O mica parte din Bucegi, cu bune si rele

TIPĂREȘTE

De citiva ani visam un concediu la munte in care sa ma epuizez fizic pe trasee. Am mai facut o incercare (palida) acum citiva ani, cind am fost cu copiii in Bucegi si am facut traseul Babele – Cabana Vf. Omu – Busteni (2 ore Babele – Omu si inca 6 ore Omu Busteni, ½ din drum pe ploaie) si ne-au bodoganit vreo 2 zile pentru asta. Acum, cind copiii au crescut, am mai facut o incercare; fata a declinat invitatia (a preferat sa mearga la mare), dar baiatul (17 ani), pasionat si el de drumetii a acceptat sa mearga cu noi.

Am ajuns vineri seara la Sinaia, pe o ploaie torentiala, ne-am cazat la Hotel International (vezi amanunte despre hotel in postarea corespunzatoare) si simbata dimineata, cind am vazut ca vremea se indreptase, am pornit-o la drum. Imi facusem citeva schite de trasee de acasa, cu grad de dificultate si durata, in diverse combinatii, ca sa nu ne intoarcem pe acelasi drum.

Pentru prima zi am ales un traseu mai usor (ca si dificultate, dar lung): am luat trenul de 9:07 din gara Sinaia pina la Azuga, iar de acolo, am pornit pe traseul catre Cabana Diham. Prima jumatate a traseului, care nu este foarte frumoasa, vremea a fost buna, chiar soare, iar noi ne-am bucurat ca mergem prin padure si nu ne incalzim; pe alocuri noroi, dar practicabil; cind am iesit din padure a inceput si ploaia, marunta, deasa, persistenta. Pina la Cabana Diham nu ne-a iertat decit pentru scurt timp. La cabana am poposit ½ ora pentru un refresh si apoi am pornit spre Poiana Izvoarelor pentru ca ni s-a parut prea scurt drumul direct catre Cabana Gura Diham. Dupa citeva sute de metri de la intrarea pe treseu am vazut urme de labe de urs in baltile formate de la ploaie si tot drumul am tresarit la fiecare adiere de vint si zgomot si am scanat padurea, sperind sa nu ne intilnim cu ursul. Drumul a fost groaznic, cu zone mari de noroi acolo unde fusesera exploatari forestiere sau pe unde trecusera turmele de animale (oi si, dupa urme si vite) si rascolisera tot noroiul. Mozoliti pina la genunchi am ajuns la Cabana Poiana Izvoarelor unde ne-am bucurat de prezenta piriiasului de linga cabana unde ne-am putut curata cit de cit de noroi. De aici am ales iar cel mai lung traseu catre Busteni, prin Poiana Costilei, un drum de vreo 3-3,5 ore de coborit, foarte frumos, prin padure, dar foarte lung. Cind am ajuns in Busteni, dupa aproape 8 ore de mers nu mai putem merge pe asfalt upa ce atitia timp calcaseram pe pamint. Am luat trenul din Busteni, si rupti de foame si de oboseala am ajuns in Sinaia, unde restaurantul nostru preferat (Irish House) ni s-a parut paradis.

A doua zi ne-am propus sa nu mergem nicaieri din 2 motive: sa mia lasam pamintul sa se mai zvinte, dupa cit noroi am calcat si sa ne odinim picioarele de oraseni obisnuiti sa stea la birou si sa mearga oriunde cu masina. Am dormit pe saturate, am fost la piscina, ne-am relaxat la un joc de carti.

A treia zi am decis sa mergem din Busteni la Babele. Am oprit la centrul de informatii din Sinaia pentru a lua o harta sia a neinforma despre trasee. Angajatul de acolo ne-a descurajat imediat spunind ca pe Jepii Mici este foarte greu de urcat, ca sint citeva ,,saritori’’ de 4-5 metri, adica diferente de nivel pe stinci, pe care nu le poti trece decit cu coarda si ajutor din partea cuiva. Chiar daca aveam bocanci adecvati si coarda, nu ne-am incumetat la asa ceva, fiind totusi amatori in drumetii. Am decis sa urcam pe Jepi Mari. Am luat acelasi tren din Sinaia (sint si microbuze, dar erau mereu aglomerate si pentru 3 persoane cu rucsacul atasat era mai greu de gasit loc), am ajuns in Busteni si ampornit pe traseu. Absolut splendid. A fost traseul care mi-a palcut cel mai mult dpdv al peisajelor. Primele 2/3 din drum au fost foarte accesibile, doar ultima portiune a fost mai dificila, cu cablu de asigurare; zona cu jepi a meritat insa tot efortul: superb! Am ajuns la Canton Jepi, ne-am tras sufletul si am pornit catre Piatra Arsa, pe un traseu foarte usor si relaxant; am mincat la cabana si cu forte proaspete si incintai de experienta am pornt catre Babele; ne-am invirtit putin prin zona, am fost pina la Cabana Caraiman si ne-am intors la Babele sa luam telecabina catre Busteni

La Cabana Caraiman erau niste tineri care se pregateau sa coboare pe Jepii Mici in Busteni, pe unde de altfel si urcasera si ne-au spus ca traseul este dificil, dar accesibil, in nici un caz asa cum fuseserm noi informati in Sinaia. Atunci am decis sa revenim a doua zi pe acest traseu (nu ne mai tineau picioarele la coborire in aceesi zi). Am ajuns la ora 17 la telecabina (ultima era programata sa coboare la 17:45) si dupa a proape 2 ore am reusit sa coborim in Busteni (am apreciat ca in ciuda terminarii programului nu au lasat turistii pe munte si au continuat sa functioneze; dupa noi mai erau inca vreo 50-60 de oameni). Rupti de oboseala am pornit catre gara si inapoi la hotel.

A patra zi, timp frumos (cu toate ca toti cabanierii ne avertizasera ca se va strica vremea din timpul noptii) si noi decisi sa urcam pe Jepii Mici. Aceeasi formula: tren- Busteni- zona telecabinei apoi traseul: prime parte urcus destul de accentuat, obositor, dar nu iesit din comun; dupa aproape 1 ora a inceput distractia: zone abrupte, cu cablu de siguranta, urcus la limita pasului (70-80 cm diferenta de nivel a pasilor), inca vreo 1,5 ore; apoi zona de zmeuris prin care trecusera inaintea noastra vreo 10 tineri, cu un avans de aprox. 20 min si care facusera foarte mult zgomot (batai cu batul in pietre, strigate, fluieraturi); am banuit care era scopul galagiei si am activat ,,scanerul’’ de ursi; am vazut vreo 3 capre negre, dar cam atit (aveam sa aflam la Cabana Caraiman de la unul dintre tineri ca am ratat (din fericire si ei pe noi) vreo 3 ursi, vizibili pe niste bolovani, in vale). Ultima ora de urcat a fost foarte grea; eram deja obositi, picioarele ne tremurau, iar urcusul pe stinci era tot mai greu. Dupa 3 ore si 40 minute, epuizati, dar foarte fericiti ca am reusit sa parcurgem acest traseu deosebit de greu si spectaculos in acelasi timp, am savurat o cola la Cabana Caraiman, aprecind cit de buna este o asfel de ,,otrava’’ in conditiile date. Refacuti oarecum, am pornit catre Piatra Arsa, urmatorul nostru obiectiv (mai aveam mult pina la finalul traseului, deoarece ne-am propus sa ne intoarcem in Sinai tot pe munte). O recomandare: nu va luati tricouri de bumbac pentru o astfel de calatorie; transpirati si apoi stati ore intregi cu imbramintea uda pe platoul muntelui unde mai si bate vintul; recomand tricourile de poliamida (speciale pentru activitati sportive) care se usuca foarte repede si sint foarte confortabile. Cit am mincat la cabana, s-au strins nori amenintatori, dar am tras aer adinc in piept si am pornit catre cota 2000 (ni s-a parut mai OK traseul decit prin Stina Regala). Dupa o portiune pe platou, care parea promitatoare, a urmat un urcus accentuat si destul de lung, care ne-a dus linga fosta cabana Vf. cu Dor unde s-a dezlantuit potopul. Ne-am adapostit in preajma unei constructii apartinind telescaunului pina cind s-a mai linistit ploaia, dupa care am continuat (pe ploaie) pina la cota 1400, unde, speriati de experienta traita (fulgere si tunete in loc deschis, cu pericol de traznet, nori josi, care nu ne lasau sa vedem la 10 metri in fata, ora 18-18:30, fara stim cind se potoleste ploaia) am prins ultima telegondola catre Sinaia.

Au urmat apoi 2 zile de ploaie, care nu ne-au mai permis sa facem drumetii (regretul meu este ca nu am reusit sa fac si traseul de la Babele la Omu si inapoi) si pe care le-am patrecut la piscina si plimbare si ne-au permis sa vizitam Castelul Pelisor, pe care nu am avut pina acum ocazia sa il vedem. O noua sursa de dezamagire: castelul este absolut superb (de departe mult mai frumos decit multe castele celebre de pe Valea Loarei) dar personalul si modul de organizare a vizitei – dezastruaoase. Personalul care asigura vizitarea este depasit total din toate puctele de vedere: virsta, pregatire, amabilitate, educatie, bun simt. De exemplu: de cind intri te intimpina niste doamne trecute de prima (si poate si de a doua) tinerete, care nu pot decit decit sa iti arate cu degetul pe unde sa o iei, nu stiu engleza (ma indoiesc ca stiu alte limbi straine si tocmai engleza nu!) si nu pot lamuri turistii straini in nicio privinta, una dintre ele avea o revista de scandal in mina si specula momentul cind se mai rareau turistii ca sa o studieze, alta minca cu spor alune sau seminte (nu am cercetat ce anume) si cind am intrebat, dupa ce am vazut superba sufragerie, unde era bucataria, raspunsul a fost, pe un ton care denota ,,ce te intereseaza cucoana? ’’: undeva pe acolo prin spate, habar nu am, ca doar aduceau mincarea cu carutul!!! . La intrarea in fiecare incapere era trecuta denumirea in romana, franceza si engleza, dar atit! Explicatiile, detaliate de altfel si interesante, erau doar in romana, si am vazut multi turisti straini care rugau alti turisti (romani) sa la traduca ce scrie. Ingrozitor dpdv turistic; sa ai o astfel de bijuterie turistica si sa iti bati joc de ea. Rusine!

Iar ca o concluzie a frustrarilor legate de managementul prost al unui potential turistic imens, statiunea Sinaia era (din nou, sau in continuare) in reparatii; oare nu au gasit alt moment, primavara sau toamna, oricum inafara virfului de sezon din vara, in care sa reabiliteze trotarele? Nu aveai pe unde a mergi din cauza excavatoarelor si a materialelor de constructie. Pacat!

---

VIZUALIZĂRI: 1334 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI