Siracusa, cu bune şi cu rele

TIPĂREȘTE

Mi-aş dori să pot pretinde că am ales Siracusa ca bază pentru sejurul şi excursia noastră în Sicilia din cauza rezonanţei istorice a numelui, dar adevărul e altul: am primit o ofertă „de nerefuzat”, cum ar zice Don Corleone: cazare 12 nopţi cu 350 de euro în sistem self-catering, fapt care ne-a permis să cheltuim cu voioşie banii astfel economisiţi pe cafeluţe espresso, vin, berici şi mai ales GELATO. Dacă am făcut bine sau rău optând pentru Siracusa în detrimentul Cataniei e discutabil; voi reveni cu concluzii la sfârşitul reviewului.

Prin urmare ne-am îmbarcat frumos în cursa low-cost cu destinaţia Catania. La ieşirea din aeroport am găsit casa de bilete imediat în dreapta şi ne-am îmbarcat (cu o întârziere de vreo 20 de minute faţă de orarul afişat) în autocarul Interbus, plătind 4,75 euro de persoană. Drumul de cincizeci şi ceva de kilometri pe autostradă între Catania şi Siracusa străbate Câmpia Cataniei, o zonă agricolă, cu lanuri de grâu şi solarii de legume şi fructe, şi nu e deloc spectaculos. Nu se compară cu şoseaua panoramică ce pleacă din Catania spre nord, şerpuind pe malul mării către Taormina şi Messina. „Autogara” din Siracusa constă de fapt din câteva peroane neacoperite, cu stâlpi pe care sunt afişate diferitele curse (spre plaje, spre Catania, Noto, Ragusa etc.), cu orarul lor, pe care nu trebuie, Doamne fereşte, să-l luaţi ca atare, lucru pe care aveam să îl descoperim curând. De aici, din apropiere de Corso Gelone şi sub un soare năucitor, deşi nu era decât începutul lui iunie, am luat-o cătinel, cărând troleul după noi, către Piazza Euripide, unde ne aştepta gazda noastră, Salvo.

Camera pe care o închiriasem printr-un site englezesc de proprietăţi particulare era situată la parter, într-un imobil de 4 etaje din sud-estul Siracusei, relativ aproape de cele două mari atracţii turistice ale oraşului: Parcul Arheologic şi Insula Ortigia. Camera era foarte mare (vreo 30 mp), cu mobilier vechi din lemn masiv şi o „bucătărie” echipată corespunzător, camuflată ingenios în carcasa unui şifonier de epocă (!). Baia absolut OK, inclusiv maşină de spălat. În plus, am avut la dispoziţie şi o curticică interioară cu masă şi scaune, pe care am exploatat-o din plin. Partea proastă era că terasele apartamentelor de la etaje dădeau spre curtea noastră şi locatarii ne puteau admira fără jenă servind masa sau cafeaua de dimineaţă. Nu ne-am sinchisit. Alt lucru foarte neplăcut era tencuiala exterioară şi din holul de intrare în clădire, care era coşcovită sau căzută de-a binelea. De altfel, am constatat că fenomenul era comun în tot acel cartier cu imobile vechi de câteva zeci de ani. Am avut şi ghinionul de a ne nimeri în Siracusa în toiul campaniei pentru alegerile locale, străzile fiind pline de fluturaşi cu portretele candidaţilor. Una peste alta, Siracusa în partea sa continentală este un oraş destul de neîngrijit şi murdar unde mare lucru n-ai ce vedea şi face: clădiri mai vechiuţe şi scorojite în centru, blocuri de apartamente, exact ca ale noastre, la periferii, puţine localuri şi magazine, linişte şi pace şi ambianţă ioc! Am găsit totuşi o „Gastronomia” în imediata apropiere, adică o băcănie-măcelărie cu carne şi produse semi-preparate, mezeluri, brânzeturi, măsline, ulei, vin, bere, pâine de casă etc. etc., care era deschisă zilnic între orele 8 şi 21, cu excepţia unei după-amiezi pe săptămână (cred că miercurea). Mare lucru, având în vedere „lenea” italienilor, care îşi respectă în general siesta de după masa de prânz. În apropiere mai aveam o rulotă (cu câteva mese jegoase în jur) deschisă numai pe timp de noapte (excelentă idee de afacere!), care prepara sandvişuri, fripturi la grătar, salate, paste, şi care era mereu plină, dovadă că oferta de mâncare şi băutură în zonă nu excela. La două străzi mai încolo am „dibuit” şi un supermarket şi câteva tarabe cu legume şi fructe (deschise numai dimineaţa), aşa încât nu am întâmpinat dificultăţi cu aprovizionarea.

Să revenim însă la oile noastre, adică la obiectivele „must see” din Siracusa. Primul din ele este, fără îndoială, Parcul Arheologic (Neapolis), spre care am pornit dimineaţa devreme pe jos, autobuzele din Siracusa nefiind demne de încredere. Întemeiată în anul 733 î. Hr. de corinteni, Siracusa s-a impus curând drept unul dintre cele mai puternice oraşe din bazinul Mediteranei, rivalizând cu însăşi Atena. În secolul al V-lea î. Hr., sub conducerea unor tirani precum Hieron şi Dionisios, Siracusa era de cinci ori mai întinsă decât oraşul de azi şi îşi întemeiase propriile colonii: Cefalú, Taormina, Catania, Messina sau Selinunte, pentru a le enumera pe cele mai importante. În al Doilea Război Punic (218-202 î. Hr.) Siracusa s-a aliat cu Cartagina împotriva Romei. După un asediu de doi ani, s-a predat Romei în 211 î. Hr. şi de aici a început decăderea sa. În 878 d. Hr. a fost incendiată de mauri şi nu a revenit niciodată la gloria de altă dată. Restul istoriei sale se confundă cu cea a întregii Sicilii: cucerirea normandă în secolul al XI-lea, angeviniană şi aragoneză, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea unificarea Italiei etc.

Parcul Arheologic se întinde pe o suprafaţă foarte vastă şi străbaterea lui în întregime ia câteva ore bune. La intrare, lângă casa de bilete, există o cafenea de unde vă puteţi aproviziona cu apă sau sucuri, căci pe anumite porţiuni nu veţi găsi pic de umbră. Totuşi, comparativ cu alte situri arheologice, acesta este plin de verdeaţă, mulţumită latomiilor – carierele de piatră din care s-a extras materialul necesar construcţiilor dar care erau folosite în antichitate şi ca închisori. Latomiile sunt înconjurate de arbuşti şi de lămîi şi portocali şi cea mai cunoscută dintre ele este Latomia del Paradiso, cu Orecchio di Dioniso (Urechea lui Dionisos), o grotă cu deschiderea largă. La pièce de résistance a Parcului Arheologic rămâne însă Teatrul grecesc, ridicat în secolul al V-lea î. Hr. şi reconstruit de tiranul Hieron I în secolul al III-lea în forma păstrată în bună parte până azi. A fost unul dintre cele mai mari teatre construite vreodată de greci, cu 15 000 de locuri, şi aici s-au jucat în premieră unele din tragediile lui Eschil. Eschil însuşi, la fel şi Pindar, Plutarh sau Platon, au fost prezenţi la un moment sau altul la curtea Siracusei. Iar Arhimede, originar de aici, a fost consultant militar al lui Hieron II şi şi-a pierdut viaţa în 212 î. Hr. în al Doilea Război Punic. Teatrul găzduieşte şi astăzi spectacole (când am fost noi se juca „Antigona”; din păcate nu ne-am simţit capabili să rezistăm unei reprezentaţii de câteva ore într-o limbă necunoscută). La intrarea în situl arheologic, Amfiteatrul (Arenele) Roman (e), datând din secolul al III-lea d. Hr., mai puţin bine conservat decât „fratele” mai mare grec, are şi un cu totul alt aspect, fiind ridicat deasupra nivelului solului şi năpădit de flori. Era folosit pentru spectacole de circ, inclusiv lupte de gladiatori. În Catacombele San Giovanni s-au descoperit camere mortuare, una din ele fiind ocupată, potrivit tradiţiei, de rămăşiţele pământeşti ale lui Arhimede. Din Altarul lui Hieron al II-lea, închinat lui Zeus Eleutherios, nu s-a păstrat decât structura clădirii.

Vizita sitului arheologic a durat vreo două ore şi jumătate, motiv pentru care am renunţat la Muzeul Arheologic Paolo Orsi, mulţumindu-ne să ne hidratăm la ieşire pentru a prinde forţe. Şi asta deoarece, după o scurtă vizită în parcarea de peste drum, plină de autocare şi de tarabe cu suvenire, am pornit să coborâm dealul pe Viale Teocrito, pentru a ne opri la micul Muzeu al Papirusului. Dacă vă întrebaţi ce legătură există între Siracusa şi papirus, ei bine aflaţi că după (semi) dispariţia de pe Valea Nilului, se pare că Siracusa şi împrejurimile au rămas unicele zone din lume unde această plantă mai creşte. Am văzut-o cu ochii noştri la Fântâna Aretusei din Ortigia. Ortigia este de altfel înţesată de magazine de suvenire care oferă papirusuri pictate (autentice sau falsuri – ghidaţi-vă după preţ). Muzeul (particular) nu are prea multe exponate, dar prezintă un film documentar interesant despre istoria folosirii papirusului în Egiptul antic.

Deşi citisem despre Sanctuarul Madonnei delle Lacrime, despre povestea statuetei Fecioarei care în 1953 începuse să verse lacrimi şi am trecut în drum pe lângă el, nu ne-am oprit să-l vizităm. Este o construcţie uriaşă, care domină cerul Siracusei, fiind vizibilă de pe autostradă de la mare distanţă, şi tocmai această masivitate ne-a ridicat serioase semne de întrebare. Trăiserăm o experienţă similară în Portugalia, la mult mai cunoscuta Fatima, unde am avut o strângere de inimă văzând imensitatea esplanadei (rivalizând, zic eu, cu Piaţa Sf. Petru din Roma) şi a construcţiilor ce o înconjoară, care mi-a creat impresia că sentimentele pioase ale oamenilor sunt oarecum exploatate în folos comercial. Sigur, asemănarea nu era pefectă: la Fatima s-a născut un întreg orăşel care tăieşte exclusiv din vânzarea de obiecte religioase şi din serviciile de cazare oferite pelerinilor. E drept că e un mercantilism care se manifestă discret şi că Fatima în totalitate pare trup (şi mai ales suflet) dedicată spiritualităţii (foarte puţine restaurante, mai uşurel cu băuturile alcoolice), dar... Aici, la Siracusa, nu era decât o biserică şi atât, însă atât de mare şi în contrast atât de evident cu vestigiile arheologice aflate în apropiere, încât până şi localnicior li se pare urâtă.

Dar să lăsăm deoparte speculaţiie pe teme religioase şi să ne ocupăm de Insula Ortigia. Ortigia a fost nucleul Siracusei, partea continentală a oraşului fiind o extensie. Din cauza erupţiilor Etnei şi a cutremurelor care au zguduit de-a lungul secolelor Sicilia, mare parte din clădirile medievale nu s-a păstrat, cele mai vechi construcţii datând în bună măsură din secolul al XVII-lea şi fiind, prin urmare, ridicate în stilul specific acelor vremuri – barocul. Ortigia se află în sud-estul Siracusei, fiind legată de partea continentală a oraşului prin trei poduri paralele. De la gară/autogară se ajunge pe jos cam în 30-40 de minute, străbătând Via Francesco Crispi şi Corso Umberto, un bulevard larg, cu multe gelaterii, baruri, magazine. Abţineţi-vă însă până la Ortigia; credeţi-mă, merită! După pod, la intrarea în insulă te întâmpină două atracţii de natură complet diferită: Tempio di Apollo şi piaţa agroalimentară. Din templul doric închinat zeului Apolo nu s-au păstrat decât câteva coloane şi fragmente de ziduri, dar scuarul din faţă este extrem de animat, cu cârciumioare şi cofetării drăguţe şi bănci pe care îţi poţi trage răsuflarea înainte de a porni în explorarea insulei. De cealaltă parte a scuarului şi puţin ascunsă în spatele arterei principale, piaţa alimentară e o adevărată feerie: peşte, carne, legume şi fructe proaspete (cam 1 euro kilogramul), brânzeturi şi dulciuri de casă pe care le poţi gusta (contra cost) la faţa locului. Înaintând spre inima Ortigiei, se ajunge la Piazza Archimede, cu spectaculoasa fântână în stil baroc a Dianei. De aici porneşte Via Maestranza sau Via dei Palazzi Nobiliari. Numele spune totul: oriunde întorci capul vei vedea clădiri maiestuoase, excelent conservate. Şi dacă tot am amintit de baroc, cea mai cunoscută construcţie din Ortigia este fără dubiu Duomo, cu faţadă barocă din secolul al XVII-lea. Domul este în fapt o sinteză arhitecturală a istoriei Siracusei: în secolul al V-lea î. Hr. grecii au ridicat aici, deasupra unui loc de cult al vechiului trib italic al siculilor, un templu închinat Atenei, ale cărui coloane masive, vizibile şi acum, încastrate în zidul exterior dinspre Via Minerva, au fost încorporate în secolul al VII-lea în prima biserică a oraşului. În interior, coloanele greceşti delimitează capelele. Vasta Piaţă a Domului este considerată una dintre cele mai frumoase din Sicilia şi toată Italia. Vizavi sunt restaurante şi baruri (atenţie la preţuri!). O primă vizită am făcut-o aici într-o sâmbătă seara, când afară se aşezau mesele pentru o nuntă; alaiul tocmai ieşea din biserică – foarte convenabil! Pe celelalte laturi ale Pieţei Domului se înşiră palate baroce şi în capăt este Chiesa di Montevergini. Toată Ortigia abundă, de altfel, de palate şi biserici baroce. Nu amintesc decât câteva: Palazzo Bellomo (care adăposteşte Muzeul de Artă), Palazzo Vermexio, Palazzo Borgia, Chiesa di S. Martino, Chiesa di S. Pietro Apostolo, Chiesa di S. Filippo Neri.

Dar marea plăcere este să te plimbi în voie prin Ortigia (în mare parte insula este pietonală), străbătând străzile înguste, admirând clădirile vechi, intrând poate într-o biserică-două şi în câte un atelier meşteşugăresc, oprindu-te pentru o îngheţată sau un suvenir la una dintre nenumăratele prăvălioare. Localnicii înşişi vin din partea continentală a Siracusei în Ortigia pentru passegiato (plimbarea de seară). Apropo de gelato, pentru mine îngheţata e cu siguranţă marea revelaţie gastronomică a Siciliei: o prepară cu te miri ce, de la brânză la spanac şi de la roşcove, castane şi migdale, la caramel sau fistic. Am avut o dată curiozitatea să număr sortimentele dintr-o vitrină şi am ajuns la 36!!! Soţul meu a făcut o remarcă interesantă: în Siracusa bărbaţii mănâncă îngheţată cot la cot cu femeile şi copiii. Am stat şi m-am gândit: avea dreptate! Câţi bărbaţi aţi văzut voi pe stradă în România sau aiurea savurând o îngheţată în timp ce se plimbă cu iubita/soţia/prietenii/copilul? Eu n-am văzut prea des. În Siracusa (şi poate că în întreaga Sicilie), consumul îngheţatei este un adevărat sport naţional. La mare cinste sunt şi produsele de patiserie – tot felul de pateuţe, prăjiturele, cu diverse umpluturi, de să-ţi lingi degetele. În rest, recunosc că nu prea am reuşit, din lipsă de bani, să ne desfătăm cu minunăţiile gastronomice ale Siracusei (şi Siciliei, în general). Am mâncat totuşi de 3-4 ori la restaurant; cele mai memorabile momente, cu linguini cu fructe de mare, peşte fript, calmar, le-am petrecut la trattoriile Archimede şi da Mariano, unde au apărut şi trei muzicanţi ambulanţi care ne-au delectat cu câteva melodii siciliene.

Ce altceva se mai poate vedea în Ortigia? Fonte Aretusa, un izvor cu apă dulce înconjurat de fire de papirus. Legenda spune că nimfa Aretusa a fost transformată în fântână de către zeiţa Artemis, protectoarea zeului râului grecesc Alfeu. Aretusa, urmărită de Alfeu, care făcuse o pasiune pentru ea, s-a aruncat, pentru a scăpa de insistenţele zeului, în mare, de pe ţărmul grecesc, şi a înotat până în Sicilia, reapărând aici sub formă de fântână. Nimfa a devenit între timp simbolul Siracusei, imaginea ei fiind reprodusă pe toate suvenirele imaginabile, de la papirusuri la păpuşi din cârpe, brelocuri sau nelipsiţii magneţi. Fântâna Aretusei se află chiar pe malul mării, pe faleza înaltă. Mai jos se vede un petic de plajă şi acvariul (nu foarte mare, dar interesant).

Şi dacă tot am ajuns la acest capitol, aflaţi că, surprinzător poate, Siracusa nu are plajă. Cum aflasem asta din documentarea de acasă, am rezervat ultimele patru zile de concediu (de după cele cinci, foarte obositoare, petrecute vizitând Sicilia cu maşina închiriată) relaxării pe cele două plaje mai apropiate, aflate imediat la sud de Siracusa: Arenella şi Fontane Bianche. Şi aşa au început aventurile. Pentru că predasem maşina, trebuia să ne descurcăm cu mijloacele de transport în comun. Din „autogară” circulau într-adevăr microbuze spre cele două plaje. Orarul era afişat la vedere (cam 6 curse pe zi, dacă îmi amintesc bine), dar de respectat, doar dacă aveai noroc. În plus, din Siracusa treacă-meargă; problema era la întoarcere. Atât în Arenella cât şi în Fontane Bianche în staţiile de autobuz (neacoperite, în plin soare, un adevărat calvar să stai să aştepţi) din apropierea plajelor nu sunt afişate orarele. A trebuit să cerem lămuriri chelnerilor de pe plajă, care ne-au pus la dispoziţie câte o foaie cu orarul tipărit! De ce nu le-or fi lipit pe stâlpii din staţii? Mister. Într-o zi am avut inspiraţia să ajungem în staţie cu zece minute înainte de ora precizată; autobuzul a venit mai devreme şi noi ne-am îmbarcat, dar ce or fi făcut ceilalţi excursionişti fără maşină, care nu fuseseră la fel de inspiraţi? Ce altceva decât să aştepte următorul autobuz, care urma să vină peste vreo oră şi jumătate...

În fine... Drumul cu microbuzul din Siracusa la Arenella durează vreo 20 de minute, iar până la Fontane Bianche vreo 30-40. Se trece prin nişte sate cu vile frumoase unde, după cum am aflat de la o moldoveancă de-a noastră cu care m-am nimerit să stau alături în microbuz, lucrează mulţi români, fie ca femei de serviciu, bone, menajere, fie în solarii. Sunt destul de multe staţii intermediare, microbuzele deservind de fapt aceste satele, nu plajele. Să nu credeţi că Arenella şi Fontane Bianche sunt staţiuni; nici vorbă! Sunt nişte plaje (cu nisip fin, e drept), în mijlocul unor sate. În apropiere, două-trei hoteluri şi cam atât. Fără magazine, fără restaurante în jur; nimic altceva decât case. Pe ambele plaje se intră numai după ce stai organizat la coadă pentru a plăti umbrela şi şezlongurile (18 euro/zi, o distracţie nu foarte ieftină). Eşti pe urmă condus la şezlonguri de nişte salvamari în slipuri minuscule care-şi arată muşchii alergând în faţa ta pe plajă, toată chestia, dincolo de ridicolul situaţiei, durând totuşi câteva minute bune pentru fiecare client, timp în care coada se lungeşte şi se tot lungeşte... Din fericire, marea e foarte limpede şi intrarea lină în apă, aşa că ne-am bălăcit în voie. Există cabine unde să te schimbi şi duşuri, totul e supercurat. În schimb, pe ambele plaje doar câte un bar şi un restaurant tip bufet-expres („împinge tava”), chestie pe care n-am înţeles-o şi pace! Nu e primul loc, şi nici prima oară când mă uluieşte lipsa de „spirit antreprenorial” a italienilor; păi să fi fost la noi, imediat s-ar fi găsit unii cu un grătar de mititei în parcare, gogoşi, bomboane agricole sau porumb fiert! Acum, serios vorbind, de ce nu exploatează ei mai bine astfel de zone? Dacă tot au o plajă frumoasă la îndemână, de ce Dumnezeu nu scot bani din chioşcuri cu sucuri şi îngheţată, din terase unde omul să stea niţel la umbră, să ciugulească ceva să bea o bere? Că doritori s-ar găsi, sunt convinsă!

Şi acum, în concluzie, să revin la întrebarea din debutul acestui review. Am făcut oare o alegere bună preferând Siracusa Cataniei? După cum am precizat de la bun început, principalul argument în favoarea Siracusei a fost pentru noi preţul foarte mic al cazării. În Catania nu am găsit, pe aceleaşi site-uri englezeşti, decât variante de la 60 de euro în sus (dublu faţă de cât am plătit noi), diferenţa, dacă o înmulţeşti cu 12 nopţi, fiind foarte mare. Mai precizez ceva: în Catania noi nu am stat decât o jumătate de zi, la întoarcere, când am lăsat bagajele la gară (la aeroport nu au birou de bagaje), după care am luat autobuzul turistic şi am făcut un tur; pe urmă am vizitat centrul pe jos, începând cu Piaţa Domului. A fost însă suficient ca să-mi dau seama că oraşul este mult mai animat decât Siracusa continentală, că are multe obiective de vizitat, inclusiv o piaţă de peşte fabuloasă, situată chiar în apropierea Domului, că există plajă şi multe hoteluri pe faleză. În plus, aeroportul este chiar în Catania şi tot din Catania pleacă şi cele două autostrăzi: cea care porneşte spre nord, către Messina, şi cea care taie insula pe diagonală, ajungând la Palermo. Pe scurt, „tactic” vorbind şi dacă nu aveţi impedimente de ordin financiar, e mai avantajos să-ţi stabileşti baza în Catania decât în Siracusa şi, dacă intenţionaţi în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat să vizitaţi Sicilia pe cont propriu, recomandarea mea aceasta e: Catania.

---

VIZUALIZĂRI: 24401 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI