Thassos off-road - o experienta de neuitat

TIPĂREȘTE

De mai multa vreme, agentiile locale propun o noua excursie optionala (pe langa déjà cunoscutele “Tur de insula cu autocarul”, “Croaziera” si “Seara greceasca”), “Jeep-trip” sau “Jeep-safari”.

Cele mai multe, care costa in jur de 40 de euro/persoana, se desfasoara astfel: un ghid urca intr-o masina 4x4, iar turistii, in grupuri, in alte masini, isi aleg dintre ei un lider care este si sofer si bat coclaurile in coloana.

Noi am ales o excursie de 50 de euro/pers care a inclus parcurgerea traseului cu soferi profesionisti, drumetie montana si barbecue.

Afacerea este condusa de Sonia, o macedoneanca (FYROM) dulcica foc si care spune ca intr-o masina nu poate sa stea decat pe scaunul soferului, si sotul ei, Stavros, profesor de educatie fizica in Limenaria.

Am plecat din Potos la ora 10. 00 intr-un Suzuki Jimnny, iar in Limenaria ni s-au mai alaturat 2 Range Rover de cate 8 locuri fiecare, cu turisti britanici si unii vorbitori de o limba slava pe care nu am reusit sa o identific.

Din Kalivia porneste un drum de 12 km pana la Kastro. Primii 2-3 km, poate mai mult sunt de drum pietruit, apoi numai de pamant pe teren foarte accidentat.

Din cand in cand, drumul se ingusteaza si trebuie sa facem loc masinilor care vin din sens opus. Mi se pare cam aglomerat traficul din sens invers, chit ca este vara si sambata dimineata. Si nu sunt turisti.

Misterul avea sa fie dezlegat la coborare, dar pana atunci, ne continuam calatoria pe drumul dintre maslini.

Oprim curand la Kastro, satul parasit, cunoscut si sub numele de “Satul Surd” (Koufo Horio).

Denumirea satului nu vine de la vreun castel sau cetate, ci de la faptul ca l-au construit, pe o stanca, la fel ca pe o fortareata, un ultim bastion in fata atacurilor pirateresti. L-au numit “Koufo Horio” pentru ca acolo nu s-au auzit niciodata vaietele celor macelariti sau luati scalvi de pirati.

Ne indreptam spre biserica din sat, care din pacate este inchisa, dar gasim deschis osuarul. Periodic se curata cimitirele si osemintele sunt aduse aici.

Acum se elucideaza si misterul traficului intens dinspre Kastro. In fiecare ultima sambata a fiecarei luni, preotul din Limenaria urca la biserica si tine o slujba pentru ca oamenii sa nu uite satul. Sunt case vechi si case noi in care locuitorii insulei isi petrec vacantele de vara sau doar sfarsiturile de saptamana.

Toamna vine o batrana si face niste dulceturi minunate.

Ne imbarcam in masini si pornim spre cascada din Kastro prin padurea care a scapat la ultimul incendiu. Masinile raman sus si se coboara la pas. Noi beneficiem de tratament special din partea Soniei, pentru ca eu am picioarele betege (muscate de o goanga) si coboram cu masina.

Caderea de apa, nu mai mare de 10m, nu e Niagara, dar ofera o priveliste deosebita. Trunchiuri scobite de vreme, te astepti sa zamisleasca cine stie ce vrajitoare sau capcaun... Iar pietrele spalate de ape au culoare sangerie. Nu e nimic periculos, doar oxid de fier.

Dupa ce luam binemeritata portie de aer curat, pornim spre varful Ypsarion (1204m). Drumul trece prin centrul insulei (Sto Stavro) unde se afla un imens rezervor de apa folosita contra incendiilor si de unde pleaca o retea de 6 drumuri in 6 directii.

Cel spre Ypsarion este cel mai bun din punct de vedere calitativ, pe unele portiuni existand asfalt adevarat. Istoria lui incepe in urma cu vreo 15-16 ani cand, autoritatile elene s-au gandit sa instaleze pe munte un radar cu care sa intercepteze eventualele atacuri ale Turciei. Dupa instalarea acestuia, satele Panagia si Potamia ar fi trebuit insa stramutate, urmand sa fie afectate de undele emise de imensa instalatie.

Autoritatile s-au apucat de treaba, au facut drumul propice transportului utilajelor, au instalat baza radarului si au trecut la asfaltare.

Este momentul in care intra in scena localnicii care incep cu memorii, marsuri si demonstratii de protest de la cele pasnice la cele mai violente. Timp de opt ani se desfasoara un adevarat razboi al nervilor intre autoritati si localnicii, iar povestea drumului seamana cu cea a Mesterului Manole. Pentru ca vazand ca actiunile lor nu dau rezultate, localnicii au inceput sa distruga drumul. Astfel ca asfaltau drumarii dimineata, spargeau localnicii noaptea.

In urma cu opt ani proiectul a fost abandonat, iar viata in cele doua sate se desfasoara normal.

Povestea ne-a spus-o “ghida” noastra Sonia.

Pe marginea drumului cresc in voie salvia si o planta cu niste floricele albe care, macerate in alcool, dau un vermut de foarte buna calitate.

Pe partea dreapta, muntele ne infatiseaza o stanca sub forma unui leu cu gura deschisa. Cu putina imaginatie, vezi si coama, si coltii.

Inca trei minute de urcat in pas lejer si… gata; depasim baza fostului radar si suntem in varf.

De jur imprejur se vede aproape toata insula, pana la mare. In fata, golful Skala Potamias – Golden Beach, satele Panagia si Potamia. Mai departe, insula Thassopoula si in zare, porturile Keramoti si Kavala.

Sudul si vestul insulei nu se vad, fiind acoperite de alte varfuri. Se vede doar urma fostei paduri mistuite de flacari. Reimpadurirea a ramas, din pacate, fara rezultat caci puietii care au scapat de boticurile flamande ale caprelor nu au prins radacini in solul mult prea calcinat.

Nu plecam inainte de a scrie in Cartea de Onoare ca “Am fost acolo”.

E déjà ora pranzului si ni se cam face foame, asa ca plecam spre locul unde ne asteapta souvlaki, cartofi copti in jar, salata greceasca, cafea fierbinte, cola si fanta reci ca gheata.

Strangem tabara, luam gunoiul cu noi si plecam spre cele doua cascade de langa Lacul Maries.

La prima cascada hranim pestisorii cu painica, prin bunavointa lui Stavros care imparte cu generozitate. Apoi fotografiem din toate unghiurile “copacii gemeni” - doua tulpini crescute dintr-o singura radacina ce se ridica sub forma literei M. Cei mai curajosi fac o baie printre pesti. Apa nu este foarte rece, dar fundul este inselator, adancindu-se intr-un loc pana la 1, 90 m.

Ocolim cu greu cateva stanci si ne indreptam spre cea de-a doua cascada. Drumul este lung, anevoios, iar soarele arde cu putere pentru ca ne aflam mult mai aproape de el decat pe litoral si aici nu adie niciun pic de vant. Abandonam toti si ramanem sa ne bucuram de aer curat si apa rece intr-un foisor amenajat cu bancute.

Ne urnim cu greu, luam calea asfaltului si incheiem inca o zi frumoasa de vacanta cu un singur regret: a durat prea putin.

---

VIZUALIZĂRI: 5430 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI