Vrancea – arhaism și tradiție: Muzeul Satului Vrâncean

TIPĂREȘTE

Când zicem că Vrancea nu era domnească, înseamnă că pe baza vechei ei autonomii, a vechilor privilegiuri, ea îți păstra individualitatea care se observă și azi prin atâtea caractere cari sunt numai în Vrancea și a căror origine ar fi din timpurile vechi ale istoriei Românilor, precum și din cauza poziției lor geografice, fiind depărtată de cele două centre: Moldovenesc și Muntenesc, închisă în partea Ardeleană, neavând trecători, a fost ferită de atâtea influențe care au schimbat întrucâtva pe Românii celor două principate. Din Vrancea de altădată azi n-au rămas decât satele din Valea Putnei superioare, a Milcovului, Zăbalei și pârăiașelor din cotul Carpaților. S-au coborît însă Vrâncenii și spre șes, populând regiunea subcarpatică a Vrancei, ajungând până în județele Covurlui, Tecuciu, unde numirile de valea Vrancei, a Vrânceanului ne dau cea mai bună dovadă – scria într-un studiu din 1911 cercetătorul Mironescu S. Cristofor.

Vrancea, alături de alte câteva ținuturi românești, constituie o entitate aparte – este locul unde arhaicul e la el acasă: arhitectură, tradiții, obiceiuri, grai și pe alocuri chiar portul popular. Să nu uităm că zona localității Nereju a fost cercetată de marele sociolog Dimitrie Gusti. O parte din acest arhaism vrâncean este concentrată într-un obiectiv mai puțin cunoscut, situat în apropierea orașului Focșani: Muzeul Satului Vrâncean din Crângul Petrești. Am aflat de acest loc cu ocazia unei călătorii spre Botoșani când căutam obiective interesante de-a lungul șoselei E85, obiective care să facă din acest drum destul de lung un parcurs plăcut și un timp utilizat cu folos; din această călătorie a făcut parte și scurta incursiune la Arhiepiscopia Romanului și Bacăului (vezi impresii).

Acces. Venind dinspre București pe E85, intrăm pe centura municipiului Focșani (Calea Moldovei) și ocolim orașul pe lângă zonele comerciale. La sensul giratoriu de după magazinul Dedeman ieșim de pe E85 spre dreapta pe DJ 204E. La aproximativ 3 km distanță, lângă mica localitate Petrești, în pâlcul de pădure cu același nume, facem din nou dreapta pe lângă un mic magazin alimentar cu terasă – la vremea aceea nu exista un indicator către muzeu. Drumul (DC 144) străbate pădurea și ne conduce până la Complexul turistic și de agrement Căprioara, clădirile erau părăsite și devastate (în 2014 se aprobase un proiect de reamenjare și reabilitare a acestei zone turistice – nu știu dacă s-a concretizat). Aici se află și intrarea în muzeul în aer liber; în fața instituției muzeale se află o parcare este destul de mare.

Prezentare. Amenajat în anul 1977, acest muzeu al satului vrâncean – secție de etnografie a Muzeului Vrancei cuprinde câteva zeci de gospodării complete, anexe, instalații tehnice țărănești, instituții administrative și sociale. Prețul unui bilet este modic (4 lei), nu am plătit taxă foto iar de la casa de bilete am achiziționat o broșură de prezentare și mai multe ilustrate.

Am pornit să colindăm ulițele acestui „sat” vrâncean; câteva case ne-au fost descuiate de o doamnă muzeograf amabilă. Amplasarea în mijlocul acestui corp de pădure, printre copaci falnici, face din plimbare o incursiune plăcută, mai ales în timpul verii, în universul vieții țărănești de sfârșit de secol al XIX-lea. Casele din lemn și lut, acoperite cu șindrilă, de dimensiuni reduse, cu prispă ori ceardac atestă o populație românească, cu o stare materială medie, care avea pe lângă casă toate cele necesare traiului zilnic. Astfel, nu lipsesc: șura, șopronul, hambarul, cotețul, cuptorul de lut. Interioarele, văruite în alb, încântă ochiul prin cromatica scoarțelor și preșurilor prezente pe paturi, pereți ori podele. Mobilierul de lemn se rezumă la strictul necesar (paturi, mese, scaune, polițe, blidaruri etc.). Soba cu plită nu lipsește din nici o casă, ca și icoanele înconjurate de prosop și busuioc uscat, cofele de lemn pentru apă și vasele de ceramică. Vedem în interior și războiul de țesut, utilizat mai ales pe perioada iernilor.

Satele Tulnici, Vrâncioaia, Vidra, Soveja, Nereju, Jariștea, Năruja și alte localități vrâncene sunt reprezentate în cadrul muzeului prin gospodării specifice. Intrăm și în Școala sătească din Nereju – este o experiență năucitoare pentru copiii din ziua de azi: bănci lungi de lemn, tăblițe individuale de scris, călimări de cerneală, numărătoare de lemn. De multe ori învățătorul dormea în clădirea școlii (dacă exista local propriu pentru școală), în cancelarie. În muzeu există și două crame de lemn de la jumătatea secolului al XIX-lea, precum și mai multe stâne (mi-au plăcut tiparele de lemn pentru caș precum și măsuțele joase, rotunde, cu scăunele pe măsură). Urmând circuitul de vizitare ajungem în zona instalațiilor tehnice țărănești: pive, un joagăr acționat de forța apei, mori de apă (cu diverse sisteme) și chiar de vânt din (localitatea Andreiașu). Am încheiat călătoria în lumea satului vrâncean cu vizitarea Hanului Odobești construcție solidă, cu etaj, de pe la 1800 și ceva. Parterul este împărțit între locul de adăpost al trăsurilor, bucătărie, cămară și sala de mese, iar etajul găzduiește două dormitoare pentru oaspeți și o verandă deschisă, un fel de cameră de zi. Dormitoarele erau dotate cu paturi de câte o persoană, cu tăblii de fier ornamentat ori lemn, dulapuri pentru haine, noptiere cu lămpi pentru iluminat etc.

Concluzii. O vizită în acest muzeu al satului în aer liber, o plimbare printre casele străbunicilor noștri, o incursiune în universul gospodăriilor rurale vrâncene constituie o lecție de viață, o istorie vie a devenirii noastre actuale. În preajma sărbătorilor de iarnă ori pascale, atunci când ne aducem aminte de bunicii noștri, de locurile copilăriei, de „boacănele” făcute, de obiceiurile și tradițiile satului românesc poate că este bine să vizităm un astfel de muzeu. Aici se păstrează lucruri și amintiri care ușor, ușor se pierd în timp. Nu trebuie să uităm lumea satului românesc. Descoperă România!

---

VIZUALIZĂRI: 2782 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI