Considerente generale despre sejurul din Vietnam

TIPĂREȘTE

Acum vreo câțiva ani buni Adriana mi-a mărturisit că ar fi interesată de o incursiune pe teritoriile Vietnamului, Cambodgiei și Laosului. Am cam mustăcit la doleanța ei și mi-am exprimat, poate cam prea reticent, dezacordul cu mențiunea că încă Europa are multe de oferit.

Dar cum stoică m-a urmat pe traseele creionate de mine pe bătrânul continent, mi-am reconsiderat atitudinea și am încercat să-i fac o surpriză pentru sfârșitul lui 2022. Doar că în momentul când mi-a auzit propunerea nu a mai fost atât de încântată ca în trecut, în principal din cauza numărului de ore ce trebuiau petrecute în aer.

Numai că odată începută documentarea, obiectivele turistice ale Vietnamului au acționat ca un drog asupra mea și, până la urmă, Adriana cred că a acceptat văzându-mă pe mine atât de prins.

Am fost nevoit să mă limitez doar la una din cele trei țări anterior menționate întrucât isteria prostească mondială declanșată în anul 2020 a impus măsuri contra turiștilor, nevoiți să treacă anumite teste ce s-au dovedit ulterior mai problematice decât a fi lăsat să călătorești liber de orice restricții.

Doar Vietnamul permitea accesul fără restricții în septembrie 2022, lui alăturându-i-se și Cambodgia la începutul lui noiembrie, însă biletele dus-întors fuseseră deja luate. Iar pentru a intra din Vietnam în Cambodgia și apoi să revii în Vietnam aveai nevoie de viză cu 2 intrări în această ultimă țară, document mai greu de obținut, fiind necesară și implicarea unei agenții de turism vietnameze care să gireze pentru tine.

Iar biletele de avion nu puteau fi schimbate fără taxe suplimentare. Laosul menține și acum interdicțiile aiuristice...

Pentru a organiza pe cont propriu un sejur de 21 de zile în țara care are ca simbol floarea de lotus mi-a luat ceva timp, cam o lună și jumătate de planificare la secundă și metru orice pas în îndepărtata țară asiatică. Simulări peste simulări, trasee ce se voiau definitive și intervenea apoi o schimbare, cazări în 7 destinații, excursii și legături aviatice locale, croaziere, toate pentru o vacanță ce se dorea organizată peste ce oferă agențiile de turism. Și la prețuri mult mai bune.

Pentru zborul transcontinental am ales Turkish Airlines, de la Cluj, cu escală la Istanbul. Simulând cu programul lor Multicity, conexiunea Cluj – Ho Chi Minh cu retur Hanoi – Cluj a avut câștig de cauză, escalele fiind de 2 ore 35 min la dus și 2 ore 50 min.

Zboruri directe din Europa spre Vietnam ai din Londra, Frankfurt și Paris iar alte escale se pot face la Doha sau Dubai, însă prețurile sunt semnificativ mai mari decât prin Turcia.

Așa cum știam – și aveam să ne convingem pe propria piele – turcii au o mare problemă: nu respectă programele de zbor, anulează pur și simplu curse pe care nu au încărcătură ce să le aducă profit. Am pățit-o și noi la întoarcere, a fost anulat zborul Istanbul – Cluj pentru care aveam bilet și ni s-au propus mai multe opțiuni: zbor la București, returnarea completă a prețului biletelor dus-întors, amânarea cu 2 zile a plecării din Vietnam sau devansarea ei cu 2 zile. Primele două opțiuni nu erau de luat în seamă, a treia a căzut din cauza faptului că trebuia să mă prezint la serviciu, astfel că a rămas viabilă doar ultima.

Și aceasta acceptată cu un mare regret, acela de a scurta vacanța cu două zile și ciuntirea programului de sfârșit când era programată excursia în regiunea montană Ha Giang, una mai puțin turistică dar cu atracții dintre cele mai interesante, atât peisagistice cât și din cele care țin de tradițiile comunităților etnice locale. Poate va fi să ajungem acolo când ne vom deplasa în Cambodgia și Laos.

Odată stabilit spațiul temporar al sejurului, acesta trebuia” încărcat” , iar aici au fost câteva obiective clare iar altele posibile, dorite sau tăiate de pe listă până la urmă. Cu regretele de rigoare și, credeți-mă, a fost necesar să mă țin tare pentru a nu le înghesui și o face o permanentă alergătură dintr-un loc în altul.

În consecință, am ales 4 nopți de cazare la Ho Chi Minh (pe care îl voi mai numi și Saigon), 3 nopți în Insula Phu Quoc, alte 3 în Hoi An, considerat cel mai turistic orășel al țării, 2 nopți în Hue, fostă capitală imperială, 4 nopți în capitala Hanoi. Ultimele cu intermitențe, între ele fiind intercalate o croazieră în Ha Long Bay (2 zile și o noapte) și provincia Mai Chua (2 zile și o noapte).

Am ales hoteluri de la 2 la 5 stele și la absolut toate ți se oferea o sticlă de ½ l de apă plată zilnic, set periuță și pastă de dinți, pieptene, cască de duș, șampon și duș gel.

Resorturile de 5 stele se pot compara la servicii și curățenie cu ale lor surate europene.

Pe perioada celor 20 zile am trecut prin trei anotimpuri. Vară în sud, cu temperaturi de până la 33 grade în Saigon și Insula Phu Quoc, sezonul musonului în centrul țării la Hoi An și Hue (cu ploi timp de 3 zile dar temperaturi de 25 – 27 grade) și iarnă în nord, dar cu o minimă nocturnă de 12 grade, suportabilă, vă asigur, din vreme ce acasă se înregistrau în același timp câteva grade bune sub 0.

Deplasările între aceste zone le-am făcut doar cu avionul, folosind 3 din cele 4 companii aviatice locale. Este de necrezut câtă lume zboară în condițiile în care Vietnamul este considerată o țară săracă.

Pentru a vă face o idee în acest sens, în ziua de 18 decembrie 2022 au fost 62 de zboruri între Hanoi și Ho Chi Minh, iar cu 2 săptămâni mai devreme din Ho Chi Minh spre Hanoi erau programate decolări ale aceleiași companii la 18:00,18:05 și 18:10, iar o alta avea două zboruri la aceeași oră! Nu cred că mai există un asemenea trafic între alte două destinații, oriunde în altă parte de lume.

Între Ho Chi Minh și Phu Qouc se înregistrau 20 zboruri zilnice.

Prețurile sunt bune și transformă călătoria cu avionul într-una mult mai confortabilă decât cea cu trenul sau autobuzul, mai ales că distanțele între localități sunt foarte mari.

Toaletele în aeroporturi sunt foarte curate, aidoma celor întâlnite mai peste tot.

Obligatoriu, la controlul de securitate îți vei așeza încălțămintea în tăvița ce trece pe la aparatul de scanat și vei păși desculț prin poarta de control. Majoritatea aeroporturilor permit să ai cu tine o sticlă cu apă, doar cel din Hanoi ți-o confiscă.

Descălțatul nu pare a fi o problemă de vreme ce vezi vietnamezi care își scot încălțămintea în autobuz, pe stradă, în avion sau în parcuri.

Pe distanțe de câteva sute de kilometri se poate alege sleeper bus-ul sau trenul. După cum am aflat de la niște australieni, condițiile transportului feroviar nu sunt dintre cele mai bune, în ciuda asigurărilor date de site-ul căilor ferate.

Pe distanțe mai scurte se poate apela la taxiuri, însă stabiliți prețul înainte de a porni cursa. Am apelat la taxi de 4 ori: în Ho Chi Minh de la aeroport la hotel și în Da Nang de la aeroport la Hoi An (ambele comandate prin Booking), pentru transferul de la Hoi An la Hue, cu vizitarea unor obiective turistice pe traseu, și de la hotelul din Hue la aeroport (ambele comandate prin recepția hotelului din Hue). Toate taxiurile fuseseră comandate de acasă, înainte să plecăm.

Inițial, intenționasem să comand taxiuri și în Hanoi, dar există autobuz expres (stația e în stânga cum ieși din terminal) care te lasă în centru vechi și faci o economie de 10 euro/sens. Iar viteza de deplasare este aceeași, ținând cont de haosul de pe arterele rutiere de acolo.

Referitor la modalitatea de plată uzitată pe acolo, asigurați-vă că aveți mai tot timpul bani peșin la voi. POS-uri sunt destul de puține, magazinele mai mari le folosesc și unele hoteluri care trec de 3 stele clasificare.

Moneda oficială este dongul vietnamez și disponibil doar în bancnote de 10.000,20.000,50.000,100.000,200.000 și 500.000. Paritatea se învârte - rotund, pentru a fi mai ușor de calculat prețurile acolo - undeva la 5.000 dong/1 leu și 23.000 dong/1 dolar. Se pot face plăți și în dolari în destule locuri iar restul îl vei primi în moneda locală, la un curs stabilit ad-hoc de fiecare comerciant în parte. Cu euro nu ai ce face, nu are niciun rost să vă încărcați inutil portmoneul.

Nu vă faceți probleme dacă vânzătorul nu știe engleză și nu poate exprima prețul în litere; va scoate o bancnotă să vă indice cât trebuie să îi oferiți.

Rețeaua de ATM-uri este dezvoltată în orașe. În urma documentării prealabile, am aflat că cel mai ieftin comision de retragere numerar îl percepe Agribank. Ne-am convins la fața locului, după ce am testat, totuși, și o altă bancă. Astfel, Agribank percepe un comision de 22.000 dong pentru orice sumă retrasă până în 4.000.000 dong (maximul cât am” exersat” noi) iar SeA Bank ne-a luat 49.000 dong la 1.000.000 dongi retrași.

Pe perioada iernii diferența de fus orar este de plus 5 ore iar pe perioada verii de plus 4 ore față de România.

În privința mâncării trebuie să spun că ar fi cazul să lăsați acasă normele europene în ceea ce privește igiena alimentară. Asta pentru a nu suferi foarte mult întrucât pur și simplu nu există normative. De la carnea oferită spre vânzare pe tejghea la temperatură de 30 de grade la vasele care se spală pe bordura trotuarului în apă rece și redate spre a servi în ele următorii clienți, de la condițiile insalubre din așa zisele locuri de servit masa la modul și locul în care se prepară hrana, de la aspectul neîngrijit al celui care îți gătește până la miesmele care se degajă din zona respectivă, toate acestea au darul de a pune la grea încercare dorința de a servi o masă copioasă sau măcar de a gusta din preparatele locale.

Însă dacă faci un efort și treci peste primul impuls de a te depărta de respectivele zone o să ai surpriza de a descoperi arome și gusturi, mâncăruri și delicatese foarte originale și gustoase, amestecuri de bucate cum nu te-ai putut gândi că ar fi posibil să existe.

Să vă dau doar un exemplu, mango. Toți cei care ați gustat acest fruct știți că e galben și dulce. Ia încercați să aruncați pe o felie puțină sare și condimente iuți. O să rămâneți surprinși de cât de delicios poate fi.

Și alte și alte fructe pe care le-am descoperit acolo și nici măcar nu știam cum se mănâncă. Iar oamenii, în splendida lor bunătate, ni le decojeau, feliau și ofereau alături de un surâs înțelegător, deloc arogant.

În schimb, am remarcat că nu au deserturi care să îți lase gura apă. Acest aspect l-am făcut cunoscut unor tineri în momentul când s-au apropiat pentru a intra în discuție cu noi la intrarea în cetatea imperială din Hue. Erau tineri de 13 și 14 ani, îmbrăcați în uniforme și supravegheați de un profesor, care doreau să afle impresiile turiștilor despre Vietnam. Totodată, era o modalitate de a-și perfecționa limba engleză, tot așa cum se ofereau ghizi gratuiți la unele obiective turistice doar din dorința dialogului și a exercițiului.

Deși se vorbește engleza mai mult decât ne așteptam, am observat în toate cazurile că localnicii se adresează persoanelor feminine cu apelativul franțuzesc” madame” . Probabil o reminiscență din vremea colonialismului.

Revenind, de la acei copii am aflat că ei sunt învățați în școală că dulciurile îmbolnăvesc dantura și, ulterior, întreg corpul. Mă uitam la ei și mă gândeam dacă sumedeniile de reforme și revoluții în învățământ au prezentat tinerilor noștri aceste aspecte atât de simple ale unei vieți sănătoase.

Doar școala primară este gratuită acolo, pentru cea secundară se plătește iar pentru facultate se percep taxe foarte mari. Până să devină obligatorie învățarea în școli a limbii vietnameze, locuitorii țării nu puteau dialoga între ei, fiecare grup etnic din cele 54 recunoscute de guvern vorbind un dialect propriu. Persoanele în vârstă care nu au apucat să treacă prin școală se pot înțelege doar cu membrii grupului din care fac parte iar în zonele rurale copiii nu vorbesc vietnameza până la școală. Fiecare membru al unui grup este mândru de apartenența sa la respectiva minoritate, el neconsiderându-se vietnamez.

Dacă tinerii consideră nesănătoase dulciurile, în rândul persoanelor în vârstă există credința că o masă pregătită din carne de câine la sfârșitul lunii îți va aduce prosperitate luna viitoare. Da, în Vietnam se mănâncă acest animal iar după războiul cu americanii multe patrupede aveau numele Kennedy astfel că era o distracție și mândrie să îl ucizi și înfuleci pe cel care purta numele președintelui american.

Mâncau câinii pentru că erau săraci și flămânzi. Peste 2 milioane de vietnamezi au murit de foame în diferite perioade. Acum hrana lor constă, în principal, din orez și tăiței făcuți din aceleași grâne, alături de legume preponderent fierte, pește și fructe de mare. Folosind acest fond culinar și bețișoarele pentru a se înfrupta, rezultată o alimentație sănătoasă care nu produce persoane obeze. Izolate cazuri de copii care au dat, probabil, iama în chipsuri și alte occidentalisme apar pe străzile orașelor mari.

Am descoperit persoane minunate. De la recepționeri la ghizi și de la vânzători la țărani. În orașe, în stațiunea turistică și, mai ales, în satele de munte. Ultimii dintre ei simpli, muncitori pe câmpurile de orez sau în jurul caselor, trudind la curățarea terenului de trecuta recoltă sau ducând animalele la păscut.

Iar câmpurile de orez au devenit imagine reprezentativă a Vietnamului prin frumusețea lor văzută de undeva de sus, deasupra dealurilor pe care sunt terasate, dar și prin munca grea ce trebuie depusă pentru cele două sau trei (în zonele mai calde) recolte anuale ce situează țara pe locul secund în topul producătorilor mondiali. Poziție pe care se află, spre surprinderea multora, și în ceea ce privește producția de cafea la nivelul mapamondului. Suprafața atribuită prin reforme fiecărei familii cultivatoare de orez este de 700 mp, plus sau minus în funcție de configurația terenului, iar țăranul a devenit proprietarul acelui pământ.

Că tot pomenesc de niscaiva repere economice, menționez că peste 50% din smartphon-urile Samsung vândute la nivel global se fabrică în Vietnam (compania are 6 fabrici de producție aici). Nokia, LG sau Apple produc și ei aici astfel că până de curând această țară a fost al doilea producător mondial de telefoane, fiind depășită de curând de India.

70% din articolele de îmbrăcăminte The North Face ies din mâinile vietnamezilor și pleacă înspre toate colțurile lumii spre a fi vândute la prețuri destul de mari. Însă le găsesți în sumedenii de magazine la prețuri și calitate mult reduse, astfel că ai fi surprins ce procent din populație poartă asemenea haine și, mai ales, ce trecere au rândul turiștilor.

Produc și autoturisme, marca Vinfast, cu modele mult mai atrăgătoare și numeroase decât ale Daciei noastre. Pe șoselele lor lider ca număr de mașini este, de departe, Toyota, urmat de Hyundai și, probabil, Kia.

Dintre mărcile europene, modelul cel mai întâlnit este Peugeot 3008, urmat de modele Mercedes. În timpul șederii și plimbării noastre pe acolo am numărat câteva Porsche, vreo 5 BMW-uri, vreo 4 Audi, 2 Fiat-uri 500 și un Renault. Niciun Volskwagen, Citroen, Skoda.

Am văzut multe mașini pe șoselele lor, însă, credeți-mă, nu se pot compara ca și număr cu mijlocul de deplasare numărul unu în Vietnam. Adică scuterul.

E ceva de nedescris, senzațional, unic, haios și zgomotos traficul acestora.

La fel cum scriam în primăvară că nu poți percepe ce înseamnă bicicleta pentru olandezi decât dacă mergi acolo, tot așa nu are rost să îți pui imaginația la încercare în privința circulației scuterelor în Vietnamul celor peste 100.000.000 de locuitori.

Întrucât populația e săracă, mașinile sunt scumpe – un ghid ne informase că cel mai ieftin autoturism comercializat în țară costă aproape 10.000 dolari – și considerate obiect de lux, percepându-se și taxă în consecință, lumea se îndreaptă spre motorizarea pe 2 roți.

Pe marile bulevarde sunt benzi destinate doar lor – aidoma celor de biciclete în Europa – însă pe străzile centrale și mai înguste traficul devine obiect de studiu, de contemplare, de mirare și distracție în același timp.

Nu există reguli. Nu se respectă marcaje rutiere. Nu contează că strada e cu sens unic, se merge în ambele. Simfonia claxoanelor nu are cum fi transpusă în note de niciun mare compozitor. Sute sau mii se preling fără oprire pe artere.

Faptul că au roșu la semafor iar tu ca pieton ai verde nu îți oferă vreun avantaj. Ei nu se opresc, astfel că trecerile de pietoni nu își au rostul. Ai aceeași siguranță ca și când ai traversa prin orice alt loc.

Aveam să aflăm de la un localnic că extrem de important pentru siguranța ta în traversare este menținerea permanentă a contactului vizual cu scuterele care vin spre tine. Ai început să treci strada, o faci încet și nu te oprești deloc iar ele te ocolesc.

Într-o seară, în Saigon, a fost nevoie de de 6 polițiști pentru a opri traficul pe un sens al străzii astfel încât să poată traversa pietonii. Pe trecere marcată.

În toată această nebunie nu am văzut decât un singur accident, un moped ce a intrat în aripa stângă a unui SUV. Și să-l fi auzit ce răcnea cel de la ghidon și să-l fi văzut cum se întindea să îl atingă pe cel aflat la volan! Comedie, nu alta, în mijlocul intersecției care își pierduse orice urmă de firavă rânduială în circulație.

Nu îți poți imagina ce se transportă pe ele. Butelii de aragaz, uși, geamuri de o parte și alta, zeci de cofraje cu ouă, familii de câte 4 membrii, saltele, saci de ciment, animale. Rămâi fără reacție când vezi, în condiții de ploaie, o pelerină trasă peste toți membrii familiei înghesuiți pe șa și doar tatăl are tăiat orificiul prin care își scoate capul să poată conduce, restul sunt transportați fără a avea vreun reper vizibil sub învelișul de protecție.

În orașele mari și cele turistice șoselele sunt de calitate surprinzător de bună, am circulat pe infrastructură auto de calitate, unele drumuri având și 4 benzi pe sens. Surprinzător, depășirea se face de cele mai multe ori pe partea stângă, astfel că imaginați-vă autobuzul sau camionul pe banda 3 sau 4 iar autoturismul trecând de el pe banda 2.

Permisul de conducere emis în altă țară nu este recunoscut în Vietnam iar pentru a putea totuși să conduci un autoturism e nevoie să susții un examen. Până te programează ți se termină concediul, așa că mai bine îți iei gândul de la șofat pe drumurile lor.

Pentru a intra în țară ai nevoie de viză. Aceasta se eliberează online, la ambasadă sau la sosirea pe aeroporturile din Saigon sau Hanoi. Prima opțiune este cea mai lesne de obținut, durează 3 zile lucrătoare până ți se eliberează dacă ai documentele în regulă (pașaportul și documentele de călătorie), este pe 30 zile cu o singură intrare și costă 25 de dolari. În cazul în care viza îți e refuzată taxa nu se restituie.

A doua opțiune instituie deplasarea la ambasadă, în rest e ca și prima.

Cea de-a treia presupune intermedierea unei agenții vietnameze de turism, sens în care e necesar să te adresezi respectivei pentru a-ți organiza vacanța, agenția trimite documentele centrului de vize iar tu o vei primi când ajungi în Vietnam. Nu am cunoștință dacă e sigură sau nu acordarea ei în acest mod. Avantajul acesteia constă în faptul că se permit două intrări și astfel te poți deplasa în Cambodgia sau Laos iar apoi să revii în Vietnam.

Nu am avut niciun moment teama că siguranța personală ne-ar fi pusă în pericol. Nu defilează poliția pe stradă însă oamenii sunt pașnici și pot afirma chiar că au un respect pentru turiști.

Intuind că mulți sunt interesați de prețuri, pot transmite că Vietnamul este o destinație mai ieftină decât altele din Europa, dezavantajul fiind costul și durata zborului, cele 10 ore la dus și 11 la întors putând fi o piedică în calea unora.

Oricum, în afara magazinelor în care prețurile sunt afișate la raft, oriunde pe stradă sau în piețe turistului i se cere mai mult decât localnicului. Dacă vă pricepeți la târguială și aveți răbdare puteți scădea simțitor prețurile solicitate inițial.

O sticlă de apă plată ½ l costă cam 12.000 dong, o bere locală la 330 ml cam 14.000 dong, o doză de cola cam 15.000 dong (am folosit prețuri medii), te poți sătura cu 100.000 dong dacă mănânci pe stradă sau în piețe, prețul benzinei este 22.100 dong. Reamintesc 23.000 dong revine unui dolar.

Cazările la hoteluri pot costa uneori incredibil de puțin, depinde ce noroc ai și ce reduceri găsești. Eu am prins resort de 5 stele la 85 dolari/noapte (cameră cu vedere la mare), hotel de 4 stele la 50 dolari/noapte (cameră cu vedere la grădina luxuriantă), hotel de 3 stele la 35 dolari/noapte precum și un hotel de 2 stele la 16 dolari/noapte. Micul dejun foarte variat și consistent, mai puțin la ultimul unde nu am avut prima masă a zilei.

De mare folos pentru documentare mi-au fost paginile de internet vietnameze și articolele publicate de antemergătorii mei.

Inițial căutasem zbor dus întors Cluj – Hanoi iar din capitală urma să ne deplasăm până în sud cu avionul. Observând că există zbor și la Saigon am luat dus în sud și retur din nord, scutind astfel unul intern.

Saigonul a avut rezervate 3 zile și 4 nopți, am ajuns seara la ora 17 iar următoarea zi am considerat a fi alocată odihnei și acomodării cu fusul orar. Numai că plimbăreții din noi au luat-o de dimineață la picior și am reușit să străbatem mare parte din traseul proiectat. Asta pentru că orașul nu are prea multe de oferit iar obiectivele turistice sunt concentrate într-o arie destul de restrânsă. Din timpul gândit a fi afectat odihnei a rămas doar ora de masaj vietnamez care, totuși, a avut efectele ei revigorante după 20 de ore de călătorie domiciliu - hotel.

Excursia din Delta Mekong a ocupat o altă zi și a reprezentat o ieșire superbă în natură.

Cea de-a treia a însemnat o plimbăreală pe străzile parcurse anterior și o vizită la Muzeul de artă. Se putea merge în excursie la tunelurile Cu Chi aflate la 70 kilometri distanță dar noi, pe cât posibil, evităm obiectivele cu rezonanță războinică.

Având în vedere că este și cel mai murdar oraș vietnamez în care am fost, acum, dacă ar fi să mai merg, aș aloca o singură zi pentru vizita acestuia la care aș adăuga excursia din deltă.

Pentru odihnă și leneveală am zburat în Insula Phu Quoc, acolo unde efectiv am avut două zile pline de stat la soare, fapt care nu s-a întâmplat în trecut familiei noastre. A doua zi parcă aveam furnici în talpă și tot am luat-o de unul singur la plimbare pe plaje și o tură cu bicicleta.

Există atracții turistice pe insulă – printre care și cel mai lung traseu din lume parcurs de o telecabină, 8 kilometri, ce trece pe deasupra a 3 insule – pe care le voi menționa în articolul rezervat acestei locații, însă am ales soare și baie. Iar după alte 3 zile îmi curățam stratul de piele arsă...

De aici am zburat la Da Nang și de acolo cu taxiul în Hoi An, cel mai cunoscut oraș turistic al Vietnamului, devenit celebru pentru lampioanele sale și festivalul aferent. Conform itinerariului inițial, sediul șederii în centrul țării urma să fie Da Nang iar de aici să luăm autobuzul pentru Hoi An situat mai spre sud - în 9 decembrie - și Hue, mai spre nord, - în 11 decembrie, iar ulterior avionul spre Hanoi.

Numai că cercetările mele au descoperit că în 8 decembrie seara va avea loc în Hoi An Festivalul Lampioanelor, drept pentru care tot aranjamentul inițial l-am anulat iar Hoi An a devenit centrul operațiunilor și șederii noastre pentru 3 nopți.

Într-una din zile ne-am înscris în excursie la My Son, un templu hindus din secolul al IV-lea, parțial distrus de trecerea secolelor dar și de bombardamentele americanilor.

Din Hoi An până la Hue am mers cu taxiul în detrimentul transportului în comun întrucât voiam să vizităm Muntele de Marmură, să trecem și să ne oprim în Pasul Hai Van, în Laguna Lap An și Templul lui Khai Dinh, unul din cele mai mari din Vietnam.

Taxiul pe distanța de 130 kilometri ne-a costat 73 dolari iar șoferul a așteptat răbdător să intrăm pe unde ne-am propus sau să admirăm frumusețile naturale ivite pe traseu.

În Hue am alocat o zi vizitării capitalei imperiale apoi am zburat la Hanoi, devenit bază timp de o săptămână pentru explorarea parțială a nordului țării.

Capitala are ce să îți ofere pentru două zile pline cât am gândit eu că e suficient de plimbărit iar alte câte două zile au reprezentat croazieră pe apele Golfului Ha Long și excursie în provincia Mai Chau, luate prin intermediul a două agenții vietnameze de turism.

De mare ajutor mi-au fost angajații acelor agenții pe care i-am contactat și cu care am discutat saptămâni bune, oferindu-mi multe sfaturi și ponturi.

De altfel, apreciind amabilitatea lor, fiecare a avut de primit un cadou din partea mea, dus din România.

La întoarcerea acasă mi s-a pus de multe ori întrebarea” cum a fost în Vietnam?” . Răspunsul dat de fiecare dată:” Interesant” . Și voi încerca să îl argumentez în următoarele articolele pe care intenționez să le scriu.

---

VIZUALIZĂRI: 7693 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI