Cea mai autentică experienţă vietnameză

TIPĂREȘTE

Voiam să ajungem în mediul rural al Vietnamului, să luăm contact cu viaţa simplă a oamenilor locului şi să vedem pe viu plantaţiile de orez, cele care oferă identitate statală acestei ţări.

În acest sens, tocmisem cu agentul turistic vietnamez, pentru finalul vacanţei, un traseu de 4 zile prin provincia Ha Giang, cea mai nordică şi puţin explorată turistic regiune a statului, situată la graniţa cu China.

Dar cum cei de la Turkish Airlines au anulat un zbor şi a fost necesar să reconfigurez zborul de întoarcere – pierzând două zile din concediul planificat iniţial -, m-am văzut nevoit să renunţ la acest traseu şi să mă reorientez.

Din Hanoi erau disponibile opţiunile Ninh Binh şi Mai Chau iar după lungi aprofundări şi sfaturi de la organizatorii locali de tururi am ales ultima variantă, localnicii – la unison – recomandându-mi-o ca mai autentică în detrimentul primei, mai turistice.

Şi chiar am ajuns acolo şi am experimentat ceva de neuitat. Ne-a plăcut Hoi An, ne-a impresionat Ha Long Bay, ne-a atras Insula Phu Quoc însă Mai Chau ne-a mers de-a dreptul şi rămas în inimă.

Drumul din Hanoi până acolo îl parcurgem cu un microbuz de 20 locuri în care ne aflăm doar 3 turişti. Noi 2 şi o tânără franţuzoaică care s-a hotărât să plece în lume, prin Asia, fără un traseu planificat timp de mai mult de o lună. De admirat iniţiativa şi curajul ei!

După ce scăpăm de nebunia traficului din capitală intrăm pe autostrada din care ieşim pe Asian Higway 13, unul dintre drumurile din Asia cu cele mai frumoase panorame.

Ne aflăm într-o permanentă pâclă, iar soarele îl intuim deasupra, cumva şters. La început credeam că e poluarea din Hanoi însă nu dispare nici la distanţă de zeci de kilometri de oraş.

Aveam să aflu în cursul după-amiezii că doar în lunile de vară cerul este de un albastru limpede iar văzduhul clar, în restul anului acest fenomen meteorologic fiind prezent zilnic. Nu am aflat cauza, ghidul nostru – un sătean – neavând aşa pregătire înaltă.

Intrăm pe şoseaua panoramică şi peisajul se schimbă. Trecem pe lângă un teren de pregătire al militarilor vietnamezi care nu se sinchisesc că metodele lor de luptă pot fi observate de cei neautorizaţi.

Apar câmpurile de orez pe care, deja, harnicii agricultori trebăluiesc având pe cap tradiţionalele pălării conice de bambus.

Vegetaţia devine luxuriantă, de un verde crud, şi parcă stă să se pogoare pe noi. Bananierii se perindă prin stânga şi dreapta autocarului având atârnate mănunchiuri de fructe încă verzi (aidoma celor aflate pe rafturile aprozarelor şi mall-urilor de la noi).

Priveliştea e superbă! O poţi cuprinde cu privirea până către dealurile destul de abrupte, ale căror culmi ascuţite învăluite în ceaţă permit imaginaţiei să îşi facă de cap.

Bucuria deplasării prin acest peisaj este atenuată serios de stilul periculos de condus al şoferului, care se dedă la unele manevre de depăşire care pun serios la încercare integritatea autovehiculului şi tihna celor 3 pasageri.

Prin satele şi oraşele înşirate de-a lungul drumului, strada principală e împânzită de dughene şi comercianţi ambulanţi care îşi scot mărfurile la vânzare: fructe (foarte multe portocale şi pomelo), legume, cipsuri, sucuri, haine, chiar şi ştiuleţi de porumb întinşi la uscat.

Mâncăm şi noi un porumb prăjit în Thung Khe Pass, de la nişte întreprinzători locali care au deschis o mică afacere în acest punct panoramic ce oferă privelişti minunate spre zări îndepărtate.

Atât condiţiile de igienă cât şi cele de muncă sunt sărăcăcioase rău, oamenii (presupun soţ şi soţie) fiind bucuroşi de fiecare ban primit în urma eforturilor lor.

Orăşelul Mai Chau, capitala provinciei, ne întâmpină cu steaguri roşii având în mijloc, alternativ, steaua galbenă sau secera şi ciocanul, adică drapelul naţional şi cel al partidului comunist.

Ieşim din drumul principal şi ne îndreptăm spre pensiunea aleasă pentru cazare. De o parte şi alta a drumeagului se află câmpurile de orez. De fapt, bălţi cu noroi în decembrie, perioada anului în care se curăţă şi se pregătesc pentru însămânţarea recoltei ce urmează a fi adunată în iunie. O a doua recoltă va fi adunată în octombrie. În partea de sud a Vietnamului, unde vremea e mai caldă, orezul se adună de trei ori pe an.

Cazarea la Sunrise Village a fost cea mai puţin confortabilă din tot concediul. Deşi pensiunea ne-a luat ochii din descriere şi poze, dotările au lăsat de dorit. Nu era curăţenie, mobilier afectat de carii, frig în cameră şi degeaba porneşti aparatul de încălzit întrucât gaura de aerisire din baie, de dimensiuni 10/20 cm şi fără geam, face inutil orice efort de întregire a confortului termic.

E clar că pensiunea a cunoscut şi vremuri mai bune…

Am trecut peste toate inconvenientele datorită poziţionării şi amabilităţii angajaţilor.

Avem în programul după amiezii o plimbare cu bicicleta. Pentru noi, mari amatori ai acestui mijloc de transport şi recreere, drumul de 2 ore şi jumătate având ca ghid un angajat al unităţii de cazare a reprezentat un maxim de plăcere de vreme ce am pedalat printre pomi încărcaţi cu papaya şi banane, prin satul liniştit şi peisajul bucolic al ochiurilor de apă în care ţăranii lucrau aplecaţi asupra snopilor uscaţi de orez. Munca e foarte grea iar femeile o practică cot la cot cu bărbaţii.

Chiar simţi pulsul vieţii rurale privind oamenii care încă spală rufele la râu!

Mirific, minunat şi de neuitat traseu!

Ghidul ne-a dus în comunitatea din care face şi el parte, loc de o pauză în compania a două doamne ce îşi desfăşurau activitatea într-un atelier de ţesătorie, tot el fiindu-ne şi translator. Aşa cum am mai scris-o, fiecare comunitate îşi are propriul grai, dialect iar cele peste 50 de grupuri etnice nu se înţelegeau între ele până când comunismul a introdus în şcoli limba vietnameză nouă.

Doamna mai în vârstă are dinţii negri smălţuiţi, atribut al frumuseţii femeilor din comunităţi. Din vorbă în vorbă şi din semne în semne, o pofteşte pe Adriana să îi ia locul la războiul de ţesut. Trage şi soţia mea de câteva ori de cadru, însă mai are mult până să ajungă la cantitatea de material care să îi permită confecţionarea unui şal.

Precum cele expuse la vânzare şi din care ne-am luat câteva. Pentru noi dar şi să facem cadouri, preţul lor fiind incredibil de redus. Plus că banii au ajuns direct la producători şi nu la intermediarii care le distribuie în locurile turistice. Iar calitatea este una de top, atât de moi şi fine sunt!

Trecem pe lângă o grădiniţă în a cărei curte o puzderie de copii gălăgioşi se joacă şi aleargă veseli. Ne oprim să îi admirăm din faţa porţii, moment în care majoritatea se opresc din joacă şi vin să ne salute. Adriana bate cuba cu ei printre zăbrele, fapt care le sporeşte atracţia spre străini şi îi determină să se adune toţi în aşteptarea atingerii soţiei mele. Parcă o vedeam pe Lady Di în mijlocul copiilor…

Tot cu un copil e şi una din cele două imagini de neuitat din Mai Chau (alături de cea cu câmpurile de orez). O fetiţă tristă, aşezată pe şaua unei motociclete, aşteptându-şi tatăl să iese din nămolul în care lucra pentru a pleca spre casă.

În dimineaţa următoare pornim într-o nouă plimbare. După vreo 2 kilometri lăsăm bicicletele şi o luăm pe jos. Prima parte a drumului e destul de abruptă, însă era timpul pentru o drumeţie adevărată.

Şi ne duce omul nostru prin nişte locuri cum numai în atlase am văzut, ne căţărăm pe coama unui deal înalt ce ne oferă privelişti cum numai în materialele turistice promoţionale poţi vedea.

Câmpurile de orez şi ochiurile de apă sunt jos, la picioarele noastre. Umblu pe cărările înguste dintre acestea şi parcă sunt într-o altă lume. Nici nu are rost să mă trezesc întrucât chiar sunt…

Plimbarea continuă printre pomii de care atârnă pomelo, avocado şi ciorchine de banane, ceva unic pentru mine, la fel cum ar fi, presupun, pentru un vietnamez care s-ar plimba prin livezi de meri, pruni sau peri. Am văzut, în premieră, floare de banană. Are culoare mov.

Livezile localnicilor sunt delimitate prin garduri de bambus.

Trecem pe lângă oameni care îşi cară lemne de foc în coşuri de nuiele duse în spate şi având o curea de piele petrecută peste cap pentru sprijin. Am ajutat şi noi o doamnă să îşi aşeze coşul. Straşnică muiere trebuie să fie pentru a-l putea duce!

Un sătean se întorcea de la cules fructe de pădure, altul cobora din pădure cu două surcele de lemne de foc pe care le leagă pe scuter şi coboară în sat.

La revenirea de pe coclauri trecem pe lângă un cort în care se serba o nuntă.

Ne-a priit şi bucurat această incursiune în viaţa unei comunităţi locale tradiţionale, un moment inedit al întregii noastre vacanţe.

Copiii ne salutau veseli iar părinţii şi bunicii lor aveau un zâmbet blajin pe chip când făceam schimb de bineţuri protocolare în limba lor. Atât ştiam şi noi, sin chao, adică bună ziua.

În centrul satului, la 13 fix începe Bamboo Dance, spectacolul de dansuri. Oră respectată ca în Germania! Dansurile sunt foarte graţioase iar cele 6 fete surâd întruna în timp ce se mişcă aidoma felinelor printre tulpinele de bambus mânuite de doamne mai în vârstă.

După o vreme sunt invitate şi doamnele din public. Nu se lasă prea insistent invitate şi devin participante la momentele de veselie şi distracţie. Într-un coşuleţ pus la vedere se putea cotiza, după voinţă şi putinţă, pentru sprijinirea localnicilor implicaţi în activităţile ce deserveau turiştii.

La final ne oprim la un suc de cocos. Locaţia oferă, contracost, haine locale de îmbrăcat pentru doritorii de fotografii într-un parc frumos amenajat.

---

VIZUALIZĂRI: 1828 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI