Credință la înălțime – Mănăstirea Rohia

TIPĂREȘTE

Nu îmi dau seama de ce încep așa impresiile despre excursia din Maramureș. Mănăstirea Rohia a fost ultimul obiectiv vizitat, și poate de aceea încep cu ea. Sau poate că mi-a plăcut cel mai mult. Sau poate pentru că îmi doream să mai stau câteva minute, și nu s-a putut. Oricare ar fi motivul, este mai puțin important. Important este ceea ce am văzut, și ceea ce mi-a plăcut. De plăcut, în primul rând mi-a plăcut amplasamentul. Aproape de un vârf de deal, cu majoritatea construcțiilor componente răsfirate aleatoriu pe o pantă și mult spațiu verde în jurul lor, constituie o imagine unică pentru ochii mei. La asta se adaugă drumul de acces, lung de peste 2 km, ce urcă continuu din serpentină în serpentină, și care, cu o singură bandă de circulație, seamănă perfect cu drumurile de munte din Gran Canaria.

Apoi mi-a plăcut legenda înființării mănăstirii, pe care am auzit-o de două ori. Odată în autocar, pe drum, spusă de ghidă când ne apropiam de obiectiv, a doua oară în incintă, spusă de călugărul care ne-a luat în primire. Nu au existat diferențe între cele două povestiri.

Saitul mănăstirii ne spune că:

Din acest motiv mănăstirea poartă numele „Mănăstirea Sfânta Ana – Rohia”.

Construcția începe în 1923 și este finalizată în 1926, biserica fiind sfințită la 15 august, primind astfel hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Cuprinzând biserica și o casă monahală, este prima mănăstire ortodoxă construită în Transilvania, după Marea Unire din 1918. Datorită accesului foarte dificil, mănăstirea rămâne în această fază până după 1965, când se construiește drumul de acces și se introduce curentul electric. Sunt construite, pe rând, „Casa de Stejar” (1965), „Casa Stăreției” (1969-1972), „Casa cu Paraclis” (1973-1975), „Casa Poetului” (1977-1979), „Altarul de vara” (1980-1983), „Poarta maramureșeană” de la intrarea în incintă mănăstirii (1988), „Casa Albă” (1988-1992), „Poarta din sat” (1999 - 2001), „Colțul maramureșean” compus dintr-o casă și o biserică de lemn (2001) . Prima biserică a mănăstirii a fost, relativ, mică, având 17,80 m lungime, 5,70 m lăţime şi 13 m înălţime. Odată cu dezvoltarea mănăstirii, aceasta s-a dovedit a fi rămas neîncăpătoare, așa că. În 1966 s-a luat hotărârea demontării ei și construirea unei noi biserici în același loc. Aceasta este într-o fază de finalizare a finisajelor, la data vizitei noastre, pridvorul fiind acoperit de o prelată care, ulterior a fost dată jos. Biserica are o înălțime totală de 48 m, și îmbină stiluri arhitectonice din toate cele trei provincii româneşti: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Pe frontispiciul de deasupra pridvorului a fost executată, în mozaic, icoana Deisis – copie la scară mai mică a celei cu același nume de la Sfânta Sofia din Istanbul.

Noi, venind pe drumul național DN 18B dinspre Târgu Lăpuș, înainte de a ieși din satul Rohia, ieșim de pe DN, făcând la stânga, pe sub „Poarta din Sat”. Din fuga autocarului, nu o remarc la venire. Abia la plecare, știind acum de ea, remarc numai stâlpul din dreapta, ce îmi trece repede prin fața ochilor. Urmează, apoi, drumul cel îngust, care mi-a adus aminte de excursia de la începutul acestui an. și, bineînțeles, la mijlocul lui ne-am întâlnit cu un alt autocar, care cobora. Noroc că a fost într-o curbă cu supralărgire, astfel că, din câteva manevre și întrând cu roțile în rigola de lângă versant, putem să ne continuăm drumul. Parcarea este destul de mare, dar este în afara incintei, astfel că trecem pe jos pe sub „Poarta maramureșeană” care, la cei 30 de ani pe care îi împlinește, începe să capete patina timpului. Ne oprim câteva momente în fața „Bisericii noi”, așteptând monahul ce ne va fi ghid în toată mănăstirea. Acesta ne face o amplă prezentare a lăcașului, din care aflu mare parte din informațiile de mai sus. Urmează apoi vizita.

Începem cu „Paraclisul” de la subsolul Bisericii noi. Pentru aceasta, coborâm o scară de lemn dintre biserică și ceea ce presupun eu că este „Altarul de vară”, din partea dreaptă a acesteia. Intrăm, apoi, sub biserică, parcurgem o serie de culoare cu zidăria de cărămidă vizibilă, și ajungem într-o adevărată „catacombă – biserică”. Aceasta a fost sfințită în 1998, având hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, și este folosită până va fi gata biserica nouă. După aceea, aici va fi amenajată o capelă. În prezent, aceasta este împodobită cu catapeteasma și icoanele aduse din biserica veche. În interior este destul de întuneric, și nu îmi ies fotografii de calitate. Punctul de atracție de aici este o icoană a Maicii Domnului care surprinde, este singură, fără Prunc. Este considerată făcătoare de minuni, scăpând aproape intactă dintr-un incendiu ce a mistuit totul în jurul ei. Este amplasată în ceea ce ar putea fi pronaosul bisericii, într-un spațiu destul de strâmt. Atunci când 50 de turiști încearcă să o vadă simultan, este imposibil să nu apară nemulțumiri. Rămas la urmă, nu am timp decât să fac o fotografie si sunt împins de la spate să mă grăbesc spre următorul obiectiv.

Acesta este Biblioteca, amplasată la etajul 1 al „Casei cu Paraclis”. „Casa cu Paraclis” este amplasată pe versantul din fața bisericii noi. Se ajunge la ea pe o scară monumentală, ce constituie abia începutul celor peste 100 de trepte pe care le vom parcurge până la ultimul obiectiv. Casa respectivă are 3 nivele. La parter sunt dormitoare pentru oaspeții mănăstirii, la etajul 1 este biblioteca, iar la etajul 2 este Paraclisul „Izvorul Tămăduirii”, loc de rugăciune și reculegere pentru viețuitorii mănăstirii. Casa atrage atenția printr-o imensă icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, executată în mozaic, pe fațada principală, la nivelul paraclisului.

Biblioteca este una din componentele cu care mănăstirea se poate mândri. Depășind 50.000 de exemplare, și fiind în continuă dezvoltare, biblioteca este creația Î. P. S. Justinian (Chira), fost episcop al Maramureșului și Sătmarului până în 2016, în timpul cât a funcţionat ca stareţ al mănăstirii (1944 - 1973). Marea majoritate a cărților au fost cumpărate, cu eforturi financiare majore, de către mănăstire. Biblioteca a fost organizată, cărțile fiind inventariate și aranjate pe domenii de părintele Nicolae Delarohia (Nicolae Steinhardt), astfel încât aceasta arată ca marile biblioteci publice. Pentru mine a fost impresionant, numărul mare de domenii acoperit de cărțile de aici. În afară de fondul principal teologic, biblioteca adăposteşte cărţi de istorie, arheologie, artă, poezie şi proză literară, geografie, dramaturgie, etnografie, filosofie, precum şi biografii, memorii, jurnale, cărţi juridice și multe altele. Un coleg de excursie povestea că a identificat și câteva exemplare din colecția celebrelor „Aventurile submarinului Dox”. Eu mă profilez pe cărți rare, și identific „Biblia de la Blaj” din 1795. Ca orice bibliotecă, aceasta împrumută cărți amatorilor, dar numai celor care se cazează la mănăstire, pe perioada sejurului.

Problema principală a bibliotecii este spațiul insuficient avut la dispoziție. Deși spațiile între rafturi sunt reduse la minim, iar cărțile sunt înghesuite la maxim, nu se pot expune toate. În plus, mă gândesc cu groază la pericolul izbucnirii unui incendiu.

Alte două exponate din bibliotecă merită atenția. Deasupra ușii de intrare este o fotografie a preotului Nicolae Gherman, ctitorul mănăstirii, împreună cu fiica acestuia, Ana, făcută cu puțin timp înainte de decesul acesteia. Apoi, tot în vecinătatea intrării, o statuie, probabil în mărime naturală, îmi prezintă o figură ce-mi pare cunoscută. La întrebarea mea pe cine reprezintă, preotul care ne însoțește îmi răspunde: Monseniorul Ghika. Da, este posibil! Un adevărat sfânt al bisericii catolice are o statuie într-o mănăstire ortodoxă. Este, după părerea mea, o atitudine vrednică de tot respectul.

Părăsind biblioteca, urcăm în continuare câteva zeci de trepte. Apoi, putem să ne tragem sufletul pe o alee orizontală de peste 100 m lungime. Cam pe la jumătatea ei, pe partea stângă, o volieră destul de mare, adăpostește o întreagă colecție de păsări, să le zic decorative. Este, probabil, hobby-ul unui călugăr, care trebuie să aibă grijă de mai mulți porumbei și doi păuni. Între acestea descopăr și un cocoș de munte. Ceva mai departe, tot pe partea stângă, îmi atrage atenția statuia din lemn a unui personaj cu alură transilvăneană. De data aceasta nu mai am pe cine să întreb pe cine reprezintă, dar basorelieful, tot în lemn, de la picioarele sale, mă duce cu gândul la răsculatul Horea. Totuși, parcă trăsăturile feței și părul nu prea seamănă cu imaginea din cartea de istorie.

Tot de pe această alee, pe partea dreaptă, dar vizibil din orice colț al mănăstirii, este șantierul unei construcții imense. Aici va fi Centrul cultural – monahal „Nicolae Steinhardt”. Deocamdată este în construcție, dar se speră că va fi gata în 2023, când se va sărbătorii un secol de la începerea lucrărilor la mănăstire. Început în anul 2008, Centrul va fi alcătuit din doua corpuri. Un corp este „turnul tezaur” ce va adăposti muzeul mănăstirii, muzeul N. Steinhardt, biblioteca, arhiva mănăstirii. Celălalt corp va cuprinde: trapeza mănăstirii, bucătăria, stăreția, sala de conferințe, sala de lectură, editura mănăstirii și alte spații. Impresionantă clădire!

Destinația noastră pe această alee este „Casa Poetului”. Numele i se trage de la faptul că, după finalizarea ei, a fost cazat de câteva ori aici poetul Ioan Alexandru. Casa, având parter și două etaje, atrage atenția prin arhitectura sa, cu verande la toate nivelurile. Important la această clădire este prezența aici a chiliei în care a trăit între 1980 și 1989 Nicolae Steinhardt, timp în care a fost călugăr al acestei mănăstiri, cu numele Nicolae Delarohia. După decesul acestuia, la 30 martie 1989, chilia a fost destinată ca să păstreze, în timp, memoria ilustrului om de cultură.

Chilia, aflată la parterul clădirii, în partea stângă a intrării este, practic, un mic muzeu memorial. Încă de la intrare, două pagini dactilografiate ne prezintă biografia scriitorului și opera literară a acestuia. Sunt prezentate perioada de studii, practica în avocatură, detenția, trecerea la creștinism, perioada monahală. Este înmormântat în cimitirul mănăstirii. În final aflu că mănăstirea, împreună cu Editura Polirom, editează (dacă nu cumva a editat deja) „Integrala N. Steinhardt”, având 21 volume. Sunt păstrate în acest mic muzeu lucrurile personale ale părintelui, manuscrise, cărți, icoane, tablouri, precum și mobilierul. Mă impresionează biroul, pe care sunt păstrate, este drept, în copie, o mulțime de documente personale: diplome de studii, biletul de eliberare din închisoare, certificatul de ortodoxie. Tot aici sunt expuse o parte din volumele „Integralei”. Nu am idee care era talia călugărului Nicolae, dar rămân mirat cât de mic era patul pe care l-a avut. Dar, cel mai pregnant sentiment a fost acela că omul era prezent acolo, că noi i-am violat intimitatea, dar el a avut bunăvoința de a ne accepta, și chiar ne-a povestit câte ceva despre viața lui.

Ultimul obiectiv vizitat este amplasat la cota cea mai înaltă. De aceea, pentru a ajunge la „Muzeu”, trebuie să mai urcăm câteva zeci de trepte. Nu toți membrii grupului sunt dispuși la acest ultim efort. Încă înainte de a ajunge sus, remarc faptul că muzeul, la o scară mai mică, seamănă perfect cu bisericile de lemn maramureșene, vizitate în zilele anterioare. Exponatele încep chiar din pridvor, unde, două sculpturi în lemn, nu îmi par foarte bine puse în valoare. Așezate direct pe pardoseală, nu au nici o etichetă explicativă. Noroc cu preotul care ne-a însoțit și aici. Amândouă sunt opere ale unor artiști locali. Prima reprezintă „Marea Adunare de la Alba Iulia”. A doua, intitulată „Copii luptă pentru pace”, reprezintă o bombă înconjurată strâns de un grup de copii.

Întrând în muzeu, senzația de biserică rămâne în continuare. Nu avem împărțirea în pronaos și naos, dar avem catapeteasma, cu porțile împărătești și, în spatele ei, altarul. Preotul observă reținerea unora dintre noi, și ne îndeamnă să intrăm peste tot, căci nu suntem într-o biserică reală.

Două tipuri de exponate sunt preponderente în muzeu. În primul rând este vorba de foarte bogată colecție de icoane bisericești, pe lemn sau pe sticlă, majoritatea datând din secolul al XVIII-lea. Apoi este o excepțională colecție de carte veche, putând admira Cazania sau Carte românească de Învățătură a mitropolitului Varlaam, Iași, 1642; Noul Testament de la Bălgrad al mitropolitului Simion Ștefan, tipărit la 1648; Îndreptarea Legii, Târgoviște, 1652; Evanghelia tipărită de Antim Ivireanul la Snagov, 1697; Evanghelia de la București, 1725; Biblia de la Blaj, 1795. Parcă stau mai bine aici, decât în biblioteca înghesuită de mai jos! Partea proastă este că iluminatul artificial și păstrarea lor în spatele unor geamuri ce reflectă lumina, în lipsa unor aparate de fotografiat performante, au condus la multe fotografii ce nu pot fi publicate.

Pentru ca să nu monopolizeze întreg muzeul cu obiecte bisericești, există și câteva exponate mai laice. Remarc într-o vitrină câteva artefacte din epoca bronzului.

Cu asta se cam termină ora acordată vizitei. Mai avem 10 minute să ajungem la autocar. Noroc că la vale se merge mai ușor. Astfel că rămân câteva minute și pentru magazinul cu obiecte bisericești ce s-a deschis între timp pe platforma dinspre ieșire.

Înainte de a trece, din nou, pe sub „Poarta maramureșeană”, remarc în partea dreaptă clopotnița mănăstirii. Sunt 4 clopote mărișoare, adăpostite de o construcție de lemn care, spre surprinderea mea, este la nivelul terenului, chiar dacă este cu vreo doi metrii peste cota drumului, datorită amplasamentului pe versant.

Imediat lângă poartă, văzusem încă de la intrare un gen de altar în aer liber. Câteva trepte urcă spre un perete semicircular din zidărie de piatră. În șapte nișe săpate în grosimea peretelui sunt pictate o serie de icoane, avându-l pe Isus în centru. În centrul cercului este o cruce mare, din marmură albă. O singură inscripție ne spune că este vorba de un „Monument ridicat în anul Domnului 2000”. Nu știu ce rol are.

Părăsesc mănăstirea cu regretul că nu am stat mai mult timp aici. Pe tot parcursul vizitei am avut un sentiment de liniște, ce nu a fost deranjat decât de permanentele imbolduri ale ghidei de a ne grăbi. Păcat, pentru că, probabil, a doua oară nu vom mai ajunge aici!

---

VIZUALIZĂRI: 2905 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI