La Bușteni, cu trenul

TIPĂREȘTE

N-am mai fost pe Valea Prahovei de ani buni. Nu pentru că ar fi fost prea departe sau pentru că nu am fi putut găsi un weekend în care să ne repezim până la poale de munte, în răcoarea pădurii de brad - vara sau în decorul feeric, cu zăpadă - iarna. Traficul infernal de pe DN1 care ne-a scos peri albi la ultimele noastre treceri pe acolo, ca și veștile - la fel de îmbucurătoare - privind circulația pe Valea Prahovei pe care le primeam aproape săptămânal de la televiziuni, ne-au făcut să ne îndepărtăm tot mai mult de acest frumos colț al României.

Pentru că suntem doi pensionari, amândoi cu drepturi de călătorie cu reducere, ne-am zis: "De ce n-am încerca o Valea Prahovei cu trenul?" Zis și făcut! Am acordat mașinii o scurtă, dar binemeritată vacanță, iar noi am plecat cu trenul. Menționez că eram la prima călătorie de acest gen din viața noastră de pensionari. În București, la Gara de Nord, pentru eliberarea biletelor cu reducere ni se solicită taloanele speciale din care ni se detașează câte un colțișor, cel aferent primei călătorii și ni se înmânează biletele cu reducere 50%, clasa a II-a. Până la Bușteni costul călătoriei a fost 21,70 lei/persoană. La ora 10.00 eram deja instalați în tren bucurându-ne ca niște copii de călătoria pe șine, călătorie pe care n-o mai făcuserăm de foarte multă vreme. Modern, încălzit taman atât cât trebuie, vagonul ne-a făcut o bună impresie.

La puțin timp după plecare, își face apariția nășica - pentru că nu nașu', ci nășica ne-a verificat documentele de călătorie. La noi a fost mai complicat. Noi eram pensionari. Pe lângă bilet, ni se solicită talonul special cu reduceri acordate pensionarilor, apoi Cărțile de Identitate. Confruntă tanti controlorița datele din bilete cu cele din taloane, pe cele din taloane cu cele din Cărțile de Identitate, apoi din nou pe cele din bilete cu cele din Cărțile de Identitate, mai aruncă fiecăruia dintre noi câte o privire ca să ne vadă chipurile și când - în sfârșit - se convinge că nu suntem infractori, ci doar niște pensionari, ne înapoiază documentele și ne urează călătorie plăcută.

Și am avut o călătorie plăcută, dar numai până în momentul în care copiii - școlari care ocupau celălalt capăt al vagonului au început să se dezlănțuie. Călătoreau spre Brașov. Erau 96, dar numai o parte dintre ei împărțeau cu noi același bou-vagon. Freamăt, neastâmpăr, cântece și zbierete… de toate și toate lângă profesoarele care-i însoțeau. Când am coborât la Bușteni, când am scăpat din "Trenul Groazei", liniștea ni s-a părut că doare, dar ne-am bucurat că am scăpat cu bine.

Bușteni. De ce tocmai Bușteni din toată Valea Prahovei? Pentru că planul fusese făcut de acasă și chiar aveam o listă de priorități. Rezervaserăm prin Booking.com o cameră la Casa Zura și primul nostru gând a fost să găsim locația pentru a face formalitățile de cazare și pentru a ne debarasa de bagaj.

Lângă gară, în partea dinspre oraș, privirile ni s-au oprit asupra unui monument. "Ultima grenadă" - monumentul dedicat eroului caporal Constantin Mușat a fost ridicat prin grija patronului fabricii de hârtie din oraș, Otto Schiel. La ceremonia de inaugurare care a avut loc la 9 septembrie 1928, a participat și Regina Maria. Efigia acesteia, ca și cea a regelui Ferdinand se află pe două fețe ale soclului flancând o listă cu eroii din Bușteni căzuți în războiul din 1916-1918. Conform unei însemnări de la baza soclului, monumentul a fost restaurat de Primăria și Consiliul Local Bușteni și a fost inaugurat de Ziua Națională a României (1 Decembrie 2016) în prezența Principesei Margareta și a Principelui Radu.

Dincolo de stradă, tot în fața gării, într-o îngrădire din piatră și fier, remarcăm o biserică cenușie. Este Biserica domnească ridicată în 1887-1889 de regele Carol I şi regina Elisabeta. Cu hramul "Naşterea Maicii Domnului", sfântul lăcaş a fost construit din piatră, are formă de cruce și două turle pe naos şi pronaos. Proiectant și constructor a fost Pietro Dreossi, iar pictor Agnes Exner, cel care a lucrat și la Mănăstirea Sinaia. Icoanele împărăteşti au fost executate de Gheorghe Tăttărescu şi ucenicii săi. În plimbările noastre prin oraș am vizitat și Biserica Domnească. Este într-adevăr frumoasă. Mobilierul este sculptat în lemn de stejar, iar catapeteasma lucrată la Viena este deosebită. În interior, pe peretele vestic al pronaosului sunt reprezentați ctitorii, regele Carol I şi regina Elisabeta.

La intrare, pe pardoseală, scrie: "Toată grija cea lumească aici să o lepădăm", iar deasupra, încastrată în zid, se află pisania. Jilțurile regale, cu sculturi delicate, parțial aurite, sunt demne de toată atenția vizitatorului.

Pe lângă Centrul Cultural "Aurel Stroe" - o clădire emblematică datând din 1887, refăcută în 1986, în curtea căreia era în plină desfășurare un târg, pe lângă Primărie, Hotel Caraiman, Hotel Mărășești, magazine și mai multe restaurante, ajungem în cele din urmă la Fabrica de Hârtie Bușteni (1880) în fața căreia se află o troiță modernă, din marmură neagră și lemn, ridicată pentru cinstirea Sfântului Mitropolit martir Antim Ivireanu ocrotitorul spiritual al OMNIMPEX Hârtia S. A. Bușteni.

De aici, de la Fabrica de Hârtie, construcțiile mai arătoase se răresc. Trecem râul pe pod și în curând ajungem în alt cartier al orașului. Cam la 1,7 km de centru descoperim și Casa Zura. Nu insist asupra amănuntelor legate de cazare pentru că deja am făcut-o. Voi spune doar că abandonând rucsacul, consumând câte un sandwich adus de acasă, ne-am făcut curaj și am plecat la Mănăstirea Caraiman. Știam ce cale trebuie să urmăm pentru că în drumul nostru de la gară către pensiune văzuserăm mai multe indicatoare spre Mănăstirea Caraiman. Nici despre această plimbare nu vreau să povestesc pentru că tocmai am făcut-o. Coborârea de la mănăstire și întoarcerea în oraș au fost cu mult mai plăcute decât urcarea, așa încât ne-am grăbit spre centru în ideea de a găsi o locație în care să putem lua o masă bună. Sunt tot felul de restaurante aliniate de-a lungul străzii principale. Irish House Restaurant care are un frate mai mare la Sinaia, Clătite XXL, Restaurant La Turcu' și câte și mai câte. La Turcu' mi-a atras atenția în mod deosebit. Deasupra intrării scria: "La Turcu' mănânci și bei ca un sultan" - specialități la ceaun, grătar, shaorma, baklava, bere la halbă, bragă, cafea la nisip.

Ei, cum să nu fii tentat când ai urcat și ai coborât de pe munte, iar prânzul n-a fost decât un sandwich? Din păcate, La Turcu' era închis. Am aflat că din lipsă de personal (poate și de consumatori - aș zice eu), localul nu este deschis decât în weekend. La Casa Ancuței însă - un local primitor, cu bucate bune și servicii de asemenea - am găsit ceea ce ne doream. Am rămas la Casa Ancuței toată seara.

A doua zi, am luat plimbarea de la capăt, dar nu pe munte și nu prin oraș. Pe Strada Zamorei, din apropierea locației noastre de cazare, am urmat calea în susul râului până la Castelul Cantacuzino. Câteva ore am trăit la castel admirând gustul pentru frumos al unuia dintre cei mai înstăriți oameni ai României, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino. Frumusețea parcului și minunata panoramă a masivului Caraiman sunt pentru noi amintiri de neuitat. Nu ne-am mai întors la cazare. Ne luaserăm rucsacul și eliberaserăm camera de dimineață tocmai pentru a avea libertate de mișcare. De la Castelul Cantacuzino am revenit în oraș pe lângă gară în fața căreia am privit din nou statuia caporalului Constantin Mușat care - cu singura mână pe care o mai avea - arunca ultima grenadă.

Pietonal, pe strada principală, am continuat spre nord. Până a ajunge la Muzeul Memorial Cezar Petrescu am trecut din nou pe lângă Biserica Domnească, Centrul Cultural "Aurel Stroe", precum și pe lângă câteva restaurante și locații de cazare. Pe partea dreaptă a DN1, spre Azuga, am văzut fosta Casă de Odihnă a preoților, din 2009 Centrul Social-Pastoral Bușteni. Lângă această clădire veche, încă impunătoare, s-a construit în anul 2010 paraclisul Mănăstirii Sfânta Treime.

Cum a decurs vizita la Muzeul Memorial Cezar Petrescu și cât de dezamăgită am plecat de acolo pentru că nu am putut face nici măcar o fotografie în interior, am povestit și nu mai revin. Muzeul Memorial Cezar Petrescu a fost ultimul obiectiv aflat pe lista de vizite în Bușteni. Nu ne-am propus ascensiuni montane pentru că nu mai aveam antrenament și nici prea mult timp.

Pentru că se apropia vremea mesei, am căutat o nouă locație unde să ne potolim foamea. La Casa Țărănească restaurantul de vis-à-vis de gară, pe terasa cu decoruri rustice, am mâncat și am rămas până aproape de ora sosirii trenului.

Întoarcerea a fost - evident - tot cu trenul. Surpriza a fost că funcționara de la casă ne-a spus că pentru trenul următor, un tren privat, nu eliberează bilete. Acestea se procură în tren, de la controlor. Cu inimile mici de emoție, am urcat în tren fără bilet. Vagonul… gol! Doar la capătul lui se mai vedeau două ființe omenești. Controlorul - tot o nășică - ne-a eliberat bilete reținându-ne încă un colțișor din talonul special de pensionar.

Final...

Aceasta a fost plimbarea noastră de pensionari la Bușteni, orașul de la poale de munte, vegheat de Crucea comemorativă a eroilor români de pe vârful Caraiman. Pe lângă vile arătoase, cu arhitectură nouă, orașul păstrează și cinstește încă frumoase construcții de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX. Chiar dacă patina vremii s-a aștenut pe multe dintre ele, acestea merită descoperite și admirate.

Traversând strada spre gară, pe pasarelă, soțul meu m-a îndemnat să fotografiez traficul de pe DN1. Și avea dreptate. Nu găseam un loc mai bun pentru a surprinde momentul și aveam nevoie de dovezi - pentru mine și pentru alții - că traficul pe DN1 este infernal în fiecare zi, nu doar în weekend. Priviți, cei care nu ați văzut sau nu ați trecut prin asta! Mie mi-a plăcut deplasarea la Bușteni cu trenul. Și unde mai pui că taxarea în tren - în tren privat - a fost de numai 16 lei/persoană.

---

VIZUALIZĂRI: 3473 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI