Alte „pietre”, acum prin deșertul iordanian – Castelele Deșertului

TIPĂREȘTE

Unul din obiectivele zilei a șaptea a excursiei noastre a fost în locuri care, inițial, nu-mi spuneau mare lucru: „Castelele Deșertului”. Drept este că nici nu m-am documentat înainte în acest domeniu. Și, am greșit!

În acea zi, Adel nu a venit cu noi, a avut de rezolvat o problemă. A trimis în loc un coleg, pe Domnul Issa, și el vorbitor de limba română. Pe drum, noul ghid ne prezintă originea acestor castele. „Castelele Deșertului au fost construite de Califi Umayyazi în secolul al VIII-lea drept „locuințe de vacanță”, locuri de relaxare. Aceștia, originari din deșerturile actualei Arabie Saudite, în perioada de maximă înflorire a Califatului au mutat capitala la Damasc, loc mult mai plin de verdeață. Pentru că, din când în când, li se făcea dor de traiul în deșert, și-au construit aceste castele, pentru a se „refugia” acolo în acele momente”. Interesantă teorie, dar, este posibil să nu fie valabilă. Surse de pe internet spun că „acestea au fost, de fapt, popasuri pentru caravane, centre comerciale și avanposturi care au ajutat conducătorii îndepărtați să creeze legături cu beduinii locali”. În plus, se pare că, zonele respective erau irigate și folosite pentru culturi agricole. Harta unuia din castelele vizitate, expusă pe peretele „Centrului de Turism” respectiv, prezintă în zonă mai multe „grădini”.

Issa ne spune că pe teritoriul Iordaniei sunt 6 asemenea castele, din care 3 sunt vizitabile. Tot internetul îmi spune că 5 castele au fost reabilitate și sunt în bună stare, iar castele similare sunt și pe teritoriul Siriei și al Israelului.

Castelele vizitate de noi sunt la est de Amman, în apropierea șoselei ce duce la Al-Azraq, și mai departe în Irak. Este șoseaua pe care am mers eu în 1981, fără să știu pe lângă ce trec.

Păstrând principiul de a vizita, mai întâi, obiectivul mai îndepărtat, primul castel la care ne oprim este „Qusayr Amra”. Acesta a fost construit cândva în perioada 723 – 743, de către Walid Ibn Yazid, cel ce va fi Califul Umayyad Walid al II-lea. Acesta este amplasat pe partea stângă a șoselei, la circa 85 km est de Amman și circa 21 km de Al-Azraq. Din șosea, intrăm într-o parcare aflată în fața „Centrului de turism” care, după cum am observat, nu lipsește de la nici un obiectiv turistic. Cel de aici este construit în 1999 cu sprijinul Ambasadei Franței la Amman și cu finanțare UNESCO. De altfel, obiectul este înscris în Lista Patrimoniului Mondial, pentru că „este singurul monument din lume, din perioada Umayyadă, care a păstrat în totalitate decorațiunile pictate”. O altă placă de marmură îi dă, totuși, dreptate ghidului, care ne spune că avem de-a face cu „un pavilion de vânătoare, o locuință temporară în deșert, a familiei conducătoare Umayyade”. Aflăm, însă, că aici nu este un castel propriu-zis, ci un „castelaș” (quasr = castel, qusayr = castel mic). Și, de fapt, nu este vorba de un castel, ci de băile vechiului castel, redescoperite în 1898. Castelul propriu-zis, în ruine, încă nereabilitate, este undeva mai la vest și nu este în circuitul turistic. De la „Centrul de Turism” la monumentul nostru trebuie să parcurgem o potecă lungă de circa 300 m.

Ajungem lângă o construcție din blocuri de piatră, cu un singur nivel și acoperișul cu trei bolți. În vecinătatea acesteia este o altă construcție, al cărui rol nu îl înțeleg de la început. Abia când Issa ne spune că este fosta sursă de apă a băilor, recunosc forma de puț, adăpostită de construcție. Adiacent monumentului este o cameră ce pare a nu fi reconstruită. Semi-îngropată, fără plafon și cu pereți ce par a fi neterminați, are un tunel de comunicare cu interiorul băilor. Urmele de cenușă și explicațiile ghidului ne lămuresc că aici a fost centrala termică.

Având în vedere spațiile din interior, recomandările UNESCO sunt ca să nu intre simultan grupuri mai mari de 20 de persoane. Din această cauză, trebuie să așteptăm câteva minute, în interior fiind deja un grup venit mai devreme. Noi suntem 19, cu ghidul, 20, deci suntem în regulă. Dar și așa odată intrați în interior este destulă aglomerație. Asta, probabil, și datorită schelelor montate de o echipă de restauratori italieni care, dacă am înțeles bine, lucrează deja de câțiva ani.

Intrarea este pe la mijlocul fațadei nord – estice. Ajuns în interior, nu mai știu în care parte să mă uit. Totul este pictat: pereți, tavan, stâlpi, arcele bolților, totul. După părerea mea, pictura este, totuși, destul de deteriorată: contururi neclare, culori șterse, zone lipsă și chiar tencuială deteriorată. Chiar era necesară o reabilitare, și acolo unde a fost făcută, se cunoaște.

Interiorul este compartimentat în trei încăperi. Prima, cea mai mare, este „Sala de intrare”. Aici au loc lucrările de reabilitare. Dar lipsa de documentare de acasă își spune cuvântul. Ascult explicațiile ghidului dar nu recunosc chiar totul. Issa este de părere că cel care a pictat nu era musulman și că, poate, era chiar creștin și că nu era din zonă. O parte din imagini nu sunt în concordanță cu preceptele religiei islamice, iar o serie din animalele pictate nu au trăit în actuala Iordania. Eu recunosc câteva din picturile menționate: scenele de vânătoare, activitățile umane și chiar o femeie goală ce se scaldă într-o piscină. Este prima din imaginile care n-ar avea ce să caute aici. Dar ratez cea mai mediatizată pictură, cea care îi reprezintă pe cei „șase regi”. Bazându-se pe detalii și pe inscripții din imagine, patru dintre regii pictații sunt identificați ca fiind: împăratul bizantin, regele vizigot Roderic, șahul persan Sassanid și Negul din Etiopia. Celelalte două sunt neidentificate, speculează ar putea fi conducătorii turci, chinezi sau indieni. Mesajul picturii este necunoscut. Dar, cuvântul grecesc NIKH, asimilat nike (victorie), descoperit în apropiere, poate sugera că imaginea celor „șase regi" era menită să ilustreze supremația califului asupra dușmanilor săi.

Următoarea încăpere pare a fi „camera rece”. Și aici, picturile sunt peste tot și se păstrează în nota celor din camera anterioară. Predomină imaginile cu activități umane și animale. Iese în evidență un flamingo, pasăre ce nu este comună acestor locuri. O altă pictură controversată reprezintă o formă umană, neclară, ce pare a fi înfășurată într-un giulgiu. Forma respectivă se află la picioarele unui înger. Unii consideră că aceasta este o imagine a morții. Alții apreciază că în imaginea neclară sunt două corpuri nude înlănțuite, doi amanți. Cea mai interesantă imagine este, însă, în centrul tavanului unde, și eu, am avut aceeași impresie, că pare a fi desenat chipul lui Isus Hristos. Oare suntem într-adevăr într-o baie arabă?

Ultima încăpere este „camera fierbinte”. O dovedește aceasta podeaua, amplasată pe stâlpișori, ce permitea încălzirea prin pardoseală. Zona de sub pardoseală este legată de spațiul pe care l-am denumit „centrala termică”, prin tunelul menționat anterior. Fiind o „zonă caldă”, și aici sunt pictate nuduri, și tot de femei. Iarăși preceptele religioase sunt încălcate. Ce fel de califi s-au îmbăiat aici? Sau, fiind într-o zonă intimă, retrasă, își puteau permite orice? Dar cea mai importantă pictură a încăperii este pe cupola semisferică. Se crede a fi cea mai veche imagine a cerului, pe timp de noapte, pictată pe orice altceva decât pe o suprafață plană. O serie de raze pleacă dintr-un punct ce corespunde perfect proiecției polului nord pe bolta cerului („polul nord ceresc”) și delimitează zodiile. Păcat că, pentru mine, nu este chiar foarte inteligibilă, fiind destul de mult deteriorată.

Din păcate, un alt grup așteaptă afară să eliberăm locul. Trebuie să ne întoarcem la autocar. Dar, pe drumul spre acesta, nu mă pot abține să nu culeg câteva pietricele, să am acasă o amintire din deșertul iordanian.

Ne întoarcem către Amman, căci următoarea destinație este „ Qasr Al-Kharanah”. Acesta se află la circa 60 km sud-est de Amman, pe marginea aceleiași șosele, dar pe partea opusă. Și aici avem o parcare proprie și un „Centru de turism”. Și aici trebuie să parcurgem circa 200 m până la castel. Acesta este realizat din blocuri de piatră îmbinate cu mortar și are o formă, relativ, pătrată în plan, cu laturile de circa 35 m. Construcția are două nivele și o înălțime de circa 15 m. Este singura construcție în deșert „cât vezi cu ochii”. Numai o linie electrică trece pe undeva, în zare.

Un graffiti găsit într-una din camere indică faptul că anul construcției este cândva înainte de 710. Castelul este considerat un exemplu de artă și arhitectură arabă timpurie. Dar nu este clar la ce a fost folosit. Și în prezent se poartă discuții, sunt teorii și controverse privind utilitatea castelului. Acesta, lipsit de o sursă de apă permanentă, este posibil să fi avut numai o utilizare temporară. Poate a fost un loc pentru activități comerciale, sau un loc de întâlnire pentru beduini, între ei, sau să-l întâlnească pe Califul Umayyad din Damasc, sau a fost folosit drept caravanserai. Aceasta din urmă variantă, deși ar fi însemnat că a fost primul „khan” din lumea arabă, pare mai puțin probabilă, deoarece castelul nu se afla pe o cale comercială importantă a perioadei. Turnurile semicirculare de pe fațade și micile ferestre pot duce și la concluzia unui rol militar al castelului. Dar, turnurile nu au ferestre, iar ferestrele existente sunt amplasate prea sus față de pardoseală, ca să permită tragerea cu arcul. Până la urmă este posibil ca, și în acest caz, ghidul nostru să fi avut dreptate, și să fi fost o locuință temporară a califilor din Damasc. În decursul timpului, castelul a suferit mai multe degradări din cauza cutremurelor și, în final, abandonat. A fost redescoperit în 1901 și reabilitat în anii '70.

Intrarea se face pe la mijlocul laturii sudice, printr-o poartă căreia, cei doi stâlpi laterali, îi dau un aer destul de impozant. Urmează un culoar destul de lat, de vreo 10 m lungime. Pe unul din pereții culoarului, un panou informativ ne prezintă planurile parterului și al etajului și ne face o scurtă prezentare a castelului. Două încăperi boltite, destul de mari, de o parte și de alta a culoarului, foloseau, una drept grajd, și cealaltă, drept depozit. Culoarul se termină într-o curte interioară, de formă pătrată, cu latura de circa 13 m. Aflăm că în mijlocul curții, subteran, este un rezervor pentru înmagazinarea apei de ploaie. Acesta era singura sursă de apă a castelului.

Curtea este mărginită, la parter, de încăperile boltite de la intrare și trei „apartamente”, câte unul pe fiecare din celelalte laturi. Fiecare „apartament” este compus dintr-o încăpere mare, poziționată central și două, sau trei, încăperi mici pe fiecare parte. La etaj sunt cinci astfel de „apartamente”, trei fiind deasupra și identice cu cele de la parter, iar alte două, alcătuite pe același principiu cu primele, deasupra celor două încăperi boltite de lângă intrare. Accesul la etaj se face prin două scări identice, simetrice, amplasate la limitele laturilor estice și vestice, lângă latura sudică. Rămân puțin contrariat și ajung la, probabila concluzie, că „apartamentele”, cel puțin cele de la etaj, nu sunt chiar apartamente. Dacă, la parter, cele trei apartamente sunt independente, accesul în ele putându-se face direct din curtea interioară, cele de la etaj comunică între ele. De altfel, având în vedere poziția scărilor, pentru a ajunge la „apartamentul” de pe latura nordică, trebuie, obligatoriu, să treci printr-unul din cele laterale.

Datorită iluminării naturale, numai din curtea interioară, camerele de la parter sunt mai întunecoase. Suntem îndrumați să urcăm la etaj, unde se pot vedea mai bine ornamentele care decorează pereții încăperilor. Și, într-adevăr, sunt aici o mulțime de modelări în tencuială. Îmi atrag atenția grupurile de trei stâlpișori, pe care se sprijină un fel de grindă cu marginea zimțată. Deși nu seamănă foarte mult, îmi aduce aminte de detaliul pe care l-am văzut la „Poarta Monumentală” umayyadă de la Citadela din Amman. Un alt detaliu interesant este la colțurile pereților cu tavanul, cu un fel de mică grindă boltită, ce face legătura între cele trei elemente. Mare parte din decorațiuni sunt deteriorate de scrijelituri, probabil scriere arabă, semne ale unora care au trecut cândva pe aici. Pentru moment, le consider semne de vandalism. Apoi, rememorez faptul că la „Agia Sofia” din Istanbul, undeva pe parapetul balconului din partea dreaptă, bine protejat, dar scos în evidență, se află ceea ce este considerat cel mai vechi graffiti din lume. Este un nume scrijelit cândva prin secolul al XII-lea (nu mai țin minte exact anul. Mă consolez că și cele de aici, cândva în viitor, vor fi considerate relicve istorice. Remarc, apoi, tavanul afumat. Imaginea îmi aduce aminte de templul egiptean de la Edfu care, timp de secole, a fost, parțial, îngropat în nisip și a fost locuit de beduini, ce făceau focul în interior. Deci beduinii au trecut și pe aici. Ar mai fi de spus că ceea ce din curtea interioară par a fi ferestrele de la etaj, se termină, practic, în pardoseală, ca niște uși. Atenție! Nu a fost prevăzut nici un element de protecție și există riscul de cădere în gol. O parte din încăperile de la etaj, în special pe latura nordică, nu sunt reconstruite în totalitate, lipsind o parte din pereți și tavanul.

Noi am urcat pe scara de pe latura vestică, am mers în sensul acelor de ceasornic și am coborât pe scara de pe latura estică. Când am revenit în curtea interioară, grupul plecase, deja, spre autocar. Urma să ajungem la Amman, la același hotel la care am fost cazați în prima noapte.

---

VIZUALIZĂRI: 1007 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI