In vizită la balaurul din Bucegi

TIPĂREȘTE

Munții Bucegi, aflați la mai puțin de două ore de mers de București (dacă prinzi liber pe DN1), cu porțiuni foarte cunoscute și prea ușor accesbile, dar și cu multe trasee grele, nemarcate, abordate doar de montaniarzi cu experiență, au incă, pentru mine, foarte multe necunoscute.

Unul dintre aceste trasee este Creasta Balaurului, traseu nemarcat, nu foarte dificil, practicabil vara dar și iarna.

Cum vara incă nu am ajuns să sar colții de pe Creasta Balaurului, m-am gândit că cel mai potrivit anotimp pentru o astfel de incercare este iarna, atunci când colții sunt acoperiți cu ceva zăpadă.

Traseul are un grad mediu de dificultate, dar in condiții de iarnă este un adevărat traseu de alpinism, motiv pentru care trebuie parcurs de persoane cu experiență și cu o bună condiție fizică. Pentru că eu nu am multă experiență in alpinism și nici nu cunoșteam acest traseu, am răspuns invitației unui ghid montan foarte bun.

Colții ascuțiți ai Crestei Bucșoiului Mic au aprins imaginația montaniarzilor de la inceputul secolului 20, asemuind această parte de creastă cu solzii ascuțiți de pe spatele unui balaur fioros. Astfel, numele de Creasta Bucșoiului Mic este tot mai rar folosit, balaurul revedicându-și definitiv numele colților din această parte a Bucegilor.

Deși calendaristic sau astronomic nu ne aflam incă in anotimpul alb, ziua de 26 noiembrie s-a dovedit a fi o adevărată zi de iarnă, tocmai bună de o luptă cu balaurul din Bucegi.

Traseul parcurs a fost următorul: Gura Diham – Cantonul Colții Morarului – Valea Morarului – Țimbalul – Creasta Balaurului – Vârful Bucșoiu – Drumul lui Deubel – Poteca Tache Ionescu – Poiana Izvoarelor - Gura Diham. Total 10,67 Km, parcurși in aproape 12 ore.

Așa cum am spus, drumeția noastră a inceput de la Cabana Gura Diham, de

unde am plecat pe la ora 7 dimineața. Vremea se anunța deosebit de rece, ninsese ușor in timpul nopții, dar speram să avem ceva vizibilitate sus pe creastă și pe vârf.

Până la Cantonul Colții Morarului urcarea a fost lejeră, prin pădurea de cleștar. Ne bucuram de prima zăpadă din an, de aerul de iarnă și de frumusețea pădurii.

La canton am făcut o scurtă pauză, după care am continuat să urcăm ușor spre Valea Morarului. La intrarea in vale, Acele Morarului se proiectau falnici pe albastrul cerului. Cine știe, poate voi ajunge și pe ei la un moment dat!

De aici incepe urcușul. Deși grosimea stratului de zăpadă creștea pe măsură ce urcam, nu ne punea probleme. Inaintam ușor, bucuroși de ziua frumoasă. Sau, cel puțin așa speram să fie, să avem ceva soare pe sus, pe creastă. Dar, vremea avea să ne facă surprize.

După ce am admirat din nou Acele Morarului care străjuiau locul numit Țimbale, am continuat urcușul, până ce am ajuns in creastă, locul de unde incepe traseul pe Creasta Balaurului.

Inainte de intrarea pe creastă, ne-am pus colțarii și casca, am strâns bețele, am luat pioleții, și am plecat legați in coardă.

Zăpada avea vreo 30 de cm, dar era pufoasă și se putea merge destul de bine. Din păcate norii, care ceva mai devreme erau undeva jos, in vale, s-au ridicat și au acoperit incet creasta, așa că mergeam mai mult in ceață. Poate a fost mai bine, că nu vedeam exact hăurile pe lângă care treceam. La ceață s-a mai adăugat și vântul, care incepea să bată tot mai tare și mai rece. Era foarte frig, temperatura resimțită apropiindu-se de – 19 grade C.

Traversarea Crestei Balaurului constă dintr-o serie de urcușuri și coborâșuri, urmând colții stâncoși ai crestei, colți acoperiți in acea perioadă de zăpadă și gheață. Nu este greu de parcurs, trebuie doar multă atenție și o bună condiție fizică.

Creasta Balaurului s-a terminat in momentul in care am intalnit marcajul Bandă Roșie, pe care l-am urmat până pe Vârful Bucșoiu, la 2492 m.

Vântul puternic și ceața stăpâneau vârful. Era foarte frig și nu vedeam aproape nimic. Totul era alb. Abia am reușit să fac o fotografie cu stâlpul care marca vârful, ca să am o amintire că am fost acolo. Nu prea mai era vreme de stat pe acolo. Urma să coborâm tot pe marcajul Bandă Roșie, pe un drum dificil, numit Drumul lui Deubel.

Două poteci din Carpați poartă numele de Drumul lui Deubel, una in Munții Piatra Craiului, un traseu cunoscut și sub denumirea de” La Lanțuri” , despre care am scris intr-un review mai vechi (vezi impresii) și cealaltă in Munții Bucegi, intre Vârful Bucșoiu și locul numit” La Prepeleac” .

Friederich Deubel s-a născut la Brașov, in 1845, și a fost entomolog, iubitor de drumeții montane, colindând in lung și in lat Carpații. A fost membru activ al SKV (Siebenburgischer Karpatenverein – Asociația Carpatină Ardeleană a Turiștilor) iar din anul 1922 a fost membru de onoare al acestei asociații. In 1886 a amenajat și marcat drumul care făcea legătura intre vechea cabană Mălăiești, de locul numit” La Prepeleac” și mai departe spre Vârful Omu. SKV-ul a refăcut drumul in 1898, lucrările fiind verificate de Deubel, tot el refăcând și marcajul. In semn de recunoștință, in anul 1898 SKV-ul numește această potecă” Drumul lui Deubel” .

Drumul este dificil, iar iarna, când este strat de zăpadă și/sau gheață, echipamentul trebuie să includă obligatoriu colțari și piolet.

Pentru noi cel mai greu a fost să găsim drumul și să rămânem pe el. Era un whiteout complet, nu se vedea marcajul, nu aveam urme pe zăpadă, practic nu stiam unde este poteca. Am avut noroc cu ghidul nostru care verifica mereu pe GPS dacă suntem pe drumul cel bun.

După mai bine de două ore am ajuns in locul numit” La Prepeleac” de unde se poate merge in stânga spre Mălăiești iar in dreapta spre Pichetul Roșu, pe drumul numit Poteca Tache Ionescu.

Ne-am dat jos colțarii, am legat pioletul pe rucsac și am pornit in viteză spre Pichetul Roșu- Poiana Izvoarelor și Gura Diham, unde am ajuns pe la ora 19.00.

A fost un traseu greu, in condiții de iarnă, pe care am reușit să il parcurgem intr-un timp rezonabil, având in vedere condițiile meteo.

Am câteva fotografii, nu am reușit să fac prea multe, mai ales din cauza condițiilor meteo. Sper ca prin ele să arăt ceva din frumusețea acelei zile și a acestui traseu.

Munții Bucegi, poate unii dintre cei mai umblați munți de la noi din țară. Două dintre vârfurile de peste 2500 m se află in acești munți - Omu și Bucura. Sunt foarte multe trasee marcate, ușoare, medii sau dificile.

Nimic nu se compară cu o zi petrecută pe munte.

---

VIZUALIZĂRI: 556 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI