Plaja Vadu - departe de lumea dezlantuita

TIPĂREȘTE

Am ajuns intamplator la Vadu intr-o frumoasa zi de inceput de septembrie, cand soarele ardea suficient cat sa incerci o ultima zi de plaja cu baie in mare, insa departe de canicula torida din timpul verii.

Venind dinspre Mamaia, am trecut prin Navodari, prin Corbu (unde deja plaja asa-zis pustie are indicator rutier si cherhana cu parcare), pe un drum partial asfaltat, partial pietruit, am trecut pe langa sinistra Intreprindere de Metale Rare din Vadu (acum aflata intr-o asa zisa conservare), apoi un drum acoperit cu nisip fin ne-a purtat printre grinduri, dropii, si un vultur codalb ratacit, spre plaja Vadu.

Drumul in sine este o incantare. Desi drum de tara, acoperit cu nisip, coteste si ocoleste prin natura salbatica, parca la nesfarsit, lipsit de orice fel de prezenta omeneasca. Ai impresia ca esti undeva intr-o lume pustie, doar tu, nisipul stralucitor si cerul albastru de deasupra.

Din drum se fac mai multe intrari in plaja Vadu, cunoscute doar de localnici si de impatimitii locului. Nicaieri nu exista vreun indicator sau alta forma a atacului agresiv al civilizatiei.

Ne-am oprit in cherhanaua Vadu Pescarilor, unde fiind ora de pranz, mesele erau destul de populate. Noi si cei care isi petreceau inceputul de toamna in corturile amenajate de-a lungul plajei. Cherhanaua are trei rulote de inchiriat, fiecare cu propria ei curticica delimitata cu un mic gard viu, insa la ora aceea nu pareau locuite. Nu se pune problema ce peste vrei sa mananci, au cam tot ce poate creste (si poate fi prins) in Marea Neagra, gratie barcilor proprii de pescuit. Pe marginea terasei acoperite cu stuf stau stampe cu imagini hibernale ale marii, precum si ale imprejurimilor. La meniu am avut, printre altele, un nisetru alb si dulce si cea mai buna salata de icre de crap pe care am mancat-o vreodata.

De la cherhana la plaja se intinde o mica alee acoperita cu stuf, la mijlocul careia exista un foisor de unde poti vedea pustiul de necuprins care te inconjoara.

Marea, de o curatenie aproape ireala fata de algele si resturile din Mamaia, avea o culoare verde turcoaz. Culcati pe nisip, nu auzeam decat sunetul valurilor, strigatele pescarusilor si fasiitul vantului printre dune. Cei cativa turisti isi amplasasera corturile la distante suficient de mari unii de altii astfel incat sa nu strice impresia ca esti singur pe lume. O liniste care mi-a umplut sufletul si m-a facut sa inteleg cat de importante sunt aceste ultime locuri de natura salbatica, iertate pana acum de turismul in masa.

In tot acest peisaj idilic, povestea nisipului uranifer si a soldatilor care se imbolnaveau in timpul serviciului militar are ca ultim vestigiu acea Intreprindere de Metale Rare, care nu cred ca a functionat vreodata, insa care sta inca infipt in mijlocul naturii salbatice, ca un colos de beton adormit al unei "epoci de aur" de mult apuse.

---

VIZUALIZĂRI: 8095 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI