De la munte la mare, cu maşina prin Sicilia. Partea a treia

TIPĂREȘTE

Revenind pe ţărmurile Mării Ionice, în acest ultim review consacrat Siciliei voi încerca să vă prezint două oraşe care m-au impresionat, deşi în mod diferit.

MESSINA

Probabil că mai toţi am auzit de Strâmtoarea Messina, de numai 3,1 km lăţime în punctul său cel mai îngust, care desparte insula de extremitatea sudică a Italiei continentale. Oraşul care o străjuieşte şi îi dă totodată numele a fost însă o surpriză pentru mine, asta deşi înţelesesem deja că Sicilia are o mie de feţe.

Dar să încep cu începutul, cu drumul. Cum porţiunea dintre Siracusa şi Taormina am descris-o în primul review despre Sicilia, acum mă voi mărgini să vă recomand din toată inima drumul de circa 40 km care leagă Taormina de Messina, căci peisajul e încântător. Aveţi la dispoziţie două variante. Prima este autostrada A18, asemănătoare cu Corniche Moyenne de pe Coasta de Azur, ce se prelinge de-a lungul ţărmului la o înălţime suficient de mică pentru a vă permite să admiraţi neîngrădit golfuleţele de pe malul dantelat. A doua variantă este şoseaua SS 114, mai îngustă, un fel de copie a Corniche Basse, care trece prin mici localităţi-staţiuni încântătoare. Noi am mers pe autostradă dar ne-am abătut de pe ea pentru a traversa Santa Teresa di Riva, Roccalumera şi Ali Terme. Marele meu regret este că am ratat indicatorul de Savoca, locul în care, în filmul „Naşul”, Michael Corleone se întâlneşte cu familia viitoarei soţii. Apropo de asta, satul Corleone, locul de baştină al celebrei familii mafiote, nu se găseşte în apropiere, ci în interiorul insulei, înspre nord-vest.

Intrarea în Messina se face coborând de pe şoseaua de centură, având în faţă o panoramă vastă, şi ceea ce frapează de la bun început este înfăţişarea modernă a oraşului (nu avangardistă, ci de început de secol XX) şi clădirile relativ joase. Ambele au o explicaţie simplă: cutremurul devastator din 1908 şi interdicţia care a urmat referitoare la construirea de blocuri înalte. Aşa stând lucrurile, oraşul e mai unitar decât oricare altă localitate siciliană, cu artere largi mărginite de copaci şi piaţete înconjurate de petice de iarbă şi terase umbroase. Ordine şi curăţenie, nimic care să amintească de haosul din Palermo sau Catania.

Din păcate toate acestea au venit cu un preţ, şi încă unul mare: puţine edificii vechi s-au păstrat. Şi spun că e păcat deoarece Messina are o istorie veche care a fost cu siguranţă atestată de multe vestigii pierdute pentru totdeauna. Întemeiat în sec. VIII î. Hr. de greci, care i-au spus Zanele („seceră”) din cauza formei promontoriului pe care este aşezat, oraşul a parcurs aceleaşi etape ca întreaga Sicilie, intrând succesiv sub dominaţie romană, bizantină, arabă, normandă, aragoneză, spaniolă, austriacă şi bourbonă, pentru a fi în 1860 eliberat de Garibaldi.

În semn de recunoştinţă pentru marele erou italian, cea mai importrantă (şi mai lungă) arteră din Messina a fost denumită Via Giuseppe Garibaldi. Pe ea se înşiră multe magazine cu preţuri cumsecade şi câteva piaţete. Am parcat maşina într-una din ele şi am pornit mai întâi spre două biserici interesante aflate în imediata apropiere. Santa Maria degli Alemanni, construită în stil gotic la 1220 din ordinul lui Frederic II, a servit drept sediu pentru Cavalerii Teutoni (de aici şi referirea la „germani”), dar şi ca spital. A scăpat doar parţial distrusă de cutremurul din 1908 datorită poziţionării sub nivelul străzii şi a fost complet restaurată în 1985. De acelaşi noroc a avut parte şi SS Annunziata dei Catalani, ridicată în stil normand în sec. XII-XIII, în faţa căreia se află o statuie din 1572 înfăţişându-l pe Don Juan de Austria, marele erou din bătălia de la Lepanto.

După această scurtă incursiune în istorie ne-am îndreptat spre port. Evident, mulţumită poziţiei sale geografice, Messina a fost dintotdeaua un important centru comercial şi maritim şi aşa va rămâne, fără îndoială, chiar şi după construirea unui pod sau a unui tunel pe sub apă care să lege insula de continent, proiect de care se discută de zeci de ani. De pe Corso Vittorio Emanuele, care înaintează paralel cu Via Garibaldi, se poate admira în depărtare coasta Calabriei şi, în vechea fortăreaţă San Salvatore, datând de la 1546, La Madonnina de Porto, statuia de şapte metri înălţime a Fecioarei Maria, simbol al oraşului. I se mai spune Madonna della Lettera iar povestea scrisorii este următoarea: Sfântul Pavel, ajuns pe aceste meleaguri pentru a predica învăţăturile lui Hristos, a fost însoţit la întoarcerea în Palestina de un grup de locuitori ai Messinei care au dorit să o întâlnească pe Maica Domnului. Şi după ce au fost primiţi s-au întors acasă cu o scrisoare din partea ei prin care se mulţumea localnicilor pentru acceptarea noii credinţe iar oraşul le era binecuvântat. Scrisoarea, în ebraică, datată 3 iunie anul 42, se încheia cu vorbele traduse în latină şi inscripţionate pe soclul statuii: „Vos et ipsam civitatem benedicimus” („Vă binecuvântăm pe voi şi oraşul vostru”).

Am părăsit portul şi ne-am îndreptat spre Piaţa Domului pentru a vedea cel mai cunoscut monument al oraşului, Catedrala. Ridicată în 1160 din ordinul lui Roger II, aceasta păstrează din construcţia originară numai partea de jos, cele trei portaluri gotice fiind adăugate în sec. XVI. A fost distrusă nu numai de cutremur, ci şi de bombardamentele din 1943, şi complet refăcută. Dimensiunile sale, şi aşa modeste, sunt eclipsate de Turnul cu orologiu astronomic creat în 1933 la Strasbourg, în Franţa, din care răsună zilnic, la miezul zilei, „Ave Maria” lui Schubert, simultan cu răgetul unui leu şi croncănitul unei ciori... Tot în piaţă se află şi Fântâna lui Orion, realizată în 1533 de un discipol florentin al lui Michelangelo în cinstea inaugurării apeductului oraşului.

MUNŢII NEBRODI ŞI ETNA

La întoarcerea de la Messina la Siracusa am ales alt drum, ca să vedem locuri noi, şi nu am regretat niciun moment, cu toate că drumul a fost lung şi destul de obositor. Am luat-o deci pe autostrada nordică a insulei, A20, ţărmul fiind aici mult mai drept şi aproape lipit de Marea Tireniană. După circa 80 km, în dreptul localităţii Capo d’Orlando, am părăsit autostrada şi am intrat în interiorul insulei pe SS116, înconjurând pe la est Munţii Nebrodi. Este regiunea cea mai împădurită a Siciliei, cu vârfuri de peste 1.800 m acoperite de pini, total diferită de ţărmurile ionice stâncoase, cu vegetaţie mediteraneană în care predomină cactuşii.

După 65 km am intrat pe SS284, parcurgând traseul ce ocoleşte pe la vest Rezervaţia Naturală Muntele Etna. Şi aici am avut confirmarea observaţiei din cartea „Voyage en Sicilie” a lui Dominique Vivant-Denon (1747-1825), scriitor, diplomat şi arheolog francez, primul director al Muzeului Luvru: „Tot ce are natura mai măreţ, mai plăcut ochiului şi totodată mai înfricoşător se află aici, în Etna, iar Etna nu se poate compara cu nimic. ”

Cel mai mare vulcan activ al Europei, „fierăria lui Vulcan”, aşa cum l-a descris Pindar, şi-a pus şi-şi pune şi acum amprenta asupra peisajului: în timp ce pe pantele înalte cresc mesteceni iar pe păşuni pasc oi, pământul vulcanic negru şi fertil de la poale permite cultivarea viţei de vie, a fisticului şi a citricelor.

Şoseaua, practic pustie, şerpuieşte trecând prin orăşele minunate precum Bronte, culcuşit printre livezi de portocali şi fistic, şi Adrano, situat la marginea câmpiei de lavă. De aici până la Catania nu mai sunt decât 40 km, aşa că ne-am luat la revedere pe moment de la Etna, muntele mistic pe care l-am admirat din aproape toate unghiurile posibile, atât dinspre vest, de pe traseul pe care tocmai l-am descris, cât şi dinspre est, de pe ţărmurile Mării Ionice, la Taormina.

CATANIA

Şi dacă tot vorbeam de Etna, să amintesc că acest al doilea oraş ca mărime al Siciliei se găseşte imediat la sud de marele vulcan. De altfel, majoritatea clădirilor sale au fost reconstruite în stil baroc după cutremurul din 1693 din rocă vulcanică excavată în împrejurimi.

Am rezervat Cataniei ultima zi petrecută în Sicilia. Am părăsit Siracusa dimineaţa, luând un autobuz care ne-a lăsat în faţa aeroportului. Cum aeroportul din Catania nu are birou de bagaje, lucru de care ştiam dinainte, am luat imediat un autobuz local către gară, pentru a lăsa acolo ditamai valiza cu care veniserăm (am petrecut totuşi 13 zile/12 nopţi în Sicilia). Drumul până la gară coboară de pe nişte coline către valea în care e aşezată Catania, după care se merge de-a lungul ţărmului. Cu ocazia aceasta am constatat că oraşul are o plajă generoasă, unele porţiuni fiind private, aparţinând celor câteva hoteluri de multe stele de pe faleză. Cu alte cuvinte, amatorii de soare şi bălăceală pot încerca această variantă de cazare, care permite totodată şi vizitarea unui oraş măricel, cu suficiente obiective turistice şi posibilităţi de distracţie.

La fel ca la Palermo, şi la Catania am ajuns cu inima destul de strânsă după comentariile negative la adresa curăţeniei, a imigranţilor şi a siguranţei personale. Temerile mi-au fost din fericire spulberate, dar adevărul e că nici nu am riscat să ne aventurăm prin locuri mai ascunse, unde probabil pe timp de noapte este indicat să nu ajungi.

Neavând la dispoziţie, după cele 30 de minute pierdute la gară cu găsirea funcţionarului de la biroul de bagaje, decât vreo 6 ore pentru vizitarea oraşului, ne-am urcat repejor într-un autobuz care ne-a lăsat în centrul istoric, inclus în Patrimoniul UNESCO. Pe Via Dusmet am dat ocol Palatului Biscari, o construcţie barocă fantezistă, bogat ornamentată cu balcoane şi basoreliefuri. Am pătruns apoi prin Poarta Uzeda în Piaţa Domului, locul în care se intersectează cele trei străzi principale ale oraşului: Via Etnea, care înaintează către muntele Etna, Via Vittorio Emmanuele, străjuită de o mulţime de palate şi biserici, şi Via Garibaldi. Ne-am oprit îndelung pentru a admira Catedrala, care păstrează doar o mică parte din construcţia normandă din sec. XII-XIII. În sec. XVIII a fost complet refăcută, căpătând actualul aspect baroc.

La intrarea în Piaţa Domului se află Fontana dell’Amenano, numele râului pe ale cărui maluri grecii au ridicat oraşul Katane. Este opera din 1867 a unui sculptor napolitan, care a înfăţişat râul în manieră clasică, sub forma unui tânăr flancat de doi tritoni şi ţinând în mână un corn al abundenţei din care apa se revarsă în bazinul din marmură albă. Chiar lângă fântână am descoperit, spre marea noastră surprindere, piaţa de peşte, încă deschisă, cu toate că trecuse de ora 12. Nicăieri pe unde am umblat nu am văzut o pescărie în aer liber amplasată atât de aproape de centrul istoric. Probabil că mulţi turişti strâmbă din nas (la modul cel mai propriu) la această alăturare, dar soţul, un veritabil „vultur al pieţelor” (agroalimentare, desigur), a coborât imediat cele câteva trepte pentru a cerceta îndeaproape tarabele, după care m-a informat încântat că aşa o ofertă diversă mai rar. Eu m-am mulţumit să admir priveliştea din capul scării – pe jos era o mâzgă îngrozitoare, despre care eram însă convinsă că avea să dispară curând, luată de furtunurile de apă care începuseră deja să fie puse în funcţiune.

Tot în Piaţa Domului se mai găseşte un monument care mi-a amintit de opera lui Bernini din faţa bisericii Santa Maria sopra Minerva din Roma, din care s-a şi inspirat de altfel arhitectul Giovan Battista Vaccarini. E vorba de Fontana dell’Elefante, ridicată între 1735-1737. Statuia elefantului datează din perioada romană şi se crede că era amplasată într-un templu în care se practicau ritualuri orientale. Elefantul este învelit cu o manta din piatră pe care sunt gravate însemnele Sfintei Agata, ocrotitoarea oraşului, căreia îi este dedicată şi catedrala. Pe spinarea sa a fost înălţat un obelisc din granit de 3,66 m, împodobit cu motive decorative în stil egiptean şi având în vârf un glob pământesc înconjurat de frunze de palmieri şi de măslini, peste care tronează crucea Sfintei Agata.

După ce am admirat monumentul şi ne-am răcorit la o terasă, am ieşit din piaţă şi practic în spatele catedralei am găsit clădirea masivă a Palatului episcopal, care adăposteşte Muzeul diocezan. În faţa sa se afla un bus turistic gol dar cu un şofer simpatic, în căutare de muşterii. Ne-am lăsat „agăţaţi” şi după ce vehiculul s-a mai umplut cât de cât, am pornit în turul cu durata de circa 40 de minute şi cu audio-ghid în engleză.

Ce am văzut pe traseu?

Primul obiectiv pe lângă care am trecut a fost Teatro Massimo Bellini, o clădire elegantă în stil baroc ce poartă numele compozitorului Vincenzo Bellini, născut în 1801 în Catania. A fost inaugurat în 1890 cu o reprezentaţie a celei mai cunoscute opere a sa, „Norma”.

Intrând pe Via Etnea, am trecut prin vasta Piazza Università, proiectată de Vaccarini, autor şi al schiţelor pentru Palazzo dell’Università. Piaţa mai adăposteşte şi Palatul Sangiuliano, faţada din spate a primăriei oraşului – Palazzo degli Elefanti, precum şi Palazzo Gioeni d’Angiò, toate acestea fiind edificii masive în stil baroc care conferă scuarului un aspect unitar.

Tot pe Via Etnea am admirat în Piazza Stesicoro o clădire neoclasică, Chiesa de San Biagio sau Sant’Agata alla Fornace, ridicată pe locul unde, potrivit legendei, sfânta a fost martirizată. La mică distanţă se află Villa Bellini, cel mai mare parc din Catania, şi monumentul închinat lui Bellini.

Partea veche, istorică a oraşului s-a cam încheiat aici. A urmat Via XX Settembre, o arteră largă mărginită de blocuri cu 4-5 etaje asemănătoare cu ale noastre, numai că mai îngrijite, după care ne-am întors pe malul mării în Piaţa Domului.

A fost totodată şi finalul sejurului nostru în Sicilia, căci după ce am luat un prânz târziu la o terasă, ne-am recuperat bagajele de la gară şi am pornit către aeroport, revenind în ţară fără incidente sau întârzieri.

CONCLUZII, RECOMANDĂRI ŞI... REGRETE

După aceste articole consacrate Siciliei a sosit momentul unor concluzii.

Prima din ele este aceea că Sicilia merită din plin atenţia voastră: este o destinaţie extrem de ofertantă, capabilă să satisfacă orice interese turistice, fie ele legate de natură, de istorie şi artă sau de plajă. Şi în plus populată cu oameni amabili şi săritori, deşi poate un pic prea vorbăreţi...

Al doilea lucru care merită menţionat, după părerea mea, este că infrastructura nu se ridică deocamdată la standardele din nordul Italiei: am avut impresia că hotelurile nu sunt încă suficiente, şi certitudinea că drumurile nu sunt toate bine întreţinute. Sicilia e o insulă, dar o insulă de dimensiuni mari – 25.708 kmp, aşa că dacă v-aţi propus să vizitaţi cât mai multe locuri, soluţia cea mai la îndemână e maşina. În afară de două autostrăzi cu plată, şi anume A18 (Catania-Messina) şi A20 (Messina-intersecţia cu A19, pe ţărmul tirenian, în apropiere de Buonformello), restul sunt free: A19 Catania-Palermo şi A29 Palermo-Mazara, cu ramificaţii spre Trapani şi aeroportul Birgi, pe coasta de vest. Partea centrală şi de sud a insulei nu e acoperită de autostrăzi şi drumurile către Agrigento sau Piazza Armerina nu se prezintă în cele mai bune condiţii.

Trenurile leagă principalele localităţi, însă am înţeles că sunt destul de lente, iar pe autobuze nu ştiu cât preţ trebuie pus, având în vedere experienţele noastre nu tocmai fericite cu deplasarea din Siracusa către plajele din apropiere vezi impresii.

Un element care, zic eu, trebuie luat musai în considerare la planificarea unei şederi în Sicilia este clima. În prima jumătate a lunii iunie, când am fost noi, era deja cald şi la Valea Templelor nu m-am simţit bine şi am renunţat la vizitarea întregului sit. Atenţie aşadar, evitaţi să vă expuneţi la soare în orele amiezii. Cred că perioada optimă pentru o vacanţă în Sicilia este sfârşitul lui septembrie-începutul lui octombrie, când vremea e ceva mai răcoroasă iar marea încă păstrează căldura acumulată peste vară.

Şi apropo de mare, nu vă aşteptaţi să găsiţi plaje la tot pasul: multe porţiuni de ţărm sunt stâncoase iar în altele plajele sunt cu pietre. Personal, n-am apreciat decât două plaje: cea de la Cefalù şi Pozzallo. Dacă intenţionaţi să vă petreceţi concediul stând la soare pe o plajă nisipoasă, bine amenajată şi cu intrare lină în apă, studiaţi cu aplicaţie toate informaţiile.

O întrebare pe care şi-o pun mulţi virtuali turişti în Sicilia este aceea a siguranţei personale, mai ales având în vedere reputaţia Cosei Nostra. În această privinţă nu pot decât să repet că noi nu am întâmpinat nicio problemă şi că, în cazul în care ne-am intersectat cu vreun mafiot, nu am avut habar, individul nerecomandându-se ca atare... Oricum, lăsând gluma la o parte, cred că măsurile uzuale de precauţie se aplică la fel de bine şi eficient în Sicilia ca în oricare altă parte a Europei.

Referitor la preţurile practicate la restaurante şi în magazinele alimentare, acestea sunt categoric mai mici decât în nordul Italiei sau la Napoli – un avantaj al faptului că insula se numără printre zonele cele mai sărace ale Italiei. Am avut însă şi o mare dezamăgire: deşi Sicilia este o regiune „eminamente agrară”, legumele şi fructele lor n-au niciun gust: sunt cultivate în sere şi solarii şi nu se compară nici pe departe cu minunăţiile noastre de grădină! În afara obişnuitelor paste preparate în fel şi chip, a pizzelor, peştilor şi fructelor de mare, ceea ce m-a şocat cel mai tare a fost diversitatea îngheţatelor. În reviewul despre Siracusa spuneam: „Apropo de gelato, pentru mine îngheţata e cu siguranţă marea revelaţie gastronomică a Siciliei: o prepară cu te miri ce, de la brânză la spanac şi de la roşcove, castane şi migdale, la caramel sau fistic. Am avut o dată curiozitatea să număr sortimentele dintr-o vitrină şi am ajuns la 36!!! Soţul meu a făcut o remarcă interesantă: în Siracusa bărbaţii mănâncă îngheţată cot la cot cu femeile şi copiii. ”

La capitolul regrete nu pot să nu înscriu faptul că n-am ajuns în vestul insulei şi nu am vizitat Erice, Monreale sau Segesta, ca şi faptul că în Palermo şi Catania nu am avut timp să vedem mai multe.

Una peste alta, mi-am făcut totuşi o imagine, cred eu, suficient de clară şi corectă asupra insulei, motiv pentru care, în concluzia concluziilor, nu îmi rămâne decât să recomand Sicilia ca o destinaţie de vacanţă cel puţin interesantă şi să vă doresc alegeri cât mai inspirate.

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie muzicală: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 6499 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI