Am supraviețuit în Deltă, etnicilor… pentru scurt timp!

TIPĂREȘTE

Inițial trebuia să mergem în Delta Dunării cu câțiva prieteni din Germania, români stabiliți acolo după revoluție, care nu mai ajunseseră de vreo trei-patru ani în România și voiau să meargă prin locuri pe care nu le mai văzuseră. Stabilisem cu ei și apoi rezervasem cazarea la Pensiunea Regina Deltei (vezi impresii) pentru luna aprilie spre sfârșit, dar cum totul a luat-o razna anul trecut din cauza pandemiei, prietenii din Germania nu au mai venit, am amânat sejurul pentru septembrie al aceluiași an și a trebuit să” facem rost” de alți prieteni cu care să mergem în vacanță.

Vă spun sincer, pentru mine, Delta Dunării este un loc absolut fascinant, extraordinar, superb, uimitor, woow, dar pentru o experiență strict dunăreană, mai mult de trei-patru zile pe mine nu mă ții și, cred eu, nu ai ce să faci în Deltă mai mult de-atât. Desigur, ai putea să mergi la zonele de vărsare a Dunării în mare, acolo mai poți să zaci pe plajă, la Sfântu Gheorghe sau la Sulina, dar deja eu nu mai consider aia Deltă ci experiență la nisip de Marea Neagră. Când spun experiență strict dunăreană, mă refer la statul pe malul unuia dintre cele trei brațe, plimbatul cu barca pe canale, văzut flora și fauna deltei, mirosit peștii și purtat bătălii cu vampiroaicele bâzâitoare care de cele mai multe ori se sfârșesc cu donat de sânge, oricât de îmbălsămat de autane sau de alt fel de alcohoale ai fi, pe exterior sau pe interior.

Chiar și pescuitul mi se pare o pierdere imeeensă de timp, dacă activitatea se desfășoară cu restricții de…” shiit … pardon șîîît … să nu sperii peștii” îngrădindu-mi astfel orice fel de inițiativă de mișcare sau sunet pe o perioadă nedeteminată și mă refer aici la statul nemișcat ore în șir, într-un scaun pliant cu loc pentru sticlă la nivelul cotului - singurul zgomot permis fiind gâlgăiala berii, căci se confundă cu clipocitul apei - și în mână cu un băț de care să te ții, ca să simți când trage peștele. Este posibil să-mi atrag prin această declarație multe voturi de blam ale împătimiților de pescuială, dar în apărarea mea vă spun că am copilărit pe mal de apă, am avut bunici pescari și am participat de multe ori la” nobila” îndeletnicire de curățare și pregătire a peștelui și cu toate astea, mi se pare de neînțeles să faci din această activitate practicată de când lumea doar din nevoia omului - ce nu poate fi suprimată - de a-și asigura hrana, un hobby sau mai mult, un sport…!

Eii, dar n-am ajuns încă să vorbim despre asta!

Trebuie să mărturisesc, întru respectarea adevărului istoric, nu era prima dată când ajungeam în Deltă, dar în toate celelalte ocazii fusesem primăvara așa cum ne dorisem și acum, însă din motive idependente de voința noastră s-a întâmplat să fie toamna, dar zău că nu mi-a părut rău! Anul trecut a fost o toamnă lungă și caldă așa că am avut o experiență nesperat de bogată în tot ceea ce poate Delta să ofere.

Hmm… încă zâmbesc și acum când îmi amintesc de o excursie pe care am făcut-o când eram în Muntenegru întru-un an prin luna august, pe lacul Skadar, un lac cu peisaje destul de asemănătoare cu cele din delta noastră. Proprietara bărcii și totodată ghidul nostru pentru acea plimbare pe lac, ne promisese o aventură extraordinară, cu bogăție de plante, de nuferi și păsări, cu peisaje acvatice de vis și… cu ceva ceea ce ea prezenta ca pe o rara avis a regnului păsăresc muntenegreano-skadarian – pelicani! Ei bine, nu spun că am avut parte de o experiență neplăcută, ci din contră, relaxantă și distractivă, încheiată cu un apus de soare absolut superb… dar că era rara avis, s-a confirmat! … n-am văzut pană de pelican viu pe acele meleaguri, ci doar împăiați la Muzeul Naturist la care ne-a dus fără să fie în planul excursiei, întrucît ne-a amenințat o ploaie torențială pe lac și a trebuit să ne adăpostim pe undeva.

Așa că, dacă stau să mă gândesc ce înseamnă Delta Dunării cu cele peste 360 de specii de păsări și 45 de specii de pești, comparativ cu lacul Skadar care are doar 270 de specii de păsări și 34 de specii de pești, dar despre care se spune că ar fi unul dintre ultimele locuri din Europa unde mai găsești pelicani, nici nu trebuie să mai adaug altceva pentru a-i convinge pe cei care nu au ajuns până acum în Deltă, că acest loc mirific merită cel puțin o vizită.

Vizita noastră a început într-o după amiază târzie de joi, când am reușit să ne strângem cu toții la pensiunea de pe malul brațului Sfântu Gheorghe, căci veneam din trei direcții diferite. În afară de o cină pe terasa pensiunii - din care n-au lipsit bucatele din pește - și un pahar de vin la o vorbă de revedere cu prieteni dragi care își duc traiul zinic departe de noi, în vestul țării, n-am mai apucat să facem altceva în acea seară. Urma să atacăm Delta a doua zi, pentru că în programul pensiunii aveam incluse două excursii pe trasee diferite, în cele două zile pline pe care aveam să le petrecem acolo.

Eram un grup de 9 adulți, dar barca pensiunii pusă la dispoziția turiștilor pentru astfel de escapade dunărene, înghite doar 8 persoane care să se afle în siguranță, așa că a trebuit să ne împărțim în două. Cele mai tinere vlăstare ale grupului, trei domnișoare, s-au cuplat cu alte patru persoane - oaspeți ai pensiunii în aceeași perioadă – și au plecat în prima excursie de dimineață, urmând ca noi, ceilalți șase, să plecăm la colindat pe canale și lacuri după amiază, iar a doua zi, să facem vice-versa. Fetele noastre nu mai fuseseră în Deltă și nu ne așteptam să le placă prea mult excursia, dar au venit pline de entuziasm tineresc, încântate peste măsură de ceea ce au văzut, pozat și filmat, de parcă participaseră la un Neversea nesperat.

După masa de prânz ne-a venit și nouă rândul la hălăduială și am pornit pe primul traseu care urmărea în amonte brațul Sfântul Gheorghe pornind de la Băltenii de sus - locul cazării noastre, apoi pe canalul Litcov către lacurile Cuzmințul Mare, Cuzmințul Mic și Gorgova, după care returul.

Mersul pe brațul Dunării era la viteză maximă a ambarcațiunii de mici dimensiuni, care te scutura din toate încheieturile și ce era mai rău, îți vâjâia capul – un obstacol clar, în calea aerului plin de stropi care te izbea în față, iar fără ochelari, cu greu răzbeai să-ți ții ochii deschiși în acest mers vijelios, încetinit doar la momentele de trecere pe lângă alte ambarcațiuni. Așa că, nu mă întrebați ce am văzut până am virat de pe braț pe canal! E drept că domnu’ Gelu - ghidul/conducătorul bărcii ne propusese să închidă barca cu niște folii de plastic transparent prinse de marginile laterale, dar chiar și așa transparent, ar fi însemnat să pierdem tot spectacolul, deci am refuzat oferta. Pe canalele înguste, situația era mai bună, adică mult în favoarea noastră, căci vara fusese destul de secetoasă și erau multe zonele în care adâncimea apei nu permitea trecerea cu viteză ca de altfel și pe lângă locurile în care pescarii stăteau la pândă iar barca nostră trebuia să-i depășească ceva mai la distanță…

Canalele sunt cele care te introduc în atmosfera deltei, lasându-ți parcă timp să te pregătești pentru ce urmează; fiind aproape de maluri poți să observi mai bine vegetația, să mai zărești câte un stârc sau o egretă răsărind din apă lângă o insuliță de iarbă; din loc în loc, sălciile pletoase se unesc și crează adevărate tuneluri de verdeață pe sub care ești nevoit să treci uneori, ferindu-ți capul.

Călătorești pe drumuri mișcătoare și fluide ca dincolo de canale să ajungi în sfârșit la altceva. Treci prin pâlcuri de trestie și de stuf și dintr-o dată o deschidere largă de apă te așteaptă cu vegetație schimbată și cu puzderie de păsăret că nu-ți vine să crezi ce bogăție ți s-a ascuns până atunci.

Deși era toamnă și nu ne așteptam să mai vedem mare lucru, delta nu fusese încă părăsită. Am găsit din abundență nuferi albi și galbeni, am degustat ciulinii-de-baltă (sau cornaci) și ne-am reamintit gustul lor untos de castană, apoi am trecut cu grijă pe lângă plasele pescarilor lăsate la umplut, conduși de domnu’ Gelu care cunoștea locurile ca-n plamă.

Știa să ne ducă acolo unde își aveau sălaș lebedele, ne purta către coloniile de pelicani, care erau încă foarte numeroase deși era trecut de jumătatea lunii septembrie, vira către ascunzișurile din stufăriș în care își aveau cuiburi rațele și lișițele și încetinea să ne arate câte un pui de scufundac care dispărea subit sub apă ca să pescuiască. Pe cormorani, domnu’ Gelu îi ura din tot sufletul și ne dovedea asta de câte ori tura motorul bărcii când treceam prin dreptul vreunei familii de negricioși care se desfătau pentru digestie pe câte o creangă groasă și șlefuită bine de excrementele lor acide care distrug orice urmă de vegetație. „Cele mai stricătoare păsări! ” le arunca domnu’ Gelu invectivele și ne povestea cu năduf cum rup plasele pescarilor. „Nu vedeți cum distrug tot? ” și ne arăta câte un copac total dezbrăcat de frunze, împodobit în compensație cu cormorani... negri! ;)

După ce-am bântuit canale și lacuri, apoi alte canale mai mici și alte scurtături sau treceri prin stufărie, știute doar de domnu’ Gelu, ne-am întors către casă naiba-mai-știe pe ce cărări, dacă erau tot alea sau altele, că singurul pe care l-am recunoscut a fost Canalul Litcov care dă în brațul Sfântu Gheorghe și care ne-a purtat către pensiune, în lumina de amurg a peisajului acvatic.

Seara începuse să fie un pic răcoroasă așa că ne-am mai pus câte o haină pe noi, bucuroși că puteam să luăm cina la aer, pe terasa acoperită și ca să ne încălzim și mai bine, am început masa cu o pălincă adusă în traistă. Ne plăcea să fim împreună cu prietenii, să depănăm amintiri și să ne bucurăm unii de alții și chiar am asezonat atmosfera cu ceva muzică pe care o ascultam într-o boxă mică JBL fără de care nu mai plecăm în vacanță, de vreo câțiva ani. Nivelul decibelilor era cumva rezonabil, pentru că voiam să ne auzim între noi, dar și pentru că nu intenționam să-i obligăm pe ceilalți companioni de pensiune să le placă muzica noastră.

****

Se auzea ceva muzică și din vecini, că nu eram singuri în pustă, chiar lângă pensiune fiind o casă care, am aflat ulterior, aparținea unui preot.

Odată cu lăsarea serii, muzica și zgomotele din vecinătate ne-au captat atenția mai mult decât propriile noastre vorbe. La început, a fost un” La mulți ani!” distinct, cântat din toți bojocii prezenți la adunare și trebuie să recunosc, n-a fost rău deloc, a sunat chiar melodios… pe mai multe voci, unele baritonale, ceea ce ne-a determinat să dăm doi decibeli mai jos muzica noastră, ca să ascultăm live-ul ad-hoc. Uralele și felicitările de după, ne-au făcut să mai închinăm și noi un pahar în cinstea sărbătoritului!... Primește-l Doamne și p-ăsta! a cionit imaginar spre cer unul dintre ai noștri. Eiiii… parcă ne-am înviorat un pic și am reluat discuțiile, ceva mai animați și noi de bucuria lor.

Am mai râs și noi, am povestit despre tot ce nu povestisem de când ne văzusem ultima dată cu prietenii ardeleni, am mai făcut schimb de niște bancuri… Ușor-ușor, poveștile noastre erau dublate de muzica vecinilor (dată parcă ceva mai tare), din repertoriul interpreților de muzică aromână… am recunoscut cîteva melodii, dar și ceva interpreți… „I-auzi-o p-asta!” … a zis la un moment dat cineva... de la ei și am închis sfioși muzica… de la noi, ca s-o auzim p-aia! Strigătele și voia bună însoțeau horele vesele de alături și n-a trecut mult până ce vocile sonore și clare începuseră să ia locul vocilor cântăreților mai mult sau mai puțin cunoscuți pe canalele media.

De văzut, nu aveam cum să ne vedem, pentru că terasa pensiunii era mărginită către vecini de o construcție compactă cu zid și grătaro-cuptor inclus, dar de auzit îi auzeam cu siguranță… liniștea locului fiind deranjată doar de clipocitul apei curgătoare – în alte circumstanțe!

Era aproape trecut de miezul nopții când ne-am cam retras pe rând către camere, cu speranța că nu peste mult timp se va stinge și petrecerea aniversară, deși observasem o schimbare de atitudine totală, care nu prevestea un sfârșit imediat: mirosul de grătare s-a răspândit repede către noi și nu mai cînta nicio muzică! Doar un grup vocal unit parcă întru frăție, performa cântec după cântec, cu o forță neînduplecată.

Pe la ora unu și ceva din noapte, a urcat și soțul meu în cameră, după ce mai depănase niște amintiri din vremurile adolescentine petrecute cu prietenul lui dincolo de munți.” Incredibil, cred că am ascultat vreo cinșpe melodii cântate de oamenii ăștia… și nu s-a repetat niciuna!” , a declarat el cu admirație și poate și cu invidie.

Înainte să se bage la somn, l-am rugat să mai verifice încă odată ușa de la balconul ce dădea chiar spre vecinii care cântau din ce în ce mai motivați, din moment ce sunetele erau în crescendo.” Era închisă!” … a mai zis în drumul spre pernă, apoi a alunecat în brațele lui Morfeu fără să facă prea mari eforturi. Acum îmi trezise el mie admirația și invidia.

Tocmai reușisem să ațipesc, legănată de o melodie mai lălăită ce semăna cu o baladă sau o doină aromână, când tresar dintr-o dată la auzul unui cor bărbătesc ce izbucnise la unison „DA, DA, DA… caut-o p-aia de treizeci de strofe! ” … „Doamne ține-mă, că altfel fac moarte de om!” gândesc io, în timp ce arunc un ochi la ceas: 3 și 20… plus timpul de căutare pe internet, plus un minut fiecare strofă… hai că poate mai apuc vreo patru ore de somn, că a doua zi eram schimbul unu la excursie!

Pfai de mine… mi-a venit dintr-o dată în cap, ce-ar mai fi zis” nemții noștri” care nu au mai apucat să vină din Germănica și au devenit mai nemți ca” nemții lor” ! … că atunci când niște vecini – turci – se apucă de grătar electric și bagă puțină muzică, închid repede geamurile și trag obloanele… să nu-i audă.

Nu știu să vă spun ce s-a întâmplat - poate s-au răzgândit, poate n-a mers netu’, Doamne mulțam! ... sau poate n-au găsit versurile celor treizeci de strofe, dar nu după mult timp gălăgia s-a stins și vecinii aromâni s-au împrăștiat și ei pe la camere.

****

A doua zi pe la 8:30 la micul dejun am băut 2 cafele în loc de una și mă uitam la ceilalți să descopăr urmele nopții aromâne care pe mine mă cam prinsese în mreje, dovadă fiindu-mi creierul care nu mai putea să gândească decât pe muzică, afectat de influența mesajelor subliminale:

Dar se pare că noi fusesem norocoșii grupului, care au tras lozul câștigător cu camera de la etaj și balconul ce dădea spre vecinii petrecăreți! Ceilalți prieteni avuseseră camere pe partea opusă, iar pe cele trei fete se pare că nu le-a deranjat deloc hărmălaia de peste noapte, dar nici nu se grăbiseră la trezit, că excursia lor se întâmpla după amiază, așa că aveau alte planuri până atunci.

Cea de-a doua excursie a durat puțin peste trei ore ca și prima, doar că de data asta am plecat în aval de cazarea noastră, prin Canalul Uzlina către lacurile Uzlina, Dumoleatca, Isăccel, apoi pe canalele Litcov, Carasuhat și retur către pensiune. În această excursie vegetația și fauna ne-a întampinat cu altă atitudine, cea de dimineață (una mai răcoroasă, pentru că vremea se răcise ușor). Având experiența din ziua precedentă și informațiile din aplicația meteo, de data asta ne îmbrăcasem mai bine și ne luasem și ochelarii de soare, să ne apere de stropii aruncați în noi de curentul creat în viteza bărcii.

Am privit de pe apă din depărtare Complexul Cormoran și am trecut pe lângă pensiunea Tamarin (acum închisă și părăsită), locuri la care ne cazasem altă dată și de care ne-am amintit cu nostalgie, am recunoscut chiar și câteva zone în care ghizii locali din trecut ne duseseră în excursii.

Era o zi de sâmbătă și delta se aglomerase de pescarii de weekend și de cei rămași în zonă de peste săptămână. Canalele deveniseră autostrăzi fluide și bărcile cu motor vâjâiau în sus și în jos pline cu turiști sau fără, doar cu unu-doi localnici ori proprietari de orice se poate deține în Delta Dunării. Mă uitam la câte un banner atârnat pe malul taluzat al câte unei pensiuni care implora” Nu faceți valuri! ” și gândeam” zadarnică rugăminte” - la câte bărci se fâțâiau prin acele locuri.

Ca și în ziua precedentă, zona lacurilor a fost cea mai spectaculoasă, dar întoarcerea pe canale a durat mai mult, din cauza aglomerării cu împătimiți ai pescuitului, viteza de croazieră fiind aproape la jumătate față de ce putea bărcuța Reginei.

Înșirați pe maluri, de-o parte și de alta, înarmați cu undițe, mincioguri și juvelnice sau mai știu eu ce alte scule, pescarii priveau îngroziți orice barcă ce se apropia cu viteză și uneori chiar făceau semne disperate de încetinire. Domnu’ Gelu, băiat fin, cu clasă, încetinea din timp, poate din grijă pentru conaționalii săi, dar și din dorința evidentă de a mai schimba o vorbă, pentru că îi saluta apoi îi întreba diverse, dar cel mai frecvent: „Mușcă ceva?!” sau” Trage, trage... ?” Cel mai des auzeam: „Nuuu mușcă deloc!” - cu alte cuvinte nu au prins niciun pește. Un pescar: „Nu trage, dă-l în soarele măsii!” … păi aia au zis și băieții noștri, că timp de două zile și jumătate cât am stat prin zonă, au avut și ei câteva undițe pe care le-au tot aruncat în apă cu masochism, când într-o parte când în alta a pontonului și… NADA-NOTHING-NIENTE!... nici măcar o coadă de … sirenă, n-au prins. Nu știau ce să mai creadă: că n-au fost râmele jucăușe, că nu le-a plăcut peștilor aroma de vanilie din mămăligă, că a fost prea multă gălăgie în jur… sau toate astea, dar până la urmă au tras o concluzie clară: N-a fost solunarul bun și basta!

După amiaza ne-am petrecut-o pe debarcader, la pensiune, unii pescuind alții zăcând pe șezlonguri la soarele timid de toamnă, în timp ce tinerele au fost plecate în excursie. Seara ne-am reunit la cină și ne-am simțit bine din nou glumind și ascultând muzică. Vecinii aromâni nu au mai repetat spectacolul și nu am aflat niciodată dacă n-au făcut-o pentru că erau deja plecați sau pentru că taica popa se rugase la slujbă în sâmbăta aia să-i potolească Doamne-Doamne musafirii!

Concluzii

Comparând perioadele în care am vizitat acest areal miraculos, aș zice că mi-a plăcut întotdeauna, cu condiția ca vizita să nu se prelungească prea mult.

Dacă mă întrebați totuși, perioada cea mai bună de mers în Deltă aș zice că este primăvara, undeva la sfârșitul lunii aprilie - începutul lunii mai, când temperaturile sunt mai ridicate decât toamna cu dimineți ceva mai reci.

Dar nu temperaturile ar fi cele pentru care vă sfătuiesc să mergeți primăvara, știm foarte bine că în ultimii ani clima noastră s-a mai schimbat și toamnele pot fi la fel de calde și plăcute.

Primăvara, cel mai spectaculos în Deltă este să vezi natura cum se transformă în multe nuanțe de verde, canalele inundate de flori de primăvară, păsările cu penaj frumos colorat, cântând și dansând în ritualuri de împerechiere, construindu-și cuiburi sau venind în stoluri pe traseele lor de migrație.

Tot primăvara poți să ai acces pe mai multe canale, debitul apei fiind mai mare, comparativ cu vara sau toamna, când unele canale sunt impracticabile din cauza retragerii apelor.

În plus, atunci poți să te bucuri și de faptul că țânțărimea nu este chiar la cotele maxime de populație, pe care le atinge vara, doar la anumite ore devin mai enervanți, peste zi nefiind la fel de agresivi.

În zona pădurii Letea ai prilejul să vezi orhideele sălbatice care înfloresc în acea perioadă, dar și căluții sălbatici, iar dacă vrei să vizitezi situri arheologice trebuie să ajungi și la Maliuc sau la Capul Doloșman.

Și astea nu sunt singurele motive pentru care să mergi în Delta Dunării dar ca să afli, există internet!

Cu siguranță nu veți putea să le faceți pe toate deodată, dar în orice zonă a Deltei vă propuneți să ajungeți, se găsește câte ceva de văzut sau vizitat. Mai țineți cont și de faptul că deplasarea prin Deltă nu este chiar așa de ușoară ca pe șoselele patriei, deci nu veți putea străbate distanțe foarte mari într-o singură zi.

Nu-mi mai rămâne decât să vă spun, în cazul în care sunteți împătimiți ai statului ore în șir cu bățul în apă, să consultați cu atenție calendarul solunar înainte de plecare și … fir întins!

Tot ce poate să ofere Delta Dunării în materie de floră și faună.

Excursii cu barca rapidă, relaxare pe pontonul și debarcaderul pensiunii la care am fost cazați, pescuit.

---

VIZUALIZĂRI: 2489 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI