De la munte la mare, cu maşina prin Sicilia. Partea întâi

TIPĂREȘTE

Dacă ajungi în Sicilia, e mare păcat să şezi locului, când sunt atâtea şi atâtea locuri de văzut, atâtea frumuseţi de admirat, atâtea amintiri de adunat.

Sicilia e un tărâm de vis, poziţionat strategic între Europa şi Africa, şi a atras călători din vremuri imemoriale, Ulise fiind probabil printre cei dintâi, după cum ne povesteşte Homer în a sa „Odisee”. De-a lungul timpului, insula a fost pe rând loc de înflorire a unor mari civilizaţii mediteraneene, de la cea greacă şi romană la cea arabă, normandă şi mai apoi, în vremurile moderne, la cea franceză, spaniolă şi italiană. Rezultatul e un amestec spectaculos de stiluri – şi mă refer aici nu numai la arhitectură, la templele greceşti şi amfiteatrele romane, la cupolele şi arcadele arabe, la bisericile medievale cu mozaicuri bizantine sau la catedralele baroce opulente – ci şi la stilurile de viaţă, celui european predominant adăugându-i-se influenţe cert orientale, vizibile, de pildă, în gastronomie.

Nu numai istoria şi vestigiile sale reprezintă un punct de mare atracţie, ci şi peisajul dominat la figurat dar mai ales la propriu de Etna, vulcanul activ cu o înălţime de peste 3.300 m ale cărui câmpii de lavă au schimbat şi continuă să schimbe topografia locului, dând permanent de lucru cartografilor. Iar la câţiva paşi distanţă de munte se întinde marea, albastră, nesfârşită, cu maluri uneori abrupte şi alteori line, tocmai bune pentru scăldat şi stat la soare pe plaje mai mult sau mai puţin nisipoase.

Munte şi mare, mare şi munte – cam aşa arată Sicilia, sau aşa am văzut-o eu. Dar nu vă lăsaţi înşelaţi: dincolo de ţărmuri, în interior, insula îşi dezvăluie o altă faţă, una mai puţin frumoasă, cea a cătunelor amărâte cu case coşcovite şi a câmpurilor agricole unde trudesc din greu, la temperaturi insuportabile, imigranţii (mulţi dintre ei conaţionali de-ai noştri). Sicilia e un loc al contrastelor în care, peste capetele şefilor din Cosa Nostra, îşi dau mâna luxul şi sărăcia. Abia în ultimii ani guvernele italiene au început să îi acorde mai mare importanţă, „dăruindu-i” autostrăzi, restaurând monumente şi furnizându-i acele accesorii ale tehnologiei şi civilizaţiei moderne fără de care activitatea turistică este acum de neconceput. Rezultatul? Un aflux de vizitatori veniţi nu numai din Europa (britanicii şi germanii au fost şi aici primii), ci şi din Asia îndepărtată – e vorba, bineînţeles, de grupurile organizate de japonezi de care te împiedici la toate obiectivele „must see”.

Înarmaţi aşadar cu un minim de cunoştinţe, unele din ele infirmate de realitate (căci Sicilia mi s-a părut a fi „mereu surprinzătoare”, aşa cum suna un slogan mai vechi conceput pentru promovarea turistică a României peste hotare), în iunie 2013 am purces şi noi la explorarea insulei, închiriind o maşină cu care, timp de cinci zile, ne-am deplasat la nord, nord-vest şi sud-vest de locul de şedere ales în Siracusa (vezi impresii).

Şi iată ce am apucat să vedem:

TAORMINA

Suspendată între mare şi Etna, pe o terasă a muntelui Tauro, această „perlă a Mediteranei” oferă privelişti panoramice minunate, cu livezi de lămâi şi portocali şi stânci acoperite de cactuşi ce coboară spre ţărmuri, în timp ce în fundal se înalţă maiestuos vulcanul, din fericire inactiv în ziua vizitei noastre. Oraşul l-a cucerit pe Goethe, care l-a preamărit în „Călătorie în Italia”, dând tonul unei mode care a cuprins la sfârşitul secolului al XVIII-lea Europa şi i-a încurajat pe britanici să includă insula în Grand Tour, voiajul „obligatoriu” întreprins de tinerii de familie bună pe bătrânul continent pentru a se familiariza cu marile comori artistice şi cu obiceiurile naţiunilor de dincolo de ceea ce ei numesc „The English Channel” iar francezii „La Manche” – semn clar al opticilor diferite ale celor două popoare...

Nedispunând de resursele financiare ale nobilimii şi burgheziei bogate de acum două veacuri, noi ne-am mulţumit cu o maşinuţă modestă dar care şi-a făcut bine treaba, parcurgând fără probleme cei circa 120 km până la Taormina. Prima porţiune de drum, cea care leagă Siracusa de Catania (aflată aproximativ la jumătatea traseului), este o câmpie total anostă. Din Catania ne-am abătut un pic de pe A18 pentru a traversa câteva localităţi interesante cu numele de „Aci”: Aci Castello, cu (evident) un falnic castel datând din epoca romană; Aci Trezza, un pitoresc sat pescăresc de pe ale cărui mal se văd Insulele Ciclopilor, un şirag de stânci ce se ridică ameninţătoare din mare; şi Acireale, un oraş mai măricel şi cu mai multe biserici şi palate baroce pe care însă nu le-am admirat decât din goana maşinii.

Am trecut apoi prin Giardini-Naxos, una din staţiunile siciliene bine cunoscute, unde ne-am oprit pentru o scurtă incursiune pe plaja bine amenajată dar încă relativ pustie la început de vară (apa era rece, din păcate!). În spatele ei, oraşul Naxos, cea mai veche colonie greacă de pe insulă, întemeiată la anul 734 î. Hr., nu m-a impresionat: mi s-a părut surprinzător de mohorât şi cenuşiu.

După alţi câţiva kilometri, odată ajunşi la Mazzaro, satul situat la poalele Taorminei, beneficiind şi el de o plajă îngustă cu pietricele, am lăsat maşina în parcarea din faţa clădirii de unde se ia telecabina. În câteva minute eram sus, în Taormina şi, scăpaţi de grija găsirii unui spaţiu liber pentru adăpostirea mijlocului de locomoţie, ne-am dat frâu liber încântării. Deja scurtul drum până la intrarea propriu-zisă în oraş dădea semnalul frumuseţilor pe care aveam să le descoperim mai departe: în dreapta, dincolo de parapeţii de piatră, se aliniau chiparoşii şi arborii de buganvilea printre care ne-am strecurat privirea spre peticele de livezi şi mare, în timp ce în stânga s-au ivit primele buticuri cu suveniruri scumpe.

Şi dacă tot a venit vorba de suveniruri, străbătând Via Teatro Greco, mărginită de prăvălii cu mărfuri ademenitoare, n-am rezistat tentaţiei şi am cumpărat o „cutiuţă” muzicală (că altfel n-am cum să-i spun) pentru mama, cu o arie de Verdi, şi un tablou care surprindea, zic eu, destul de bine atmosfera elegantă a Taorminei, pe care l-am agăţat, alături de alte mici amintiri, pe „peretele kitsch” din casă, deja aproape în întregime ocupat de prostioarele achiziţionate în vacanţe.

Revenind acum la treburi mai serioase, prima oprire am făcut-o la Teatro Greco, datând din epoca elenistă – sec. III î. Hr., mărit şi transformat de romani în sec. I d. Hr. E cazul poate să amintesc aici că Taormina a fost înfiinţată în sec. VI î. Hr. de către grecii din Neapole şi că a cunoscut o perioadă de mare înflorire încă de la începuturi, pentru ca romanii să o extindă şi să construiască apeducte şi viaducte, arabii să asaneze mlaştinile din jur pentru a cultiva terenurile iar în sec. XIV şi XV, sub domnia aragoneză, oraşul să traverseze o nouă epocă prosperă, mărturie în acest sens stând mai multe palate.

Într-adevăr, străbătând Corso Umberto către Piazza Vittorio Emanuele II, nu poţi să nu te minunezi văzând clădirile impunătoare din piatră lavică şi calcar, ornamentate cu arcade şi frize, cum e Palatul ducilor di Santo Stefano. Bine, atenţia îţi e din când în când distrasă de magazinele de firmă cu preţuri prohibitive, de gelaterii şi de terasele cu umbrele mari, o adăugire binevenită de care am profitat şi noi la un popas de refacere a forţelor cu un espresso. Pentru ca în Piazza Vittorio Emanuele să ne lăsăm vrăjiţi de crenelurile dantelate de la Palazzo Corvaja şi de masiva Chiesa Santa Caterina, cu interiorul său baroc.

Dar lovitura de graţie, ca să zic aşa, ne-a dat-o o altă piaţă – Piazza IX Aprile, de unde se deschide cea mai frumoasă panoramă din Taormina: în jos, hotelurile cu piscină, înşirate parcă unul sub altul pe terasele tăiate în stânca muntelui, iar în spate Etna în toată splendoarea ei. Priveliştea aceasta, spunea Stendhal, „îţi face sufletul să vibreze precum strunele unei viori”. Priviţi fotografiile – ele spun totul. Evident, lume multă şi de toate naţiile, mişunând de colo-colo prin scuarul vast în căutarea unghiului cel mai potrivit pentru o poză memorabilă, aparent neinteresată de cele două biserici, Sant ’Agostino, cu elemente arhitectonice gotice, şi, în vârful unor trepte, San Giuseppe, inconfundabil barocă.

Câtă dreptate a avut Maupassant când a descris astfel Taormina în cartea sa „Sicilia”: „Dacă ar fi ca cineva să vină în Sicilia doar pentru o zi şi să mă întrebe «Unde ar trebui să merg? », i-aş răspunde fără ezitare «La Taormina». Taormina e peisaj şi nimic altceva, însă un peisaj în care vei găsit tot ceea ce seduce mintea, ochiul şi imaginaţia. ” Hipnotizaţi, am privit şi noi îndelung marea şi muntele, muntele şi marea, după care am pătruns prin Porta di Mezzo, cu al său turn cu orologiu, în partea mai veche a oraşului, pentru a vizita Duomo, catedrala închinată lui San Nicola din Bari, construită în jurul anului 1400 pe ruinele unei basilici şi refăcută în sec. XV-XVI, şi a-i admira portalul în stil renascentist. În jur, palate transformate în hoteluri de 4 şi 5 stele, eleganţă şi rafinament la cote maxime, dar şi preţuri pe măsură. Nu-i de mirare că Taormina atrage mai degrabă vizitatori pentru o zi, tarifele la cazare fiind exorbitante.

Dar nu asta contează, şi nu cu asta rămâi, ci cu imaginea mirifică a unui orăşel binecuvântat de Dumnezeu, o minunăţie de culori luminoase, de cer azuriu, mare limpede şi un munte al cărui vârf, oricât de senin ar fi, stă permanent învăluit în nori.

PALERMO

De o experienţă foarte diferită am avut parte în cel mai mare oraş din insulă (peste 650.000 de locuitori), supranumit, pe bună dreptate, „regele Siciliei”. Cei circa 210 km care îl despart de Catania se pot parcurge cel mai rapid pe autostrada A 19, ultimii 50 km, de-a lungul coastei tireniene, fiind, desigur, cei mai pitoreşti. Aici se înşiră câteva localităţi şi staţiuni, precum Termini Imeresa, dar şi vile de vacanţă şi complexuri de apartamente standardizate, tot mai numeroase pe măsură ce te apropii de Palermo. Intrarea în oraş e dezamăgitoare: case igrasioase, cu tencuiala desprinsă, care lasă însă locul treptat clădirilor impunătoare, demne de o veritabilă capitală a sudului Europei.

Căci dacă Siracusa a fost o mare cetate greacă a antichităţii, Palermo s-a afirmat cu precădere în epoca arabo-normandă. Rădăcinile sale sunt totuşi mult mai vechi: beneficiind de o aşezare deopotrivă frumoasă şi strategică, la poalele muntelui Pellegrino, într-un golf în formă de semilună, Palermo a fost întemeiat de fenicieni în sec. VII î. Hr. sub numele de Ziz, fiind cucerit apoi de cartaginezi şi de romani, care i-au schimbat denumirea în Panormus. Sub stăpânirea arabă a ajuns să rivalizeze cu Córdoba şi Cairo în privinţa frumuseţii arhitecturale, fapt care l-a determinat pe conducătorul normand Roger (sau Ruggero) de Hauteville (1031-1101) să declare Palermo drept capitală a regatului său după ce i-a alungat pe musulmani din Sicilia. Dominaţia normandă a însemnat nu numai construirea unor edificii impozante, între care se detaşează Palatul Normanzilor, ci şi o epocă de înflorire a ştiinţelor şi artelor şi de toleranţă religioasă, care a permis convieţuirea paşnică a arabilor mahomedani cu populaţia greacă bizantină creştină, majoritară pe insulă. Atunci, în sec. XII, Palermo avea peste 300.000 de locuitori şi era un important port comercial. După încoronarea, în 1198, ca rege al Siciliei a Sfântului Împărat Roman Frederic II, oraşul a continuat să prospere, la fel şi sub stăpânirea aragoneză, spaniolă, austriacă şi în fine cea bourbonă, de care a fost eliberat de către Garibaldi.

Acest scurt periplu istoric nu are alt scop decât să explice, într-o mică măsură, marea diversitate culturală a oraşului, surprinzătorul amestec de influenţe bizantine, arabe, normande, spaniole, evreieşti şi italiene care îl caracterizează. Adăugaţi aici şi energia şi vitalitatea de neoprit a unei metropole aglomerate, trecerile bruşte de la străduţele labirintice, întunecoase (poate chiar periculoase pe timp de noapte!) la arterele largi, mărginite de palate şi de clădiri de la începutul secolului al XX-lea, cu mici balcoane din lucrături meşteşugite din fier forjat care mi-au amintit de Paris, peste care se suprapune vuietul neîntrerupt al scuterelor, şi veţi avea o imagine de ansamblu haotică dar plină de personalitate.

Cele 5-6 ore pe care am reuşit să le dedicăm capitalei siciliene au fost cu siguranţă prea puţine şi poate că ar fi trebuit să le folosim abătându-ne de pe cărările bătătorite pentru a-i explora colţurile mai obscure. Însă cum timpul ne presa, căci de la Siracusa la Palermo e ceva drum, ne-am grăbit să „bifăm” ceea ce citiserăm că e de bifat, aşa încât ne-am mărginit la centrul oraşului, delimitat de trei străzi principale: Via Vittorio Emanuele, Via Maqueda şi Via Roma.

Am reuşit (mă mir şi eu cum) să parcăm maşina în apropiere de Piazza Bellini, unde se află două biserici vechi şi interesante. Prima din ele este Santa Maria dell’Ammiraglio, amiralul la care se face referire fiind prim-ministrul grec al regelui Roger II. Datează de la 1143 şi unele elemente din construcţia originară se păstrează. I se mai spune şi Martorana, după numele unei nobile doamne care a fondat alături o mănăstire benedictină de maici ce a preluat ulterior biserica. Lăcaşul religios a suferit multe transformări de-a lungul timpului şi se prezintă actualmente ca un amestec ciudat de stil romanic (turnul normand) şi baroc (faţada), în timp ce în interior se disting decoraţiunile mozaicate bizantine. A doua biserică din piaţă este San Cataldo, datând de la 1160, sediu al Ordinului Cavalerilor Sfântului Mormânt, cele trei cupole roşii ale sale, arcadele şi ferestrele dantelate fiind de certă influenţă arabă. Iată cum, în numai câţiva paşi, am parcurs câteva secole de istorie a arhitecturii!

Am străbătut apoi Via Maqueda, aruncând câte o privire în vitrinele magazinelor de firmă, şi am ajuns la intersecţia cu Via Vittorio Emanuele, unde se află Quattro Canti sau „cele patru laturi/colţuri”, un punct de reper al oraşului. La 1600 şi un pic viceregele Vigliena a dispus construirea acestei pieţe monumentale mărginită de palate împodobite cu nişe în care au fost amplasate statui ale regilor spanioli şi sfinţilor protectori ai oraşului şi de fântâni reprezentând anotimpurile. Piaţa avea rolul de a delimita cele patru cartiere din Palermo: Capo, Loggia, Kalsa şi Albergheria. I-am dat şi noi ocol cu grijă pentru a nu fi călcaţi de trăsurile în care se plimbau turiştii şi am admirat statuile şi fântânile, care mi-au amintit de Quattro Fontane din Roma.

După care am pornit de-a lungul străzii Vittorio Emanuele, căscând gura la clădirile baroce impunătoare – palate transformate în spitale şi seminarii –, pentru a ajunge într-un final la Catedrală. Construcţia imensă şi extrem de bogat ornamentată ilustrează cum nu se poate mai bine istoria oraşului, fiind un exemplu de eclectism arhitectural. A fost fondată în 1185 de episcopul de Palermo, fiind ridicată pe locul unei foste moschei din care s-a păstrat pe o coloană o inscripţie din Coran. Peste stilul predominant romanic normand s-au suprapus influenţe gotico-catalane din anii 1400 (porticul cu trei arcade închise de două turnuri mici), baroce şi neoclasice. Cred că am petrecut aproape o oră studiind detaliile arhitectonice şi vizitând catedrala, care adăposteşte, printre altele, mormintele lui Roger II şi Frederic II.

Noroc că imediat după Duomo, practic vizavi, ne-am putut trage un pic sufletul la umbră în Villa Bonanno, un părculeţ splendid cu palmieri, pentru a ataca apoi, cu forţe proaspete, următorul obiectiv, aflat la mică distanţă: Palazzo Reale sau Palazzo dei Normanni – Palatul Normanzilor. După cucerirea Siciliei, regele Roger I a decis să locuiască în castelul arab ridicat pe o colină mică, pe care el şi urmaşii săi l-au transformat într-un palat somptuos încadrat de patru turnuri, din care s-a păstrat numai unul. În curtea interioară se află o fântână şi mai multe statui. Palatul adăposteşte sediul Parlamentului Sicilian şi e deschis numai parţial publicului. La etajul întâi se găseşte Cappella Palatina, o basilică în trei nave clădită la 1132 la ordinul lui Roger II, o excepţională îngemănare de elemente arabe (ornamentaţii delicate şi tavan în formă de fagure), mozaicuri greco-bizantine, coloane cu capiteluri corintice şi arcuri gotice. Am parcurs-o încet, minunându-ne de atâta frumuseţe. Din păcate, deşi ştiam că e permis fotografiatul, am fost controlaţi sever la intrare şi obligaţi să lăsăm aparatul – probabil că avusese loc un incident cu puţină vreme în urmă şi de aceea fuseseră luate asemenea măsuri. În consecinţă, cu voia Webmasterului, voi prelua o singură fotografie de pe net, ataşând linkul pentru cei care doresc să vadă mai multe imagini: http://www.wga.hu/html_m/zgothic/mosaics/4palatin/.

Ultimul obiectiv vizitat în Palermo a fost biserica San Giovanni degli Eremiti, la care am ajuns în 5 minute, coborând câteva scări. Construcţia i se datorează tot lui Roger II iar cele cinci cupole roşii demonstrează că a fost iniţial moschee, fapt confirmat şi de grădina luxuriantă cu mici bazine care o înconjoară.

La întoarcerea în Piazza Bellini am luat-o pe nişte străduţe paralele cu Via Vittorio Emanuele, cu care ocazie am văzut şi latura mai puţin făţoasă a oraşului: maidane de gunoaie, case cu tencuiala crăpată şi indivizi cu mutre suspecte stând la taclale prin colţuri... Nu am păţit nimic, nimeni nu ne-a interpelat, dar am avut încă o confirmare a ceea ce sesizasem încă de la intrarea în Palermo: alăturarea surprinzătoare a eleganţei şi bunului gust cu sărăcia şi nepăsarea.

CEFALÙ

În Cefalù (88 km de Palermo) am ajuns „împinsă de la spate” de romanul „Labirintul întunecat”, publicat iniţial sub titlul „Cefalu”, al lui Lawrence Durrell. Şi aici, la fel ca în „Cvartetul din Alexandria”, scriitorul a transformat oraşul într-un personaj distinct, mirabolant şi misterios, ceea ce m-a intrigat, aşa că mi-am convins soţul să facem cei circa 35 de kilometri în plus pentru a-l vedea. Drumul e uşor de parcurs, pe autostrada A20, care te răsplăteşte cu peisaje încântătoare şi viraje lejere. Şi de cum te apropii, zăreşti La Rocca, stânca masivă ce străjuieşte promontoriul – de unde şi denumirea greacească a oraşului, Kephailodon, derivat din „kephalé”, însemnând „cap mic”. Al doilea lucru vizibil de la distanţă este turnul înalt al Catedralei, construită, începând cu 1131, din ordinul aceluiaşi Roger II, pe care însă, orele fiind înaintate, ne-am mulţumit s-o admirăm numai pe dinafară.

Cefalù e un orăşel cochet şi cu o infrastructură turistică adecvată unei staţiuni estivale: multe hoteluri, restaurante şi terase, magazine şi buticuri şic. Am poposit şi noi pe plaja lată. Ei da! aşa mai zic şi eu: nisip fin, umbrele şi şezlonguri, dar valuri mari! Apa rece, rece, dar tot mi-am băgat picioarele în Marea Tireniană... Asta e, nu am avut noroc. Am compensat cu nişte paste gustoase servite la o terasă, căci de la micul dejun nu mai mâncaserăm decât o îngheţată (delicioasă!) în Palermo. După care am luat-o înapoi spre Siracusa.

MUNŢII MADONIE

Am ales să nu revenim pe autostradă, ci să scurtăm un pic drumul pe şoseaua SP 136, continuată cu SP 54 şi SP 9, ce traversează Munţii Madonie, cu două vârfuri de peste 1.900 m, cei mai înalţi din Sicilia, după Etna. Zona e protejată ca rezervaţie a naturii şi străbătând-o am văzut păduri umbroase de fagi, castani, plopi şi stejari. În goana maşinii am trecut şi prin câteva sate montane pitoreşti: Gibilmanna, Isnello şi Collesano, pe care, dacă am fi avut timp, mi-ar fi plăcut să le bat un pic cu piciorul. Aşa însă, cum trecuse binişor de ora 5 după-amiaza, ne-am grăbit să ne întoarcem pe A19, unde am dat bice calului cu patru roţi spre domiciliul nostru temporar.

În articolul următor voi continua cu prezentarea altor locuri vizitate în Sicilia.

Vacanţe inspirate vă doresc!

Webmaster, rog ataşaţi următoarea ilustraţie: https://www.youtube.com/watch?v=LJzdf5es2ho

---

VIZUALIZĂRI: 5596 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI