Vă invit la Rucăr

TIPĂREȘTE

Știți care dintre tablourile lui Nicolae Grigorescu s-au vândut cel mai scump la licitații? Nu vă mirați căci au fost cele pictate într-o perioadă de 20 de ani în care pictorul a stat foarte mult în zona Dragoslavele - Rucăr : "Vatră la Rucăr", Cârciumă la Rucăr", "Țărăncuță odihnind / Fata cu mărgele roșii" fiind cel mai scump și, pe lângă acestea, multele peisaje pictate cu dragele muscele argeșene. Căci Grigorescu s-a îndrăgostit iremediabil de această zonă și nu a fost singurul pictor de altfel.

Rucărul este un loc cunoscut nouă de mult timp, acum am ajuns pe nepregătite pot să zic. Aproape de o jumătate de an căutam o vâltoare pentru a curăța o cergă; aveam informații numai despre cele din Maramureș, apoi apare Tata123 cu articolul despre cea de la Lisa și exact când planificasem drumul acolo, vecina mea bună de la munte îmi spune că este una și la Rucăr, însă nu știa dacă mai funcționează. Așa că, sâmbătă dimineață plecăm spre Rucăr, după ce căutasem ceva indicii pe net. Și culmea, am și găsit: "dârsta lui Nistorică" sau "dârsta cu pivă", adică cu piuă, cam în centrul satului, imediat după zona obișnuitului târg duminical. Lăsăm acolo cerga, bucuroși că am scăpat de un drum mult mai lung până la Lisa, urmând ca a doua zi, duminică, să o luăm înapoi curată și uscată. Și cum în acest fel am câștigat și mult timp liber, ne-am pus puțin pe colindat prin zonă, să vedem dacă au apărut ceva schimbări.

Rucărul de astăzi așa cum este cunoscut, a fost continuu locuit începând cu perioada ocupației romane când a fost un castru militar pentru cohorta a II Flavia, la marginea Limesului Transalutanus, apoi capătă rang de cetate cu important rol militar căci drumul ce lega Transilvania de Țara Românească trecea pe aici iar la 19 noiembrie 1377 apare prima dată cu numele de Ruff Arbor (Pomul Roșu, de la întinsele păduri de fagi) într-un document al lui Ludovic al Ungariei prin care acesta le promitea sașilor brașoveni scutiri vamale dacă vor reuși să cucerească Țara Românească. Faptul că era vamă domnească între cele două regiuni istorice românești i-a adus multe privilegii și l-a făcut un oraș prosper. Pe aici au trecut și poposit Cavalerii Teutoni, Vlad Țepeș, Mihai Viteazu, guvernul provizoriu din 1848 și mulți alții. Istoria nu a fost mereu darnică cu rucărenii împroprietăriți de cneazul Seneslau căci Mihai Viteazul le-a luat pământurile pentru a-și putea plăti mercenarii. Nedreptatea a fost reparată abia în timpul lui Matei Basarab, cel care le-a recunoscut cu acte toate drepturile străvechi, căci, așa cum spunea un localnic, rucărenii din Muscel sau Pădureț cum s-a mai numit zona, au fost "oameni care au luat de la stâncă puterea, de la pădure cântecul, de la apă bunătatea, i-a întărit mereu credința în Dumnezeu iar libertatea n-au socotit-o un privilegiu ci un drept sacru pe care au apărat-o cu strășnicie și sacrificii".

În Rucărul de astăzi istoria, tradițiile se împletesc cu modernismul, cu schimbarea adusă de vremuri. Totuși rămâne încă o zonă frumoasă iar locuitorii ei harnici s-au reorientat de mulți ani pe dezvoltarea turismului, asigurând cazare și masă în gospodăriile proprii sau în pensiuni nou construite (prin anii 1970 sau 1973 a fost început aici un experiment organizat de stat pentru dezvoltarea turismului).

Rucăr este asaltat de turiști atât vara cât și iarna, fiind la capătul sudic al Culoarului Rucăr-Bran și la aproprierea a patru zone deosebite: munții Iezer-Păpușa, munții Piatra Craiului, munții Făgăraș și munții Leaota (vârful Priseaca îl văd din curtea mea, este "stația meteo" a localnicilor și de aici încep să plutească cei ce zboară cu parapantele spre lunca Dâmboviței la Stoenești).

Din Rucăr drumurile duc, pentru cei pasionați de trasee de picior, fie în vârful munților, la vârful Om de unde izvorăște pârâul ce formează frumoase chei, Dâmbovicioara, fie la lacul Pecineagu la care se ajunge după trecerea de frumosul Sătic și Cheile Orății sau spre vârfurile Păpușa și Cheile Râușorului, la stânele risipite de pantele ierboase, la multe peșteri neamenajate, în poieni unde se poate instala cortul. Nu este de neglijat că este habitatul urșilor bruni, încă a puținelor exemplare de râși, a multor păsări și plante pe cale de dispariție.

Pentru excursiile cu mașina, Rucărul este bine așezat, la 65 km de Brașov și la 30 km de Câmpulung Muscel, venind fie pe DN 73 / E 574 peste muntele Mateiaș, acolo unde este Mausoleul Eroilor despre care v-am povestit într-un alt articol dar și distrugătorul de munți, combinatul cimentului. De la Valea Mare Pravăț se poate urma drumul spre comuna Stoenești, DN 72A până la intersecția cu DJ 725 (de la oglindă), se trece prin fața primăriei și monumentului eroilor, apoi se continuă prin satele Slobozia, Lunca Gârtii, Valea Hotarului și legendarul Dragoslavele, drum destul de bun, asfaltat cu excepția primilor 3 km între Stoenești și Slobozia care sunt pietruiți și puțin denivelați dar nu creează probleme. Ultimul este un drum superb vara, la umbra copacilor ce-și unesc coroanele deasupra mașinilor, urmează firul Dâmboviței pe malurile căreia pun corturi vara turiștii, de vineri până duminică-luni. Chiar îl recomand pentru cei iubitori de natură, l-am străbătut de patru ori la ultimul sfârșit de săptămână; între Stoenești și Rucăr sunt 13 km pe acest drum și 25 prin Mateiaș, duminica după amiază este mai aglomerat când poliția dirijează bucureștenii ce vin de la Brașov pe drumul Câmpulungului.

Dacă treceți prin Dragoslavele, sat vechi cu istorie bogată și multe legende, sat de unde au "emigrat" acum sute de ani oamenii și au întemeiat localități în Vrancea, Suceava și Neamț, opriți-vă puțin să vedeți fostul schit, azi obște de călugări. Aici s-a construit o casă de odihnă pentru preoți, care i-a fost dăruită lui Miron Cristea, primul patriarh al României Mari, regent și apoi prim-ministru între 1938-1939, un mare luptător pentru unitate românească. În 1949, patriarhul Iustinian aduce o biserică veche din lemn construită în Borșa Maramureș dar care era în Predeal unde servise ca loc de rugăciune pentru străjerii lui Carol al II-lea, renovează clădirile și cumpără terenul din jur iar la 21 august 1949 sfințește bisericuța sub patronajul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Tot aici patriarhului Iustinian i-a fost destinat să stea în domiciliul forțat primit ca urmare a acțiunilor sale atunci când mii de călugări au fost scoși afară din mânăstiri. Prin anii 1950 aici a funcționat o școală de cântăreți bisericești. Bisericuța construită în sec. XVII este din bârne de lemn masiv pe soclu de bolovani de piatră, are altar, naos și pronaos în lemn, un cerdac de-a lungul părții sudice iar clopotul se află în turla de tip maramureșean, înaltă și ascuțită. Este acoperită cu șindrilă. Are o parcare amenajată dar drumul este foarte îngust, sunt cam 600 - 700 m de la podul de lemn peste pârâu din drumul principal, sunt indicatoare suficiente așa că este imposibil de ratat. Se țin slujbe la marile sărbători ortodoxe și în fiecare duminică. Când am fost noi, parcarea și biserica erau pline, în biserică doar am intrat să privesc, este superbă și liniștitoare, poze nu am îndrăznit să fac, poate reușesc să iau câteva de pe net să vedeți că merită un popas.

În Dragoslavele ca în tot Muscelul de altfel, sunt specifice crucile de piatră vechi, aici cele mai importante sunt Crucea lui Matei Basarab, a lui Lupu Vameșul sau Coman Pârcălabul, toate din sec. XVII.

A fost construită în anii 1780 -1786 de românul macedonean Linotopetis care apare în documentele de danie ca "jupân Gheorghe neguțătorul satului", apoi ia numele de Gh. Rucăreanu. Este darul lui dat comunității care l-a primit, construind și o școală în jurul bisericii. Astăzi este doar biserică de cimitir din păcate, este oarecum renovată, izbitor de "frumoasă" este ușa de termopan ieftin, incredibil, biserica fiind dintre foarte puținele monumente reprezentative ale "stilului nou" din sec. XVIII în Muntenia, a cărei construcție și pictură, câtă a rămas, este originală. Este închisă, nu se poate vizita, am înțeles că se deschide doar la înmormântări. A fost reabilitată cu fonduri UNESCO și resfințită în 2011.

Este tipul specific de casă boierească musceleană ridicată în centrul satului, pe drumul ce pleacă din spatele statuii, drum ce duce și spre biserica monument istoric.

Este apropiat grădinii publice, de aici fiind o bună privire spre localitate. A fost amenajat în 1912 pentru monumentul eroilor din Războiul de Independență dar este renumit pentru izvorul zis tămăduitor. Legenda spune că în drumul spre casă, cruciații răniți staționați în zonă, au folosit apele izvorului și s-au vindecat miraculos. Este și o troiță închinată Sf. Petru și Pavel.

Dârsta este o instalație destul de rudimentară de lemn, unde se spală și se bat țesăturile de lână lucrate cândva în gospodărie. Aici am lăsat cerga noastră pe care după 24 de ore am luat-o curată și uscată, cu miros de pelin de la săpunul de casă. Dârsta lui Nistorică are o vârstă apreciabilă, fiind construită prin 1780 pe locul unei vâltori și mai vechi. Funcționează din aprilie până în octombrie și este întreținută de doi localnici, ultimul proprietar care s-a ocupat de ea, Nistorică, fiind plecat de mult din aste plaiuri. Necazul este că la ploile mari din luna aceasta, Dâmbovița s-a înfuriat atât de tare încât a distrus o bună parte din ea (se zice că dacă ploua în acea zi de început de iulie încă o jumătate de oră, multe case din Rucăr erau luate de ape și asta doar din cauza defrișărilor masive). Dârsta lui Nistorică este trecută pe hărți ca obiectiv turistic, nu este promovată, se află de ea din "gură-n gură". A meritat drumul, spălatul și uscatul cergii a fost taxat doar cu 10 lei.

Gh. Pârnuță (1915-2009), fiu al unuia din eroii de la Valea Mare Pravăț ale cărui oseminte se află în osuarul monumentului de pe Mateiaș, a fost un istoric cu o bogată activitate academică și publicistică și care a înființat un muzeu în casa părintească ridicată în 1910 unde a strâns și expus o importantă colecție de carte și manuscrise vechi din sec. XVII până la început de secol XX, plus fotografii și frumoase țesături muscelene. Nu am vizitat încă acea casă, o singură dată am întrebat de ea dar era închisă. Poate la drumul pe care-l voi face curând aflu mai multe.

Anual aici la Rucăr se desfășoară, de obicei în iunie sau iulie, un festival internațional la care participă membri ai organizațiilor de cavaleri din Europa, urmași ai Ioaniților, Teutonilor și Templierilor care, fie s-au stabilit aici fie au tranzitat zona, toți însă legați de Izvorul Tămăduirii după cum spun legendele. În zilele festivalului au loc multe conferințe interesante din punct de vedere istoric dar și spectacole ce pot încânta copiii. Fiind o perioadă când vin foarte mulți străini, cei ce vor să fie aici la festival, trebuie să rezerve cazare din timp.

Rucărul oferă tot timpul anului câte ceva interesant, de la Focul lui Sumedru de care v-am povestit, la colindele creștine și jocurile păgâne din ajunul Crăciunului, Ciurlezul, la sărbătoarea măsurării laptelui și răvășitul oilor, la târgurile săptămânale și zilele localității, toate invită turiștii la bulz și pastramă de oaie, la papanași cu dulceață de fructe de pădure, la siropuri aromate de zmeură sau țuică de prună, toate într-un peisaj frumos unde aerul încă este bun cu toată îmbulzeala de mașini. Petreceți o zi aici dacă iubiți natura și satele noastre românești, urcați la Vârful Crucii pe unde au trecut Maiorescu, Slavici, Vlahuță, Coșbuc și unde s-au făcut primele cărți postale ilustrate ale zonei în 1899!

---

VIZUALIZĂRI: 3806 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI