Scurtă plimbare prin Ultima Capitală Divizată a Lumii

TIPĂREȘTE

Nicosiei i-am alocat cea de-a treia și ultima zi a scurtei noastre vacanțe în Cipru. Numai că, așa cum am mai spus, vremea nesperat de caldă și apropierea plajei și a mării ne-au încurcat tare socotelile; păi cum să-ți bei cafeaua dimineața pe terasă cu ochii pierduți în întinderile lichide și ușor fremătătoare, pe șezlongurile aliniate frumos dincolo de umbra palmierilor și să te abții să faci și tu parte din decor?! Mai ales când știi că în vremea asta prietenii tăi de acasă scotocesc prin dulapuri după mănuși și fulare?! Și că mâine seară exact cu această activitate o să te delectezi și tu?!

Așa că după micul-dejun ne-am echipat cu chiloții de mare, ne-am luat prosoapele de plajă și ne-am instalat pe câte un șezlog din primul rând, chiar în buza mării, de unde am privit cu oarece indiferență cum s-a pierdut la orizont autobuzul de Nicosia de ora 10... apoi și pe cel de ora 11:30... Bine, între timp am tras și o bălăceală-două, căci, cu un pic de acomodare, apa mării permitea acest lucru... Penultima baie în mare pe anul ăsta (că ultima aveam s-o performăm a doua zi, înainte de plecare)... Așa că ceea ce intenționam a fi o zi petrecută în Ultima Capitală Divizată a Lumii a intrat la apă (la propriu) și s-a transformat în... vreo 3 ore și ceva.

În Nicosia (Lefkosia) am ajuns cu autobuzul, care ne-a pescuit din aceeași stație din care o făcuse cu o zi în urmă și cel care ne-a dus la Limassol, stație ce se află lângă plaja Finikoudes, în fața Restaurantului Ocean Basket. Orarul de plecare este afișat în stație, dar îl găsiți și pe cyprusbybus.com. Atenție, că orele de plecare diferă în week-end față de zilele lucrătoare! Și mai e important de știut că biletul se cumpără de la șofer și costă 4 euro pe sens, dar scutești 1 euro dacă iei de la început dus-întors.

Călătoria durează cam o oră și se desfășoară pe autostradă, fără să implice nimic spectaculos. După ce a străbătut zona sudică a orașului, cu bulevarde largi, clădiri de birori din sticlă și oțel și blocuri înalte de locuințe, autobuzul ne-a debarcat în Piața Solomon, în apropierea orașului vechi.

Despre Nicosia citisem câte ceva și mă intrigase destinul tragic al acestui oraș, destin care s-a suprapus în mare parte peste cel al insulei a cărei capitală este. Pentru că da, Cipru este o insulă, iar capitala ei este Nicosia, dar aceasta e abordarea simplistă; în același timp, știm că e vorba de două țări care viețuiesc pe această insulă, despărțite între ele de o zonă-tampon care nu e a nimănui, un pământ pierdut, fără niciun rost, înafară de acela de a separa două nații pentru care o simplă graniță ar fi probabil mult prea subțire. Iar Nicosia e capitala atât a Ciprului sudic, grecesc, cât și a autointitulatei Republici a Ciprului de Nord, țară recunoscută doar de mama-Turcie.

Oamenii s-au stabilit în zonă din cele mai vechi timpuri, atrași fiind de pământurile roditoare scăldate de apele Râului Pediaios, cel mai lung râu al Ciprului (98 km), ce-și are izvoarele în Munții Trodos și care cândva trecea taman prin inima Nicosiei în drumul său către Marea Famagustei. Știe toată lumea că un râu mare nu înseamnă doar binecuvântare, ci și blestem și acest lucru a fost valabil și pentru Pediaios care, în perioadele ploioase, se revărsa din matcă și făcea prăpăd în calea sa. Călătorii Evului Mediu au povestit despre mii de oameni care și-au pierdut viețile în aceste dezastre.

Problema și-a găsit rezolvarea odată cu venirea venețienilor, mari constructori și ingineri, dar și gospodari desăvârșiți ai timpurilor lor. Bag seama că, pe unde au trecut, au lăsat în urmă neapărat o fortăreață, un sistem de alimentare cu apă, palate și logii... În Nicosia, deși n-au adăstat nici măcar 100 de ani, au deviat cursul Pediaios-ului, transformând vechea albie într-o stradă ce traversa orașul de la vest la est. Tot lor li se datorează și fortificarea cetății, arhitectul Giulio Savorgnano fiind cel sub a cărui baghetă magică s-au ridicat în doar 3 (!) ani zidurile în formă de stea ale Nicosiei, o capodoperă a acelor vremuri, însumând aproape 5km, cu 11 bastioane în formă de inimă și 3 porți de pătrundere în cetate.

Au venit mai apoi turcii, care au stăpânit Ciprul peste 3 secole și care au transformat bisericile în moschei și au pus grele biruri pe populația din ce în ce mai sărăcită. În 1878 au cedat controlul insulei britanicilor, care și-au insușit-o pe deplin în 1914. Pe la mijlocul sec. 20, Organizația Națională a Luptătorilor Ciprioți îșî începe lupta de gherilă, în încercarea de a uni Ciprul cu Grecia. Ciprul reușește însă să-și proclame independența în 1960, iar episcopul Macarios al III-lea devine președinte. Turcii se retrag în enclave și pe ici-pe colo mai izbucnesc din când în când scântei interetnice.

În 1974, în urma unei lovituri militare, Macarios este înlăturat. Acesta se retrage în sudul mai sigur al insulei, iar turcii preiau puterea în partea nordică a Ciprului. Granița trece prin insăși inima capitalei Nicosia, aproximativ pe vechea albie a râului ucigaș. Un an mai târziu, e nevoie de prezența în zonă a forțelor ONU pentru a controla aeroportul Nicosiei. Grecii ciprioți se regrupează în sud, își construiesc un alt aeroport lângă Larnaca și încep să exploateze ce le-a dat bunul Dumnezeu, mai prozaic spus, să construiască hoteluri, restaurante și autostrăzi și să dezvolte programe turistice. În 1983, turcii proclamă de capul lor Republica Ciprului de Nord. Nicio altă țară din lume nu recunoaște tânărul stat, care e nevoit să se descurce pe cont propriu și cu oarece ajutor oferit din partea Turciei. ONU insistă pentru reunificare și în 2004 are loc un referendum în acest sens; istoria se răzbună, căci turcii ciprioți votează da, în schimb grecii le întorc delicat spatele. Curând, Ciprul sudic se integrează în UE și adoptă euro ca monedă națională.

Eram conștienți că nu era timp de vizitat muzee (deși ambele Nicosii - greacă și turcă - abundă în locuri extrem de interesante), tot ce vroiam era să ne facem o idee. Așa că am traversat aglomerata piață Solomon (care găzduiește un soi de autogară, ce leagă capitala de restul Ciprului sudic) în direcția orașului vechi. Nu după mulți pași am ajuns la capătul celebrei Străzi Ledra, mărginită de-o parte și de alta de magazine de tot felul și străbătută de un puhoi de omenire, localnici, dar și foarte mulți turiști, de parcă ne aflam în plin sezon estival, nu la doar 3 săptămâni de Sărbătoarea Nașterii Domnului! Dealtfel, era destul de greu de crezut că Moș Crăciun avea să vină în curând; în niciun caz într-o sanie trasă de reni, ci mai degrabă călare pe un ski-jet pe valurile înspumate!...

N-a trecut mult și am ajuns la zona de demarcație între cele două țări, aceea pe unde poți să treci dintr-o Nicosie în cealaltă, dar asta doar doar după ce îți sunt verificate actele. Coada nu era mare, câteva persoane în fața noastră; pașaportul ni s-a controlat de două ori, o dată la ieșirea din zona greacă și a doua oară la intrarea în cea turcă, separate între ele de un coridor lung de vreo câțiva metri, așa-numita Linie Verde (pământul irosit de care vă povesteam).

... Capitala Ciprului de Nord ne-a întâmpinat colorată, agitată, dezordonată, mirosind a portocale și a castane coapte! La intrarea pe teritoriul turcesc, apucasem să pescuim niște materiale promoționale turistice, printre care și o hartă, care ne-a fost de mare folos în a ne orienta mai departe, căci Cel-mai-complet-ghid-al-Ciprului pe care îl cumpărasem din Larnaca nu sufla niciun cuvințel despre partea turcească, iar ghidul meu din România era dotat cu o hartă minusculă, pe care cu greu se puteau distinge detalii.

Primul care ne-a ieșit în cale a fost Büyük Khan (Marele Han). Comandat a fi ridicat de primul guvernator otoman al Ciprului, Sinan Pașa, în 1576-1577, el a fost multă vreme ceea ce îi și spune numele, adică hanul ăl mai mare din oraș. Mai vizitaserăm anul trecut, în drum spre Capadochia, un vechi han tradițional turcesc și cam pricepuserăm ideea: o incintă de formă pătrată, înconjurată de clădiri cu două niveluri, ce serveau ca adăposturi pe timp de noapte (caii dormeau la parter, oamenii la etaj), neapărat cu o mică moschee în centru (sub care se afla rezervorul de apă potabilă).

După ce a fost preluat de britanici, edificiul s-a degradat rapid, fiind folosit ca închisoare, dar în ultimii ani a fost restaurat și azi reprezintă un spațiu drăguț, vesel, împodobit cu flori și plante agățătoare. Într-o parte a curții este amenajată o mică terasă cu câteva mese, unde poți să te odihnești și să bei un suc sau o cafea, iar pridvorul de la etaj găzduiește tarabele micilor artizani locali, care își oferă spre vânzare turiștilor flecuștețele lor încântătoare. Am dat și noi un tur de galerie, mai mult ca să surprindem cele mai bune cadre cu delicata moschee, pe treptele căreia socializau câțiva turci mai copți, apoi am coborât și am ieșit prin partea opusă celei prin care intraserăm, direct într-o stradă-bazar-cu-de-toate, cum se mai găsesc și pe plaiurile mioritice destule (și, dacă nu știați, acum înțelegeți cam de unde vine moda asta).

Dreapta sau stânga? Dreapta, că ajungem la Moscheea Selimiye, pe numele ei ortodox Sf. Sofia! Cândva, cea mai mare catedrală creștină a Nicosiei grecești, acum cea mai mare moschee a Nicosiei turcești. A fost construită între 1208 și 1326, în perioada stăpânirii lusignane și reprezintă unul dintre cele mai bune exemple de arhitectură franceză gotică. Regii lusignani au fost pe rând încoronați în fața altarului său și își dorm somnul de veci sub podeaua de marmură, acoperită în zilele noastre cu covoare roșii pufoase.

Vizitarea moscheei se face fără să dai niciun bănuț, dar trebuie să-ți lași încălțările la intrare, conform obiceiului turcesc. Interiorul este grandios, susținut de două rânduri de coloane albe. Ferestrele ogivale sunt acoperite de ochiuri de sticlă translucidă, printre care se strecoară și vreo câteva galbene și roșii. Din plafonul înalt atârnă din loc în loc candelabre bogate, iar pereții au ca decorațiuni citate din Coran, în alfabetul arab.

Vis-a-vis de Selimiye se află o altă fostă biserică ortodoxă, pe numele ei Sf. Nicolae. Construită în sec. 14 tot de lusignani pe ruinele unei foste basilici bizantine, tot în stil gotic, a funcționat pentru scopul în care a fost creată până la venirea turcilor, după care a devenit piață de textile și alimente. A fost restaurată, dar se vizitează în general în cursul dimineții; la ora când am ajuns noi, răzbăteau din interior acorduri de muzică orientală, iar o pancartă aflată lângă intrare ne invita să cumpărăm bilete la următoarea reprezentație de dansuri ale dervișilor. Am declinat invitația, asistaserăm la așa ceva taman la mama lor acasă, în Capadochia și ne-am continuat plimbarea.

Am lăsat în dreapta drumul care duce spre Piața Municipală și am luat-o în stânga, pe lângă zidurile gălbui ale fostei catedrale. Am dat în curând de Biblioteca Sultanului Mahmud al II-lea, închisă și ea turiștilor. La intrare era afișat un program foarte curios: marțea și miercurea, de la 9 la 12, iar mai jos scria Research Centre. Nu m-am prins dacă în acest interval orar poate intra tot profanul, sau îți trebuie ceva patalama. După ce am găsit închisă și Casa Lusignană din imediata vecinătate, din aceleași motive de expirare a orelor de vizitare, am tras o concluzie preliminară: data viitoare, când venim la Nicosia, ne cazăm prin preajmă și o luăm, nene, la picior, cu noaptea-n cap, că băieții ăștia sunt harnici, nu stau să ne aștepte pe noi să ne lălăim cafeluța!... Am admirat totuși pe dinafară vechiul edificiu (sec. 15), despre care se spune că îmbină atât elemente gotice (arcada ogivală de la intrare, blazonul familiei de Lusignac), cât și otomane (balconul închis de lemn, cu ferestre acoperite cu obloane tot de lemn), apoi am plecat mai departe.

Mai departe am ieșit într-un mic scuar unde era o mâncătorie și brusc ne-am amintit că ne e foame. Am luat loc la o masă pe terasă, ni s-au adus meniurile și... ce să vezi?! specific italienesc în inima Nicosiei turcești! Ei, asemenea blasfemie n-am putut suporta! Salivând cu gândul la o supă de linte aromatizată cu chimen, ne-am ridicat dezamăgiți și ne-am continuat periplul; lasă, că nu se poate să nu nimerim noi și o mâncătorie adevărată!

Am pornit cumva spre nord, fără să ne mai uităm pe hartă și, ieșind imediat din zona turistică unde sunt concentrate obiectivele prezentate mai sus, am pătruns într-o altă dimensiune pe care n-am fi bănuit-o cu 5 minute mai devreme: un cartier liniștit, aproape pustiu, cu străduțe înguste, cu case vechi și dărăpănate, cu zeci de improvizații și cârpeli. Tati a cam strâmbat din nas, dar mie mi-a plăcut, căci am putut distinge la multe clădiri elemente de arhitectură veche: mai o ușă, mai un balcon cu briz-briz-uri... Mi-au plăcut și copiii murdărei care se jucau fericiți într-o curte, cu poarta larg deschisă, și tânăra gospodină care-și mătura trotuarul din fața casei, care mi-a întors cu timiditate zâmbetul, și vitrina unui centru foto, unde l-am găsit înghesuit în alb-negru pe Clark Gable, alături de necruțătorul oștean turc, cu arma lui care nu știe de glumă, alături de bebeluși pufoși și de domnișoare în ipostaze romantice... Atunci am înțeles mai bine: Nicosia turcă nu încearcă să pară retro, chiar este retro!

Am revenit curând în zona centrală și drumul ne-a condus la Bandabulya sau Piața Municipală. În timpul otomanilor, aici era un bazar în aer liber. În forma actuală (acoperită), piața a fost deschisă publicului în 1932, așa cum ne anunță și inscripția aflată chiar deasupra intrării. A fost restaurată și reamenajată cu ajutor european în 1940. Îi facem o vizită, în scop turistic, evident. Înăuntru găsim de toate, mărfuri alimentare și ne-alimentare, ca și mici cafenele, unde ar fi drăguț să stăm la o cafea, dacă ne-ar da pace supa aia de linte din amintire!...

Așa că operațiunea trebuie finalizată și, după ce părăsim vechea piață, cotim la stânga, lăsându-ne purtați aproape cu ochii închiși, ca în stereotipurile acelea din desenele animate, de mirosurile culinare îmbietoare!... Găsim o terasă drăguță, dispusă pe 2 laturi ale restaurantului ce o deservește, decorată cu ghivece mari de flori și acoperită cu un plafon improvizat din umbrele colorate. Nu au supă de linte, dar ne consolăm cu alte chestii mai consistente, eu o porție de chiftele la grătar, cu orez și salată, iar Tati ceva ce seamănă a tocăniță; oricum, mâncare turcească adevărată! Asortăm și câte o cafea, apoi plătim (cu cardul, că n-am schimbat lire turcești; oricum, se acceptau și euro), după care ne continuăm plimbarea.

O luăm din nou spre nord, înconjurând Marele Han prin dreapta. Ne întâmpină ruinele unui alt han (Kumarcılar Han, în traducere liberă, Hanul Jucătorilor de jocuri de noroc), de dată mai recentă decât vecinul său (sec. 18), a cărei intrare de inspirație gotică ne face să credem că a aparținut unei alte clădiri mai timpurii. Strada Asmaltı ne conduce în curând în Piața Atatürk (Sarayönü), în mijlocul căreia veghează Columna Venețiană. Construită din granit, a fost adusă în Nicosia din Salamina în 1489. La acea vreme, era decorată cu blazoanele familiilor nobiliare venețiene și avea pe creștet celebrul leu al Sf. Marcu. Când au venit, turcii au înlăturat leul, desigur, iar mai apoi au pus la pământ și columna, pe care au ridicat-o din nou britanicii, în 1915, punându-i în vârf, în locul leului venețian, o bilă de bronz.

Din piață, mergem spre vest, pe bulevardul Sarayönüö. Pe partea cealaltă a străzii se etalează o clădire lungă, frumoasă, în dulcele stil colonial, cu arcade la parter și balcon dantelat la etaj, despre care aflăm că ar fi Tribunalul Britanic, construit pe la începutul sec. 20 pe locul vechiului palat lusignian. Îl admirăm frumos luminat de soarele auriu de după-amiază; e atăt de lung, că pe partea noastră traversăm vreo 3-4 străzi până se termină.

Ne dăm seama că timpul a trecut și nu mai avem decât vreo oră și ceva până la autobuzul de întoarcere și noi n-am văzut mai nimic din Nicosia greacă. Așa că renunțăm la Cartierul Samanbahçe și la Zidurile venețiene și la Poarta Kyrenia... Oricum am hotărât că mai venim... Avem totuși o strângere de inimă când cotim spre stânga, din nou către centru, dar pe alt drum. Intrăm preț de câteva clipe în curtea moscheei Arabahmet, de unde ne privesc îndiferente și tăcute câteva pietre de mormânt, ratăm apoi, nu știu cum, Conacul lui Derviș Pașa, părintele primei publicații turcești din Ciprul de Nord.

Străbatem cu încântare Cartierul Arabahmet, cu ale sale străzi înguste, pietruite și clădiri renovate, decorate cu celebrele balcoane otomane, dar și venețiene. Unele din ele sunt sedii ale unor instituții, precum Universitatea Americană a Ciprului. Ne abatem puțin și în incinta Bisericii Armenești, unde un nene stă de pază și ne face semn să intrăm să vedem biserica. Construită inițial ca mânăstire de călugărițe benedictine, a fost cedată ulterior comunității armene chiar înainte de venirea otomanilor. Aceștia au rechiziționat-o, dar n-au făcut din ea moschee, ci depozit de sare. Până la urmă, sultanul Selim s-a îndurat și a retrocedat-o armenilor. Unul din pereții exteriori ai bisericii este susținut de o galerie dublă de arce și coloane, iar interiorul e spațios și destul de simplu decorat. Altarul adăpostește icoana Maicii Domnului din Tartosa (care dă și numele edificiului) și se sprijină pe un postament care are la bază un brâu garnisit cu plăci de faianță alb-albastre. Pe un perete e fixată o plachetă care ne anunță că locașul a primit în 2015 Premiul Uniunii Europene pentru Moștenirea Culturală.

În curtea bisericii mai zăbovim un pic, doar cât să urmărim un stol de porumbei care se tot mută de colo dincolo, după un ritual pe care doar ei îl înțeleg, dar care ne fascinează! Ajungem iar într-o zonă sărăcuță a orașului și ne amuzăm cum turcii și-au amenajat lângă intrările în case spații de relaxare, care dintr-un vechi recamier, care dintr-o băncuță sprijinită între două butoaie de plastic :) O clădire destul de simplă adăpostește un mausoleu închinat celor 7 soldați otomani martirizați de populație în timpul cuceririi Nicosiei în 1570 (na, că și-au luat-o și turcii; până la urmă, cum o fi să te duci să cucerești un loc și să te plângi apoi că ai fost martirizat?!).

... Cu tolba plină de amintiri, cu camerele foto gemând de imagini, fermecați de cele văzute (eu mai mult, Tati mai puțin), e timpul să trecem iar granița în Ciprul sudic. Aceleași formalități ca la venire, de data asta avem de așteptat ceva mai mult, dar nu foarte-foarte. Seara se apropie, ne mai rătăcim puțin pe străduțe, printre vechi biserici ortodoxe, într-una din ele chiar intrăm puțin, dar nici vorbă să mai putem ajunge la Poarta Famagusta, așa cum prevedea planul inițial. Doar prin Laiki Geitonia ne mai învârtim puțin, veche zonă tradițională cipriotă, în care casele vechi au fost transformate în restaurante, cafenele și magazine de suveniruri.

... Mi-a plăcut Nicosia, atât cât am putut vedea din ea, visez să mă întorc cândva și s-o explorez temeinic, așa cum sunt convinsă că merită. Ca și întreaga zonă a Ciprului de Nord, către care simt o chemare inexplicabilă (ce am învățat până acum din peregrinările mele turistice e faptul că aceste chemări nu sunt degeaba, că trebuie ascultate, niciodată n-am regretat când am făcut-o). În fond, acest lucru nici nu e prea greu de înfăptuit, Ciprul este o destinație destul de abordabilă, datorită apropierii de România și a zborurilor low-cost care chiar sunt low-cost, mai ales în extrasezon. Și dacă mai prindeți și un extrasezon cu soare și bălăceală, cum am pățit noi... :)...

---

VIZUALIZĂRI: 4994 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI