Istanbul, arc peste timp - partea a II-a - Büyükada

TIPĂREȘTE

Cea de-a doua zi din sejurul petrecut în Istanbul avea în program... nimic!

Mă rog, nu chiar nimic, ci două activităţi opţionale. Iată ce scria în programul excursiei, primit de la ghid:

Optional, plimbare pe Marea Marmara la Buyukada - Insula Printului (include: transport local - tramvai + vapor, turul insulei cu trasura si pranz), apoi shopping in Istanbul. Optional, seara turceasca (include: transport, cina si program artistic).

Prima activitate ne era oferită la preţul de 50 €, iar a doua la 45 €. Evident, am refuzat "oferta" agenţiei şi am decis să ne facem un program propriu. Mai ales că citisem undeva pe internet că transportul dus-întors pe cont propriu este (tramvai + vapor) de vreo 7 euro (la faţa locului, am constatat că suma era de 16 lire, deci calculul era corect). Când le-am spus lucrul acesta altor membri ai grupului, unii şi-au exprimat dorinţa de a merge cu noi, dar încă nu ne hotărâsem ce să facem, pentru că aveam de ales între acest obiectiv şi vizitarea Palatului Dolmabahce. Aşa că, în final, singurii care ne-au însoţit, declarându-şi încrederea deplină în alegerea noastră, au fost o pereche de ieşeni simpatici şi lipsiţi de mofturi (sau fiţe, cum se spune mai recent). Ne-am înţeles foarte bine, drept pentru care am mers împreună şi a doua zi.

Am lăsat alegerea destinaţiei până în ultimul moment, pentru că oricum am fi decis, drumul era acelaşi până în Kabataş, la capătul liniei de tramvai T1. Apropo de tramvai, biletele, în valoare de 3 lire turceşti (o liră turcească - TRY - valorează aproximativ 0,42 €, sau 1,8 lei) se iau de la automate aflate în apropierea staţiilor. "Bilete" e un fel de a spune, în realitate primeşti un jeton, cu care intri pe poarta de acces (ca la metrouri) în incinta staţiei. Deşi, la urma urmei, se poate sări peste barieră, mai ales că preţul biletului nu este mic, nu am văzut pe nimeni să facă asta. Cum spuneam, sâmbătă 4 mai ne-am suit în tramvaiul T1 la staţia Laleli-Üniversite, de lângă Otel Keçik şi am mers (11 staţii) până la capătul liniei, Kabataş, exact în portul de unde, printre altele, pleacă şi vapoarele spre Insulele Prinţilor, arhipelagul format din 9 insule, dintre care cea mai mare se numeşte Büyükada (Insula Mare). De asemenea, de aici până la Dolmabahçe Sarayı nu sunt decât câteva sute de metri, acesta fiind motivul pentru care nu luasem nicio hotărâre cu privire la ce urma să vizităm.

Cum până la plecarea primei curse spre Insula Mare din Arhipelagul Insulelor Prinţilor mai erau vreo 20 de minute, iar vânzătorii de bilete ne îmbiau care mai de care să ne urcăm pe vapor, am decis pe loc să vizităm insula cu pricina, lăsând Palatul Dolmabahçe pentru altă ocazie. Precizez că denumirea corectă este Insulele Prinţilor (în turcă, Prens Adaları) şi nu Insula Prinţului, cum scrie în programul excursiei şi cum am văzut pe saiturile multor agenţii turistice româneşti.

Indiferent cu ce vapor alegeţi să mergeţi, preţul biletului este de 5 lire pe cursă. Din păcate nu se vând bilete dus-întors, deşi majoritatea pasagerilor se întorc în aceeaşi zi. Cei din grupul nostru care optaseră pentru vizita organizată a insulei plecaseră cu vaporul anterior, dar asta aveam să o aflăm mai târziu.

Drumul a durat ceva mai mult de o oră şi am constatat că, deşi era complet senin, pe mare se lăsase o ceaţă, nu foarte deasă, dar care totuşi reducea vizibilitatea la distanţe mari. Vaporul cu care am mers a oprit şi pe Heybeliada, a doua insulă ca mărime a arhipelagului ce formează districtul Adalar (asta însemnând în turcă chiar arhipelag) din provincia Istanbul. Era să şi coborâm aici, dacă nu ne-ar fi spus cineva că nu am ajuns încă pe Büyükada, Insula Mare. Respectivul, vorbind o engleză destul de bună, nu a făcut gestul chiar gratuit, făcea reclamă la un restaurant de pe Büyükada, mi-a dat şi o carte de vizită a acestuia, explicându-mi unde se află şi cum se ajunge acolo şi asigurându-mă de un discount de 30% din preţul consumaţiei, dacă prezint cartea de vizită.

La următoarea oprire am coborât şi am început să explorăm insula despre care ghidul nostru ne spusese în repetate rânduri că este mai frumoasă decât insula Capri. Acum, că le-am văzut pe amândouă, pot spune că minţea cu neruşinare, pentru a face turiştii să meargă în excursia organizată, pentru că nu cred că era totuşi atât de prost, încât să creadă ce spunea.

Oricum, pot spune că insula merită vizitată, dar pe cont propriu, 50 €, chiar incluzând o masă la restaurant fiind un preţ mult prea mare. Am făcut o socoteală şi, pentru aceleaşi lucruri oferite în excursia agenţiei, pe cont propriu dai cel mult 25 €, calculul fiid făcut cu multă, multă largheţe. Am rămas totuşi cu regretul că nu am ales cealaltă variantă, cu vizitarea Palatului Dolmabahçe, pentru că, din motive pe care le voi prezenta puţin mai târziu, nu am mai ajuns să trecem şi prin Piaţa Taxim şi să urcăm apoi în Turnul Galata.

Am început plimbarea în Büyükada pornind din larga piaţă din dreptul debarcaderului, unde se află şi nelipsitul monument al lui Atatürk, fondatorul statului modern turc. De aici, am pornit pe Gülistan Caddesi, o stradă ce urmăreşte conturul ţărmului, plină de magazine şi restaurante, majoritatea cu specific pescăresc şi care-şi expun peştele la vedere, în stradă, pentru ca să-ţi alegi ce doreşti. Am întrebat pe cineva de unde se închiriază trăsurile pentru plimbare şi mi s-a arătat prompt încotro să mergem. Apropo de asta, pe această insulă, ca şi pe celelalte ale arhipelagului, cu excepţia autovehiculelor oficiale (poliţie, pompieri, ambulanţă etc.) nu au voie să circule niciun fel de alte autovehicule, deplasarea făcându-se pe jos, cu trăsura, sau cu bicicleta. De altfel, sunt foarte multe centre de închirieri de biciclete.

Locul de unde se închiriază trăsurile este o piaţă adiacentă pieţei centrale, cele două comunicând între ele printr-o scură zonă comună, unde, de altfel, se face coada pentru trăsuri. Locul poate fi găsit foarte uşor, după miros şi arată de parcă pentru cei de acolo timpul ar fi încremenit. În jurul pieţei, la mese mici, pe trotuare, turci veniţi parcă din secolul trecut, stau şi-şi sorb tacticos ceaiul, fumează, sau joacă cărţi, fără să bage în seamă agitaţia din centrul pieţei. Piaţa este plină cu trăsuri, într-o aparentă totală dezordine, în realitate acestea venind la locul de îmbarcare a turiştilor, după nişte reguli ştiute numai de vizitii şi de controlorii de trafic, pentru că, da, sosirea trăsurilor la locul de îmbarcare se face la comanda şi sub stricta supraveghere a câtorva persoane pătrunse de importanţa muncii lor.

Nouă coada ni s-a părut prea mare ca să merite să stăm la ea, aşa că, după ce am stat o vreme în cealaltă piaţă, în mijlocul căreia tronează un ceas şi am mâncat o îngheţată excelentă, am pornit să ne plimbăm pe străzi. Şi cum ne plimbam, uitându-ne cu oarecare regret la trăsurile care treceau pe lângă noi, ne prinde din urmă o trăsură fără turişti, al cărei vizitiu ne întreabă dacă nu vrem să-i fim clienţi. Am acceptat imediat şi am plecat la drum. Trebuie să spun că, în mod surprinzător, tarifele nu sunt negociabile. La coada la care am refuzat să stăm erau afişate aceste tarife: turul mic al insulei - 60 lire; turul mare - 70 lire. Exact acest tarif, afişat pe un cartonaş, ni l-a aplicat şi vizitiul care ne-a cules de pe stradă, noi optând pentru turul mic.

Despre turul insulei, trebuie să spun că nu e mare lucru, e doar o plimbare plăcută, prin localitate şi prin pădure, până într-un fel de piaţă, Birlik Meydanı, mai degrabă un luminiş în pădure, unde este şi o terasă, unde se poate mânca şi bea ceva. Aici, noi am băut bere cu paiul, pentru că aveau numai Efes la doză şi niciunul dintre noi nu agrea băutul direct din aceasta.

După o pauză de un sfert de oră, vizitiul ne-a dat adunarea, grijuliu să nu-şi piardă clienţii, nu de alta, dar încă nu-i plătisem. Întoarcerea s-a făcut pe un alt traseu, pe care am putut admira, ca şi la ducere, vilele somptuoase "în stil otoman", pe care le deţin aici, prin reprezentanţi, turcii şi probabil şi alte naţii.

Ajunşi în oraş, am fost debarcaţi într-o piaţetă, în cu totul alt loc decât cele cunoscute şi văzute anterior. Noroc cu spiritul meu de orientare... Am plătit cele 60 de lire, vizitiul având obrăznicia să ne ceară şi un bacşiş. Deşi a insistat, l-am refuzat, spunându-i că a făcut o cursă ilegală, necontabilizată şi, în plus, nici nu ne-a luat de la punctul normal de plecare, pentru că noi apucasem să mergem pe jos câteva sute de metri... :)) Nu cred că a priceput prea mult din ce i-am spus, pentru că a plecat bodogănind ceva pe limba lui...

Cum spuneam, spiritul meu de orientare ne-a îndreptat spre debarcader, unde am fi ajuns destul de repede, dacă nu ne-am fi oprit la tot felul de magazine, de unde am cumpărat diverse suveniruri, dar şi un vin roşu, turcesc, pe care încă nu am apucat să-l gust.

În toată acestă perioadă, am avut permanent, toţi patru, senzaţia că în aer pluteşte praf. Ajungând însă în port, ne-am dat seama că erau de fapt valuri de ceaţă, o ceaţă atât de deasă, încât pe mare nu se vedea la mai mult de câteva zeci de metri distanţă. Iar în zona casei de bilete se afla o mulţime de oameni... M-am apropiat, pentru că eu eram cel care avea sarcina să cumpere bilete şi astfel am aflat de la un turc binevoitor, care mai vorbea şi engleză, că toate cursele spre Kabataş au fost suspendate până la noi ordine, din cauza ceţii. Dar nu durează mult, m-a asigurat turcul. Dacă, doriţi, puteţi merge până în zona Bostancı, tot în Istanbul, dar în partea asiatică, de unde puteţi lua autobuzul spre zona europeană. , mi-a mai spus el.

Pentru moment, am hotărât să aşteptăm. Între timp, au sosit şi cei din grupul nostru, care fuseseră în excursia organizată. M-am dus să-i salut şi să-i întreb ce soluţie au adoptat şi mi-au spus că ghidul nu ştie ce să facă, dar s-a dus să vorbească cu ghidul unui alt grup de români. Acesta, mai curajos, decisese să meargă în Bostancı, drept pentru care şi ghidul nostru a făcut la fel.

La rândul meu, m-am dus şi eu şi am luat bilete spre Bostancı, al căror cost a fost tot de 5 lire. A venit şi vaporul, care, în mai puţin de jumătate de oră ne-a debarcat la ţărm, la Bostancı İskelesi (adică "terminalul Bostancı"), aflat în districtul Kadıköy, din Istambulul asiatic.

M-am întrebat de ce până la Bostancı se putea merge şi până la Kabataş, nu. Explicaţia am aflat-o când m-am uitat pe hartă: traseul până la terminalul Bostancı este mult mai scurt (mai puţin de jumătate) decât cel până la Kabataş şi, ceea ce este mai important, acest traseu, spre deosebire de cel către Kabataş, nu intersectează traseele vaselor care trec prin Bosfor.

La ieşirea din terminal, am constatat că cei însoţiţi de cei doi ghizi s-au îndreptat spre staţia de microbuze taxi (cu 8 locuri) (termenul mai exact este Minibüs) şi care merg pe un traseu fix, unul din capete fiind chiar Bostancı. Din ce mi-au povestit mai târziu, aceştia au plătit câte 7,5 lire pentru transportul până în zona pieţei Taksim, de unde au revenit la hotel cu mijloacele de transport în comun.

Eu mi-am adus aminte de ce-mi spusese turcul şi m-am îndreptat spre staţia de autobuze, unde am întrebat pe şoferul primului autobuz sosit în staţie cum pot ajunge în zona Taksim. Acesta m-a luat pe nemţeşte şi mi-a explicat cu lux de amănunte că cel mai simplu este să iau trenul. Într-adevăr, în imediata apropiere este staţia de tren a unei linii locale, care se numeşte Haydarpaşa-Gebze Banliyö Tren Hattı. Această linie uneşte localitatea Gebze (aproximativ 50 km de Istanbul) cu gara Haydarpaşa, o gară foarte importantă, situată în Kadıköy, cel mai vestic district din zona asiatică a Istanbulului. Sistemul de plată este ca la mijloacele de transport în comun din Istanbul, doar că în locul unui jeton, primeşti, pentru accesul pe peron, o mică fisă metalică. Preţul este însă acelaşi, 3 lire. Aşa am făcut şi noi şi ne-am urcat în tren, deşi nu ştiam prea bine unde trebuie să coborâm. Am întrebat însă pe cineva şi, cum acesta nu se prea descurca în engleză, i-au sărit în ajutor trei tineri, aşa că am continuat discuţia cu ei. Le-am explicat că vrem să ajungem în Taksim şi aşa am aflat că trebuie să coborâm cu o staţie înainte de capăt, la Söğütlüçeşme, de unde trebuie să trecem pe linia de Metrobüs. Aşa am şi făcut, mai ales că băieţii mi-au spus că şi ei merg în aceeaşi direcţie Am mers la casa de bilete, am cumpărat biletele (de fapt, un card magnetic) şi am intrat în staţia de Metrobüs, timp în care tinerii ne-au aşteptat, deşi făcând asta au pierdut un astfel de autobuz. Linia de Metrobüs este o linie de tranzit şi transport rapid, pe o distanţă de aproximativ 50 km, din zona asiatică, până în cea europeană a Istanbulului. Linia are un culoar propriu, pe care nu circulă alte autovehicule, iar autobuzele (de fabricaţie, cum altfel? , Mercedes), articulate, lungi de 20 m, seamănă foarte mult cu metroul. În timpul călătoriei am mai stat de vorbă cu tinerii şi astfel am aflat că sunt studenţi la inginerie la İstanbul Teknik Üniversitesi (Universitatea Tehnică Istanbul). Întrebându-i ce ramură inginerească studiază, mi-au spus că încă nu au ales, pentru că sunt în anul I, care este pregătitor pentru limba engleză, alegerea specializării urmând să o facă la sfârşitul acestui an. Asta pentru că aproximativ o treime din totalul de peste 22 000 de studenţi ai universităţii studiază în limba engleză. Interesant, nu?

Tinerii mi-au explicat apoi că, pentru a ajunge în piaţa Taksim, trebuie să coborâm la staţia Mecidiyeköy, de unde trebuie să mai mergem două staţii cu metroul pe linia M2.

Uitându-mă pe schema liniei de transport (care există în orice mijloc de transport în comun din Istanbul), am văzut că, în loc să facem acest lucru, aveam posibilitatea să mergem ceva mai departe, până la staţia Topkapı, de unde să luăm tramvaiul T1 până la hotel. Asta pentru că, în varianta prin Piaţa Taksim, ar mai fi trebuit să coborâm de aici pe jos sau cu funicularul, până la capătul liniei T1, în Kabataş.

Complicat, nu? Aveam însă şi harta Istanbulului, şi schema mijloacelor de transport în comun (pe care şi acum, când scriu, le am în faţă, că doar nu vă închipuiţi că am ţinut minte toate chestiile astea...), precum şi "talentul" de a mă orienta. Modestia nu mă dă afară din casă, nu-i aşa? :))

Tinerii au coborât mai devreme, nu înainte de a ne lua rămas bun. Pentru că am fost impresionaţi de amabilitatea lor, le-am oferit o cutie cu batoane de ciocolată (cumpărasem două pe insulă), pe care au acceptat-o cu greu, după ce le-am spus că este un semn de prietenie turco-română, pe care nu-l pot refuza :)).

Ajunşi la staţia Topkapı, am coborât din uriaşul autobuz şi, după ce am traversat pe o pasarelă imensa arteră D100, ce duce spre aeroportul Atatürk, am intrat în Topkapı Şehir Parkı (Parcul municipal Topkapî), aflat chiar sub zidurile vechiului Constantinopol. În afară de faptul că este un parc mare şi agreabil, acesta adăposteşte şi un obiectiv pe care doream să-l vizitez. Este vorba de Panorama 1453, un muzeu ce povesteşte despre asediul şi căderea Constantinopolului în mâinile otomanilor conduşi de Fatih Sultan Mehmed II (Sultanul Mehmet al II-lea Cuceritorul). Din câte am aflat, este ceva în genul Muzeului panoramic Borodino (cei care au fost la Moscova ştiu despre ce vorbesc) şi a fost inaugurat în 2009. Din păcate, am ajuns acolo prea târziu, pe la ora 6 şi muzeul se închisese (deşi citisem pe diverse saituri că s-ar închide, în timpul verii, la 8 seara). Cu regretul de a fi ratat acest obiectiv foarte interesant, am hotărât să ne mai plimbăm puţin prin parc şi pe sub zidurile vechii cetăţi a Constantinopolului, pe unde se desfăşurase cândva (în 1453) bătălia reprezentată în muzeul pe care-l găsiserăm închis, după care am pornit agale, pe Turgut Özal Millet Cadessi, bulevardul ce poartă numele lui Turgut Özal, al optulea preşedinte al Turciei. Acest bulevard, străbătut pe toată lungimea sa de linia de tramvai T1, porneşte din dreptul parcului Topkapı şi ajunge în Aksaray, cartier din districtul Fatih, al cărui centru este în imediata apropiere a locului unde se găseşte hotelul la care am stat.

Ar fi fost foarte uşor să ne urcăm în tramvai, dar am preferat să mai mergem puţin pe jos, iar acest "puţin" s-a transformat până la urmă în parcurgerea întregii distanţe, de aproximativ 3 km. A fost o plimbare plăcută, ce ne-a dat prilejul să vedem locuri mai normale, mai puţin turistice ale oraşului, iar la un moment dat ne-am oprit şi la un restaurant cu terasă, unde am mâncat.

Când am ajuns la hotel, seara se lăsase, aşa că nu am mai plecat prin alte locuri, preferând să schimbăm impresii cu alţi membri ai grupului. Surpriza cea mare a venit din partea a două doamne, care dimineaţa spuseseră că vor să viziteze zona modernă a oraşului, cea al cărei centru este piaţa Taksim. Acum, ne-au spus că, în ultimul moment, s-au hotărât şi ele să viziteze Büyükada, luând, după cum mi-am dat seama, vaporul ce a plecat imediat după cel cu care plecaserăm noi. Ei bine, acel vapor a fost lovit de un altul, din cauza ceţii, astfel că cele două colege de excursie nu au mai ajuns să vadă Büyükada. Accidentul a fost foarte bine gestionat de cei în drept, care au acţionat rapid şi toţi pasagerii au fost readuşi în zona Kabataş, li s-au returnat banii pe bilet şi li s-a plătit şi taxiul până la hotel. Din fericire, accidentul nu a avut urmări grave, nu au fost decât două persoane rănite şi nu foarte grav, dar gândindu-mă la ce s-ar fi putut întâmpla, le-am dat dreptate celor care luaseră decizia suspendării curselor între Büyükada şi Kabataş. Nu mă pot opri şi acum să-mi amintesc ciudatul fenomen: cer senin, soare arzător, numai deasupra mării un strat dens, gros de vreo câţiva metri de ceaţă lăptoasă. Aşa ceva nu am mai avut ocazia să văd, poate marinarii de pe saitul AFA să ne spună dacă ei au văzut...

Privind retrospectiv, am un uşor regret că nu am ales cealaltă destinaţie, vizitarea palatului Dolmabahçe, dar, la urma urmei, cine ştie dacă nu cumva, alegând-o pe aceasta, nu aş fi rămas cu regretul de a nu fi ales invers... Aşa că, deşi Büyükada nu se compară nicidecum cu insula Capri, este totuşi un loc frumos, unde, dacă aveţi mai multe zile de stat în Istanbul, merită să vă duceţi.

Vă urez plimbare plăcută!

---

VIZUALIZĂRI: 6433 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI