Schitul ascuns în păduri… Horăicioara

TIPĂREȘTE

Nu departe de Horaița, pe un munte despre miază-zi se află Horaița-mică sau Horăicioara; schitul acesta e un adevărat cuib de vultur aninat în crăpătura unei stânci aeriene. El stă mai totdeauna ascuns între nori și, numai când aceștia se desfac, schitul se zărește albind dintre brădișul negru. – Sunt cuvintele prin care Calistrat Hogaș, călător pe drumuri de munte, descrie schitul Horăicioara la anul 1881.

Din DN15 C, șosea ce leagă Piatra Neamț de Târgu Neamț, presărată cu prețioase lăcașuri de cult, se desprinde în Crăcăoani (venind dinspre Agapia) un mic drum comunal (163), asfaltat, care ne conduce prin peisaje rurale, cale de aproximativ 6,5 km către Mănăstirea Horaița. Lăcașul de cult este semnalizat printr-o multitudine de semne indicatoare, chiar și un panou mare cu imaginea aeriană a Horaiței. Dar destinația noastră finală nu era mănăstirea Horaița, destul de cunoscută, ci „cuibul de vultur” din pădurile Neamțului, și anume Schitul Horăicioara. Trecem printre gospodării bine închegate, un mix între nou și vechi, pâlcuri de pădure, dealuri domoale.

Am ales acest loc pentru a îmbina drumeția, aerul curat de munte cu relaxarea spirituală oferită de un loc religios, și totodată istoric. Ajunși în fața porții de la Horaița am urmat drumul din stânga care de aici se transformă în drum forestier, de calitate bună. Pădurea ne înconjoară din toate părțile, câteva serpentine pigmentează drumul. După nici doi kilometri ajungem într-un punct unde un indicator arăta că spre stânga este calea corectă către schit. Este locul unde trebuie lăsat autoturismul, drumul din stânga fiind mai abrupt, potrivit mai cu seamă pentru tractoare, atv-uri și poate mașini de teren. Am lăsat turismul cât mai aproape de marginea drumului pentru a nu stânjeni cumva eventualele camioane cu lemne ce ar fi putut trece pe acolo, ne-am luat băgăjelul și am pornit la picior. Indicatorul ne spune că sunt 500 de metri până la schit; e o distanță mică dar ea trebuie parcursă pe o cărare/drum destul de meandrat și abrupt; câteva icoane lăsate pe copaci ne însoțesc. În pădure se aud doar păsările, foșnetul frunzelor în adierea vântului și, în apropierea complexului religios, tălăngi de la vite. Pe un trunchi de brad se văd câteva zgârieturi adânci... gândul ne zboară la urși... dacă sunt urși pe acolo? Brrrr... La jumătatea drumului o mică troiță de lemn și o băncuță ne îndeamnă la odihnă. Apoi, dintr-o dată perdeaua de brazi se dă la o parte și în fața ochilor se deschide o poiană largă, străbătută de costișe domoale. O poartă de lemn ne barează drumul... nu e încuiată... pătrundem pe o cărare de piatră către curtea schitului.

Schitul Horăicioara, situat la aproximativ 900 m altitudine, își leagă originea de o legendă, cum se putea altfel, ce coboară până în vremea lui Ștefan cel Mare. Domnitorul moldovean ar fi cel care a poruncit construcția acestui schit în mijlocul pădurii, în anul 1466. Arhimandritul Chiriac ar fi ridicat o bisericuță de lemn cu hramul „Buna Vestire”. Timp de secole aici, în acest loc binecuvântat de Dumnezeu, ar fi trăit mulți sihaștri, truditori pe calea credinței. Biserica actuală, de piatră, a fost construită în anul 1868 de către arhimandritul Buhuș. Biserica va fi reparată de mai multe ori, după anii 90 se vor mai aduce îmbunătățiri și chiliilor și gospodăriei mănăstirii de către stareții numiți la conducere. După ce de-a lungul existenței sale a aparținut administrativ de Mănăstirea Horaița (un lăcaș de cult mai nou, înființat abia la începutul secolului al XIX-lea), după anii 2010 schitul este ridicat la rang de mănăstire.

Trecem pe sub clopotnița de lemn, și ajungem în curtea îngrijită, frumos decorată cu straturi de flori și băncuțe. În ciuda faptului că e o mănăstire de călugări, curtea mănăstirii este un buchet de culori; o curățenie exemplară este prezentă peste tot. Prin preajmă nu se vedea nici un călugăr; am admirat acareturile și chiliile; un soare blând scălda în lumină poiana din jur. Apare un călugăr care ne descuie biserica pentru a putea intra preț de câteva minute. Totul în interior era atât de impecabil și curat încât am pășit cu grijă pentru a nu deranja ceva. Mozaicul reprezentând „Izvorul Tămăduirii” (al doilea hram al bisericii), aflat deasupra ușii este foarte reușit. Casa se adăpostește stăreția și chiliile este construită în stil tradițional, se încadrează perfect în peisaj. Traforajul din tablă al acoperișului, ceardacul plin de flori, camera foișor de la etaj (care oferă probabil o priveliște minunată) dau farmec mănăstirii. Am coborât spre izvorul a cărei apă este considerată tămăduitoare; mănăstirea a rămas sus pe costișă; se aud zgomote îndepărtate dinspre grajdurile lăcașului.

Ne despărțim cu greu de peisajele naturale minunate, de liniștea desăvârșită ce plutește în aer, de culorile florilor de câmp. O îmbinare perfectă de turism montan, religios și istoric într-un loc mai puțin cunoscut de turiștii ce aleg mănăstirile nemțene.

---

VIZUALIZĂRI: 2664 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI