La pas prin cetatea Nicosia, de ambele părţi ale liniei verzi, trasate de pixul unui general englez

TIPĂREȘTE

Îmi propusesem să scriu despre Nicosia mai devreme, având în vedere că a fost a doua ieşire din Larnaca, numai că m-am luat cu altele mai repede şi de-abia astăzi am reuşit. Cert este că orice turist ce ajunge în Cipru îşi doreşte să vadă capitala aceasta divizată de linia de demarcaţie (atilla line cum îi spun ciprioţii), ce împarte insula în partea nordică, turco-cipriotă, de circa o treime, şi sudică, greco-cipriotă, restul, reuşind să fie capitală atât pentru sud, cât şi pentru nord. De fapt, e vorba de cetatea medievală, acel nucleu în jurul căruia s-a dezvoltat partea modernă a oraşului şi care suscită un interes turistic însemnat.

Dimineaţa, din Larnaca am plecat cu al doilea autobuz intercity ce a pornit în jur de 7,30 spre Nicosia până la care sunt cam 45 km pe care i-am parcurs într-o oră pe autostradă, opririle fiind dese până la ieşirea din Larnaca şi la intrarea în Nicosia. Biletul, la fel, 4 €/persoană/sens cu reducere de 1 € dacă tichetul se achiziţonează de la bun început dus-întors. Ne-a lăsat în piaţa Solomou, acolo unde e un fel de autogară cu plecări/sosiri către/dinspre multe localităţi. În ziua aceea a fost caniculă în Nicosia, cu temperatură de peste 38 grade şi un aer greu de respirat, de aceea la fiecare oră, oră şi jumătate ne luam o binemeritată pauză de hidratare, ba cu o bere, ba cu o apă, ba cu un frappé.

Povestea Nicosiei pe scurt

Recunosc că de când am văzut harta cetăţii Nicosiei am fost intrigată de acea formă perfectă pe care o are: o stea sau un endecagon (poligon) cu unsprezece laturi ce sunt despărţite simetric de unsprezece bastioane întretăiate de trei porţi în trei puncte cardinale: la vest Poarta Pafos, la est Poarta Famagusta şi la nord Poarta Girne. Desigur că am vrut să ştiu cine este autorul unei asemenea capodopere şi am aflat că veneţienilor li se datorează aşa o treabă deşteaptă, că doar meşterii lor arhitecţi Giulio Savorgnano şi Franscesco Barbaro erau inginerii iscusiţi ai acelor vremuri. Ei au ridicat zidurile cetăţii începând cu anul 1567, dar numai trei ani mai târziu Ciprul a intrat sub stăpânirea turcilor care au cucerit şi fortăreaţa Nicosiei şi au păstrat insula până în 1878 când au cedat-o Marii Britanii drept mulţumire pentru sprijinul acordat în războiul ruso-turc. Bastioanele, de formă triunghiulară, au fost botezate după numele a unsprezece familii aristocrate veneţiene ce au contribuit financiar la ridicarea zidurilor. Astăzi, cinci dintre ele se află în sud, şase în zona turco-cipriotă.

Dar Nicosia există din cele mai vechi timpuri, chit că data precisă a întemeierii sale nu este cunoscută. Se ştie doar că acum mai bine de două mii de ani Î. C., aici se găsea oraşul antic Ledra, pe malurile râului Pedieos, având parte, în general, de acelaşi destin ca întreaga insulă trecând prin mai multe dominaţii: elenistică, romană, bizantină, a cavalerilor templieri, veneţiană, otomană şi în fine, britanică. Bizantinii au mutat capitala aici în centrul insulei, pentru a fi ferită de atacurile năvălitorilor ce ţinteau imediat oraşele de coastă. Lor li se datorează numele dat oraşului de Lefkosia sau Leukosia în greacă, aşa cum îi spun ciprioţii greci oraşului, mai târziu turcii spunându-i Lefkoşa. Cert este că înflorirea maximă a cunoscut-o capitala după ce insula a intrat sub stăpânirea dinastiei lusignienilor în 1192, când, pare-se, era unul dintre cele mai bogate cinci oraşe ale lumii creştine devenind capitala Regatului Medieval al Ciprului. În această perioadă au fost construite catedralele în stil gotic, adevărate bijuterii arhitectonice, case elegante ale nobilimii şi alte edificii de vază şi tot francii au venit cu găselniţa numelui de Nicosia, adoptat în timp de o lume întreagă, întrucât, pare-se, varianta greacă era mult prea greu de pronunţat pentru vorbitorii de franceză.

În 1489 Ciprul a intrat sub dominaţie veneţiană ce a adus schimbări importante şi pentru Nicosia: cetatea cu puternicele sale ziduri şi bastioane construite să reziste mai bine atacurilor de artilerie, de asemenea, cursul râul Pedieos a fost deviat tot în 1567 pe un canal construit special din motive strategice şi pentru a feri cetatea de inundaţii. Se crede şi astăzi că blestemul acestui râu, care nu a fost lăsat să curgă în mod natural prin albia-i multimilenară, a făcut ca oraşul să fie traversat de o altă piedică ce taie cetatea prin inima sa: linia verde, stavila veche de numai 53 de ani. În 1963, după ce în 1960 insula îşi dobândise independenţa faţă de sistemul colonial britanic, au izbucnit confruntările armate între cele două comunităţi conlocuitoare. Se spune că generalul britanic Young, însărcinat cu calmarea tensiunilor şi care superviza un acord de încetare a focului între cele două părţi, a trasat pe harta Nicosiei cu un pix cu pastă verde zona-tampon dintre cele două comunităţi. “Linia verde” devenea, aşadar, o realitate politică ce s-a extins şi dincolo de Nicosia, asupra întregului Cipru.

În anul 2008 a fost deschis punctul pietonal de trecere a frontierei de pe strada Ledra, cel pe care aveam să-l folosim şi noi.

Partea greco-cipriotă

Am pătruns în fortăreaţă prin Poarta Pafos serios restaurată, dincolo de care, la nici zece metri, e partea turcească şi am dat de bazilica Sfintei Cruci, lăcaş catolic ce e aşezat oarecum pe graniţă, căci uşa curţii sale din spate, dând spre nord, niciodată nu e deschisă.

Odată intraţi înăuntrul zidurilor stelare ale cetăţii, ne-am hotărât s-o abordăm un pic altfel, aşa cum recomanda un ghid local tipărit, şi anume de sus, de la etajul al unsprezecelea al celei mai înalte clădiri din vechiul oraş, clădirea turnului Shacolas de pe strada Ledra. Până acolo ne ieşise în cale Muzeul Motocicletelor, care deşi era cam de dimineaţă, era deschis, dar dintr-un spirit de ”solidaritate” negativă n-am intrat, căci fuseserăm şi la Muzeul Ciprului pe care ţinuserăm să-l vizităm, dar îl găsiserăm închis. După aceea, am făcut aşa, un fel de înţelegere să nu intrăm în muzee deloc în ziua aceea, dată fiind aria deloc de neglijat pe care ne-o propuseserăm s-o batem. Contra sumei de 2 €/persoană am urcat cu liftul până la ultimul etaj unde e organizat Punctul de Observaţie ce constă într-o sală circulară cu geamuri aproape de sus până jos, de la care vederea panoramică asupra întregului oraş e fantastică. Sunt şi explicaţii, fotografii, monitoare electronice pe care se pot obţine imagini şi informaţii despre orice clădire din Nicosia. Aşa ne-am familiarizat cu toate edificiile nicosiene de marcă, iar pe dealul din faţă trona cumva desenat la mărime uriaşă drapelul Ciprului de Nord, un soi de steag al Turciei ”pe negativ”, adică pe fond alb, semiluna roşie. Ne-am făcut o idee asupra traseului pe care ni-l propuseserăm, iar de acolo de sus, totul era aşa de frumos, că nu ne mai venea să coborâm, şi totuşi când am făcut-o, ne-am hotărât să cutreierăm mai întâi prin partea greacă, ca mai apoi, după prânz să trecem graniţa şi să luăm şi nordul la picior.

Am luat-o în josul străzii Ledra, principala arteră pietonală din inima Nicosiei, cu copertine frumos colorate trase în aşa fel încât pe trecători să nu-i bată soarele în cap. Pe ambele părţi era plin de magazine, terase şi cafenele la care ne-am zgâit admirativ. Apoi am trecut pe lângă muzeul Leventis (era închis) şi am ajuns în zona Laiki Geitonia şi a străzii Onasagrou, a doua arteră pietonală a oraşului, unde prăvăliile cu suveniruri erau înghesuite una lângă cealaltă, din când în când despărţite de câte o cafenea de fiţe. Am început prin a cumpăra tot felul de nimicuri căci erau ieftine, mai ieftine ca-n Larnaca şi am sfârşit la una dintre terasele cu mese scoase în mica stradă cu câte ceva răcoritor în faţă în scop de hidratare.

Porniţi din nou la drum, am zărit frumoasa biserică Agios Savva, vechi lăcaş unde am intrat, ne-am recules la icoane şi am fost întrebaţi de unde suntem fiindcă fuseserăm văzuţi cum ne închinaserăm ca nişte ortodocşi adevăraţi. Nu la mare distanţă am dat de o altă bijuterie de gen: biserica Agios Trypitios, o construcţie remarcabilă de secol al XVII-lea, ridicată de arhiepisopul Germanos al II-lea, pe care o admiraserăm de la înălţime. A urmat moscheea Omeriye (la bază biserică de rit catolic) cu hamamul aferent şi {b]biserica emblematică Faneromeni împreună cu biblioteca şi gimnaziul omonime, adevărate edificii emblematice pentru jumătatea sudică a Nicosiei. În drum spre Palatul Arhiepiscopului am trecut pe lângă casa dragomanului Hadjigeorgakis Kornesios, personalitate marcantă a secolului al XVIII-lea ce a sfârşit prin a fi scurtat de cap, după ce toată viaţa fusese un bun negociator între cele două părţi beligerante. Casa ne-a fost indicată de nişte bătrânei ce sporovăiau în faţa unei curţi, politicoşi şi dornici de conversaţie văzându-ne străini. Tot ei ne-au arătat şi vechea biserică Agios Antonios din apropiere spunându-ne că merită s-o vizităm.

Un pic mai încolo ajungem la Palatul Arhiepiscopului ce coagulează în jurul său cîteva repere de seamă: Biserica Agios Ioannis, Muzeul Bizantin, Galeriile de Artă şi Biblioteca, Muzeul de Artă Populară. Am admirat inclusiv maşinile luxoase de epocă care trebuie să-l fi deservit în trecut pe arhiepiscopul Macarios al III-lea, primul preşedinte al Ciprului. Vizavi, Gimnaziul Pancipriot, era o clădire veche, semnificativă ca dimensiune şi arhitectură. După o minişedinţă de pozat, pornim din nou la drum, trecem pe lângă vechiul apeduct şi ne îndreptăm spre Bastionul Podocatoro care găzduieşte Monumentul Libertăţii, ridicat în cinstea câştigării independenţei din 1960 faţă de dominaţia britanică. Controversat încă de la ridicare, reprezintă un grup de adulţi din diferite categorii sociale încercând să descuie porţile unei “închisori” imaginare. De aici ne hotărâm să mergem o vreme de-a lungul măreţelor ziduri veneţiene până la Poarta Famagusta, de curând restaurată ce adăposteşte Centrul Cultural Municipal. De aici o luăm la stânga spre strada Ermou, vecină şi paralelă cu linia verde şi culoarul buffer-zone. Evident că mai facem un popas de refresh la un local mic şi tradiţional unde ne-a servit o compatrioată de-a noastră. În calea noastră apar urme ale trecutului războinic, dau să fotografiez fără să observ că eram observată la rândul meu de un soldat ONU, vigilent, care se şi ridicase în picioare, însă eu, pacifistă din fire, ridic mâinile într-un gest de scuză. În fine, în foarte scurt ajungem în faţa punctului de trecere a frontierei, lângă un monument circular format din bare metalice verticale ce seamănă cu nişte ţepuşe uriaşe, ne scoatem paşapoartele pe care le întindem grănicerului şi suntem invitaţi pe un ton rece şi sec să trecem dincolo. Zona-tampon pe care o parcurgem mă impresionează prin pustietate şi ”rănile” afişate, necicatrizate încă.

Partea turco-cipriotă

Suntem întâmpinaţi de pancarte uriaţe cu ”Hoşgeldiniz” (Bine aţi venit), izul oriental turcesc după care tânjeam, ce-i drept, ne împresoară brusc şi fără menajamente. Întindem mâinile spre un panou plin cu pliante promoţionale despre Ciprul de Nord şi luăm la discreţie, inclusiv o hartă completă pe care este configurată întreaga cetate a Nicosiei, nu doar jumătate, aşa cum primiserăm una din sud, cu doar partea greacă pe ea. Prima impresie, ulterior menţinută şi întărită pe parcursul vizitei, a fost că păşiserăm într-o lume uşor rămasă în urmă, mai săracă şi mai involuată, însă cu oameni calzi şi prietenoşi. Aveam câteva obiective clare pe care nu le puteam rata, stabilite de la înălţimea celor unsprezece niveluri ale Turnului Shacolas, de aceea urmăm indicatoarele către Büyük Han, dar ne ies în cale Büyük Hamam, marea baie turcească şi Kumarcılar sau hanul jucătorilor de jocuri de noroc, a cărui restaurare, încă nu e finalizată. Büyük Han este cel mai mare caravanserai din Cipru fiind construit în 1572 şi reprezintă aproximativ un dreptunghi cu clădiri etajate pe laturi destinate, iniţial, la etaj pentru persoane, la parter pentru animale, cu curte interioară generoasă în mijlocul căreia trona o mică moschee cu fântână. Britanicii l-au transformat în închisoare la un moment dat. Astăzi adăposteşte multe galerii de artă şi ateliere de lucru la etaj, multe magazine şi prăvălii de artizanat, cafenele şi terase la parter. O astfel de terasă ne-a ademenit şi pe noi cu meniul zilei care s-a nimerit să fie în acea zi kleftiko şi desert la 10 €/porţie. Pot să spun că a fost cel mai bun kleftiko pe care l-am mâncat în Cipru. Atmosfera din Büyük Han e una stilată, predominată de studiourile artiştilor, aşa că am lungit şederea la masă cât am putut. Şi berea cehă Kozel, adoptată ciprioţii turci, a fost mai mult decât ok!

Ne repunem în mişcare către Selimiye Camii, cea mai mare moschee din Cipru. De departe este şi cea mai frumoasă clădire medievală din insulă, de asta mă convinsesem de la Observatorul Ledra. O poveste tristă are această construcţie măreaţă în stil gotic, ea fiind ridicată ca fiind cea mai mare catedrală romano-catolică (Sfânta Sofia) între 1209 şi 1326 în perioada lusignană, destul de greu, din cauza multelor cutremure ce o distrugeau parţial, mai mereu. Acolo îşi dorm somnul de veci conducători ai Ciprului împreună cu familiile lor, însă din 1570, anul cucerii otomane, a fost transformată în moschee, adăugându-i-se şi două minarete, aşa cum o găsim şi în prezent. Îi dăm roată de vreo două ori, apoi lângă ea am văzut clădirea Bedesten, actual centru cultural, fosta biserică Sf. Nicolae ce datează din anii 600, însă reconstruită în mai multe rânduri. Un pic mai încolo ne-am ”pierdut” prin Bandabulya, sau piaţa publică, printre legumele şi fructele viu colorate. După aceea, ne îndreptăm spre Selimiye Meydanı (piaţa) , punct din care am identificat pe o rază scurtă alte obiective: Casa Lusignană, Muzeul Lapidarium, Biblioteca sultanului Mahmut al II-lea, mormântul lui Ittik Dede (un ienicer martirizat în 1570), Ministerul Turismului din Cipru de Nord, Muzeul Lucrărilor Islamice, Casa de Cultură şi Arte. E drept că era ora siestei, însă nu era nici una deschisă. Apoi am luat-o pe străduţe înghesuite, cu căsuţe vechi şi sărăcuţe, în ale căror curţi se jucau copilaşi la fel de modeşti, către moscheea Haydar Paşa. Sincer îmi era dor de parfumul acela oriental cu palmieri şi minarete ce răzbătea din jur. Fosta bazilică Sf. Catherine, căci aceasta fusese moscheea Haydar Paşa la origine, e o altă clădire medievală, alături de care am găsit şi ruinele ale altor construcţii din care oricum nu se mai înţelege nimic, fiind foarte deteriorate. La întoarcerea în Selimiye Meydanı căldura ne-a mai determinat să ne răcorim la o terasă de la care aveam o frumoasă privelişte către clădirile din jur. Apoi, pentru că timpul trecuse ca nebunul, am pornit pe străduţe către punctul de graniţă trecând pe lângă nişte tarabe pline cu fake-uri ale unor mărci celebre de îmbrăcăminte. În partea greacă, am stăbătut strada Ledra până în piaţa Eleftheria unde ne-am întâlnit cu alţi români strânşi la un pahar de vorbă oprindu-ne un pic să socializăm.

Concluzie

Cetatea Nicosiei este un amestec de influenţe medievale, coloniale şi moderne care trebuie luată la pas minuţios şi ale cărei muzee necesită vizitate pentru a înţelege mai bine cum stau lucrurile. Oraşul are, însă, mult mai multe de oferit decât o zi de vizite la obiective, muzee şi locuri istorice care pun în evidenţă fiecare aspect din istoria Nicosiei, de la trecutul antic până la meşteşugurile tradiţionale. Aşa că, dacă vi se iveşte ocazia să treceţi prin Nicosia, acordaţi-i atenţia cuvenită, merită!

Sursă de documentare:materiale publicitare primite de la birourile de informaţii turistice

Vă rog ataşaţi următorul videoclip:youtube

---

VIZUALIZĂRI: 7424 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI