Cum sejurul nostru în Andaluzia s-a desfăşurat în urmă cu cinci ani, deci cu destul timp în urmă, nu am de gând să scriu recenzii de hoteluri, aşa încât mă mărginesc în a recomanda locaţia celor interesaţi – îl găsiţi pe booking.

Ronda este un orăşel cu vreo 37.000 de locuitori, situat la o altitudine de circa 700 m în regiunea muntoasă Serrania de Ronda, la doar 60 km nord de Marbella şi 100 km de Málaga. A fost întemeiat în secolul al VI-lea î. Hr. de celţi, care l-au denumit Arunda. Cucerit de romani, a fost transformat în fortăreaţă în timpul celui de-al doilea război punic (218-201 î. Hr.) de către Scipio Africanul. S-a aflat sub ocupaţie suebă şi apoi vizigotă, pentru ca în 713 să intre sub dominaţia arabă. Maurii i-au spus Hisn ar-Rundah („Castelul din Rundah”), dar l-au cedat în 1485 marchizului de Cádiz după un scurt asediu, nu înainte de a-şi impune stilul arhitectonic propriu, unele edificii păstrându-se până în zilele noastre. Odată cu recucerirea creştină, aceste clădiri au fost refăcute, primind alte destinaţii, lor adăugându-li-se, bun înţeles, numeroase biserici.

De pe şosea, imaginea caselor albe cocoţate pe deal este extrem de spectaculoasă. Poetul german Rainer Maria Rilke, care a petrecut sejururi prelungite la Ronda, o descria astfel: „Am căutat peste tot oraşul visurilor mele şi l-am găsit la Ronda. Nimic nu e mai uimitor în Spania ca acest oraş sălbatic de munte.” Aminteam de zona nouă a oraşului („El Mercadillo”). Aceasta este despărţită de zona veche („La Ciudad”) prin trei poduri peste râul Guadalevin: „Puente Romano” („Podul Roman” sau „Puente San Miguel”), „Puente Viejo” („Podul Vechi” sau „Puente Arabe”) şi „Puente Nuevo” („Podul Nou”) . Majoritatea turiştilor pătrund în oraşul vechi venind dinspre strada Espinal, cea mai mare arteră comercială din Ronda, trecând pe lângă clădirea primăriei din Plaza de la Merced şi mai apoi pe lângă Plaza de Toros, în care se află arena pentru luptele cu tauri, inaugurată în 1785, una dintre cele mai vechi din Spania. Real Maestranza de Caballeria de Ronda, adică Academia Regală de Cavalerie de la Ronda, a fost fondată însă în 1572. Ronda are de altfel o tradiţie extraordinară în acest domeniu: membrii celebrei familii Romero, începând cu Francisco, născut în 1698, dar mai ales nepotul acestuia, legendarul Pedro Romero Martinez (1754-1839), sunt consideraţi întemeietorii coridei moderne. Ei au inovat tehnicile de luptă prin introducerea, printre altele, a muletei şi a înfruntării taurului în picioare, nu călare pe cal, transformându-le într-o adevărată artă. Lor le este dedicat muzeul adăpostit de arenă, care prezintă afişe, fotografii, costume de matadori şi alte obiecte personale. Dar nu numai lor, ci şi unor împătimiţi ai coridelor, printre care Ernest Hemingway, al cărui personaj din romanul de debut, „Fiesta”, se numeşte – deloc întâmplător – Pedro Romero. Sau regizorul Orson Wells, a cărui cenuşă a fost împrăştiată, conform dispoziţiilor sale testamentare, la o fermă din apropiere deţinută de un alt mare toreador, Antonio Ordóñez.

Nu către acest muzeu se îndreaptă în principal fluxul de turişti, care au făcut din Ronda unul dintre cele mai vizitate oraş din Andaluzia, după Sevilla, Granada şi Córdoba. Ci către El Tajo, canionul de 120 m adâncime şi 70 m lăţime care oferă vederi splendide asupra împrejurimilor. Râpa se poate admira cel mai bine de pe Peunte Nuevo, atât de „nou” încât a fost construit între 1755-1793. Luminat feeric noaptea, podul este asaltat ziua de chitarişti şi – evident – de vizitatori care se înghesuie să facă poze şi să filmeze. De aici se pătrunde în oraşul vechi, care urcă pe străzi înguste, pavate cu piatră cubică, mărginite de câteva prăvălii cu produse locale şi suveniruri. Atmosfera plăcută, relaxată, îmbie la visare: te poţi închipui cu uşurinţă într-o altă epocă, mai puţin zgomotoasă, mai puţin stresantă. Şi dând roată zonei vechi, vei putea admira din diverse unghiuri ţinutul jos ce ţi se întinde în faţa ochilor de pe pintenul stâncos.

Casa del Rey Moro sau Casa Regelui Maur a fost construită de fapt în 1709 pe locul unei vechi reşedinţe maure. Faţada coşcovită nu este prea ademenitoare, însă grădina concepută de arhitectul peisagist francez Jean Claude Forrestier în 1912, cu băncuţe placate cu azulejos – plăci de ceramică pictate – compensează din plin. Într-un mic patio se află o fântână iar sub ea un rezervor subteran („izvorul secret”), unde apa era adusă şi stocată în vremuri de secetă de către servitori ce erau nevoiţi să coboare sute de trepte până la Guadalevin. Priveliştile din grădină sunt superbe: în imediata apropiere a Podului Vechi se văd biserica Padre Jesus, cu turla sa inconfundabilă, şi de partea cealaltă Baños Arabes, băile construite de mauri în secolul al XI-lea, cu bolţi străpunse de lunete în formă de stea. Poziţia băilor lângă pod nu e deloc întâmplătoare, căci musulmanii nu pătrundeau în oraş decât după ce înfăptuiau ritualul îmbăierii. Din păcate, când am fost noi băile nu se puteau vizita din cauza unor lucrări de reabilitare.

În Ronda s-au păstrat mai multe palate, cele mai frumoase fiind Palacio de Mondragón, o clădire datând din 1314 în stil mudéjar dar cu adaosuri din perioada creştină, şi Palacio del Marqués de Salvatierra, din secolul al XVIII-lea, cu un portal sculptat în piatră înfăţişând – se pare – figuri de sclavi aduşi din Lumea Nouă. Şi dacă după atâta plimbare aţi obosit, puteţi poposi pentru o sangría la Mesón Carmen. Vedeţi aşadar că mi-am făcut damblaua! Dar asta numai după ce veţi fi vizitat biserica Sfintei Fecioare de alături şi vă veţi fi închinat la altarele răspândite din loc în loc, precum cel al Santei María Dolores.

Acest sat alb se află la 20 km vest de Ronda şi numele său sugerează originea maură, prefixul „ben” derivând din arăbescul „ibn”, care înseamnă „fiul lui”. Străzile înguste, în pantă destul de abruptă, urcă spre piaţa centrală, dominată de nelipsita biserică, lângă care se înşiră însă tentaţii mai lumeşti, şi anume prăvălioare cu chorizo, cârnaţi de porc. Nobilul animal care îşi dă viaţa spre satisfacţia carnivorilor este hrănit aici cu ghindă din pădurile de stejari din împrejurimi.

După o plimbare pe străduţe şi o scurtă degustare de cârnaţi la botul calului (pardon, la râtul porcului), am părăsit satul pentru a descoperi o altă minunăţie, de data asta naturală, a Andaluziei.

Vă spuneam că Sierra de Grazalema a fost locuită încă din perioada preistorică. Dovezi s-au găsit în peşteri. Aflată în imediata apropiere a satului Benaoján, Cueva de la Pileta a fost descoperită în 1905 pe terenul unor fermieri, familia Bullón, şi a rămas în proprietatea acesteia până în ziua de azi. Descendenţii familiei sunt cei care organizează tururile cu ghid – grota nu poate fi vizitată altfel şi programul depinde de bunăvoinţa şi treburile lor. După un urcuş destul de dificil, dar de numai un sfert de oră, am ajuns la intrare şi ne-am pus pe aşteptat împreună cu o familie de americani cu care am intrat în vorbă. După un alt sfert de oră ghida a ieşit cu grupul anterior, ne-a luat banii şi ne-a poftit înăuntru. Din păcate nu vorbea decât spaniola, aşa că am înţeles doar pe alocuri ce spunea. Noroc că îmi făcusem temele de acasă! Aflasem deci că peştera fusese explorată iniţial de un colonel britanic pensionat şi un abate francez, pentru ca în 1978 alţi speologi să descopere noi galerii.

Importanţa acestei grote rezidă în faptul că adăposteşte în jur de 150 de picturi rupestre din perioada neolitică, cu o vechime de circa 20.000 de ani, care înfăţişează bizoni, căprioare, cai desenaţi în nuanţe de roşu, negru şi ocru iar în Cámara del Pescado (Sala Pescarului) se află un desen uriaş reprezentând un peşte. De mult voiam să văd cu ochii mei picturi rupestre, şi uite că dorinţa mi-a fost îndeplinită!

Deoarece în grotă fotografiatul şi filmatul sunt interzise, îl rog pe Webmaster să facă o excepţie şi să accepte postarea a două imagini preluate de pe site-ul travelbuigiuce.com.

Richard Ford (1796-1858), un scriitor britanic cunoscut îndeosebi pentru lucrarea „Handbook for Travellers in Spain” (1845), unul din primele ghiduri turistice despre Spania, a descris Zahara drept „un cuib de vulturi maur”. Într-un fel aşa şi este, căci satul datează într-adevăr de pe vremea maurilor iar „zahara” înseamnă în arabă „stâncă mare”. Peisajul este absolut spectaculos, aşezarea, destul de mare, întinzându-se pe pante cu înălţimi minime de 300 metri şi maxime de 1.100 metri. Puteţi, deci, să vă imaginaţi şi singuri că străbaterea lui la pas nu e chiar floare la ureche, însă la câte sacrificii este dispus un turist pentru a admira nişte panorame!

Mărturisesc totuşi că până la turnul de pază nu ne-am încumetat să mergem. Turnul este tot ce a rămas din fortăreaţa maură, parte a centurii de apărare a Rondei şi Málagăi sub dinastia nasridă. Între 1407 şi 1470 bastionul a fost succesiv recucerit şi pierdut de creştini, pentru ca în 1483 să intre definitiv în posesia lui Rodrigo Ponce de Léon, marchiz de Cádiz. Am vizitat în schimb în biserica barocă Santa María de la Meza, cu regretul de a fi ajuns la o zi după procesiunea de Corpus Christi, pe care o evaocau însă crengile de brad rămase, care pavau piaţeta.

Frumos este şi drumul spre Zahara, care înconjoară un lac de acumulare, Embalse de Zahara, ce sclipea în lumina puternică a soarelui şi despre care am citit că este un loc ideal de plajă şi scăldat.

La numai 10 kilometri nord de Costa del Sol, mai precis de Marbella, se înalţă Ojén, un sat alb foarte pitoresc, tot maur (numele derivă din arăbescul „hoxán”, însemnând „loc aspru, dur”), situat la circa 600 metri altitudine. Din vârful său se deschid splendide panorame ale Mediteranei, însă străzile sunt atât de abrupte încât îi pun la încercare şi pe cei mai în formă turişti. Aşa că ne-am limitat la o scurtă hoinăreală, urmată de un popas cu tapas la micul local de pe strada principală, de unde am achiziţionat şi o sticlă de aguardiente, un rom pentru care citiserăm că Ojén ar fi renumit. Buuun!

Ojén mai numără acum doar vreo 2.000 de locuitori, mulţi tineri părăsind satul şi renunţând la agricultură pentru a-şi căuta de lucru în hotelurile de pe Costa del Sol. Fenomenul nu este specific Spaniei; iubitorii Greciei, de pildă, ştiu că o bună parte din micile staţiuni de pe litoralul acestei ţări au fost construite de fermierii din satele de pe dealurile învecinate, care vara îşi abandonează locuinţele rurale pentru a se ocupa de vilele, tavernele şi prăvăliile lor, pentru ca odată cu venirea sezonului (mai) rece să revină în locurile de baştină. Diferenţa dintre ei şi spanioli este aceea că în anii 1970-1980, graţie unui program guvernamental care a implicat acordarea de credite cu dobânzi extrem de avantajoase, ţăranii greci au putut să-şi ridice pe ţărmul mării respectivele vile, taverne şi prăvălii şi să-şi asigure astfel un trai mai bun, în timp ce în Spania turismul a fost acaparat în proporţie covârşitoare de companii mari, care au construit hoteluri cu sute de camere, restaurante elegante şi supermarketuri unde localnicii nu pot lucra decât ca salariaţi. Pe de altă parte, în timp ce satele andaluze se golesc, pe dealurile de deasupra Costei del Sol răsar aşa-numitele urbanizaciónes – complexe rezidenţiale cu vile-tip (tot albe!), confortabile, presupun, dar nici pe departe la fel de pitoreşti precum pueblos blancos. Paradoxurile progresului!

Acest sat alb se află în provincia Granada din regiunea Alpujarras, situată pe pantele sudice ale munţilor Sierra Nevada, şi se înalţă la aproape 1.500 de metri, fiind a doua aşezare din Spania în privinţa altitudinii. În Sierra Nevada se găseşte de altfel cel mai înalt vârf din Spania continentală, Mulhacén (3.478 m), pe care l-am zărit şi noi, acoperit de zăpadă, deşi era sfârşit de mai. Drumul pitoresc ce pleacă din autostradă urcă în serpentine şi trece prin Lanjarón, o renumită staţiune cu ape minerale (cine n-a băut în Spania o sticlă de apă Lanjarón?), şi mai apoi prin Órgiva, un orăşel simpatic unde, fiind zi de joi, am „prins” târgul săptămânal şi ne-am ales cu câteva cumpărături.

Casele din Trevélez nu au acoperişuri, ci terase plate, după modelul maur întâlnit şi în Grecia. Satul este cunoscut pentru meşteşugul păstrat din vremea maurilor al ţesutul de covoare şi pături în culorile tradiţionale ale locului (roşu, verde, negru şi alb), dar mai ales pentru jamón serrano, şunca uscată din carne de porc, clima rece fiind ideală pentru prepararea acestei specialităţi – de altfel, „serrano” înseamnă „din sierra”, adică de la munte. Şunca proaspătă este mai întâi curăţată şi acoperită cu sare, fiind ţinută astfel timp de circa două săptămâni pentru a scoate umezeala şi a împiedica alterarea cărnii. După aceea sarea este spălată şi şuncile sunt atârnate la uscat vreo şase luni. La final, sunt agăţate în cârlige timp de 6-18 luni în locuri cât mai înalte şi uscate. În Barrio Bajo, zona cea mai de jos a satului, se găsesc mai multe măcelării în care picioarele de porc sunt atârnate în cuie de tavan, o imagine pe care o veţi regăsi de altfel în toată Spania. Amintesc aici de „Museu de Jamón”, care nu este un muzeu, ci un lanţ de localuri populare din Madrid. Evident, ne-am luat şi noi „partea” dintr-o asemenea prăvălie, însă cu oarecare modestie, din cauza transportului cu avionul. Am reuşit totuşi să nu devorăm total bucăţoaia de şuncă pe parcursul sejurului în Andaluzia, ajungând acasă cu vreo jumătate de kilogram.

După acest intermezzo gastronomic vă propun să ne luăm la revedere de la pueblos blancos. Aţi înţeles, desigur, că acestea nu sunt nici pe departe singurele sate albe andaluze. Enumăr alte câteva: Arcos de la Frontera, Algodonales, Grazalema, Espera, El Bosque, Olvera, Prado del Rey, Setenil de las Bodegas, Ulbrique. Şi lista ar putea continua.

Vă invit însă să abandonăm (pe moment) peisajul rural şi să mă însoţiţi pe urmele lui Cristofor Columb.

Călătorii frumoase aşadar tuturor (pe uscat sau pe mare) !

Webmaster, rog ataşaţi această ilustraţie muzicală: https://www.youtube.com/watch?v=kk0JfWFHhZk

---

VIZUALIZĂRI: 3424 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI