GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
Aşa cum spuneam cu ceva vreme în urmă, aveam de gând să renunţ la acest tip de articol însă datorită unor voci care mi-au recomandat să continui cu poveştile aventurilor montane - în special descrierea traseelor turistice, am decis să îmi păstrez în continuare titulatura ce mi-a fost oferită cu vreo doi ani în urmă de câţiva dintre colegii de aici de pe AFA. Astfel, „omul cu muntele” revine :) :) :) iar dacă aveţi de gând să luaţi la pas potecile montane, sper în continuare ca descrierile mele să vă fie de folos.
De această dată vreau să vă povestesc despre două trasee din Ciucaş şi trebuie să recunosc că străbaterea acestora a constituit şi pentru noi o premieră. Erau două dintre foarte puţinele pe care încă nu le ştiam şi despre care aş putea remarca faptul că sunt printre cele mai neumblate din acest masiv – exceptând cele câteva poteci din zona estică a munţilor Ciucaş.
Din punct de vedere al caracteristicilor, aş putea spune că ambele sunt foarte asemănătoare, ca aspect fiecare având o porţiune constituită din drum forestier şi cealaltă din poteci prin pădure şi gol alpin, gradul de periculozitate fiind destul de scăzut iar timpii de parcurs şi lungimile încadrându-se în categoria „mediu”, acest ultim aspect fiind de altfel şi motivul pentru care drumeţia noastră a durat două zile. Ca să fiu sincer, practic putem vorbi chiar de... patru zile pentru că acest articol se bazează defapt pe două drumeţii. Deşi la prima tură plecaserăm de acasă cu gândul de a urma cele două trasee, nu am reuşit să străbatem decât unul dintre ele, condiţiile meteo foarte defavorabile (a se citi furtunile) din cea de-a doua zi obligându-ne să renunţăm (fiind traseu nou pentru noi, nu ştiam ce ne aşteaptă şi nu am vrut să riscăm) şi să revenim în foarte scurt timp pentru a continua ceea ce începuserăm. Ei bine, a doua oară a fost cu noroc şi astfel sunt acum în măsură să vă prezint itinerariul complet, aşa cum era iniţial stabilit.
Punctul de plecare l-a constituit DN 1A Braşov – Ploieşti, mai exact zona Babarunca, loc în care din şoseaua naţională (pe direcţia de mers înspre Cheia) se desprinde în stânga un drum forestier ce se înscrie de-a lungul văii ce poartă acelaşi nume cu zona respectivă. De menţionat că săgeata ce marchează începutul traseului se află la mică distanţă de această intersecţie însă datorită vegetaţiei este mai greu de observat din drum şi că marcajul ce trebuie urmat este triunghiul roşu (TR).
Urmând drumul forestier respectiv marcajul TR, după câteva sute de metri am ajuns la o bifurcaţie, unde am lăsat în stânga o potecă de legătură marcată cu bandă roşie (BR). După ce o porţiune de aproximativ 2-2,5 kilometri am mers paralel cu pârâul Babarunca din loc în loc traversându-l, la un moment dat ne-am depărtat de firul apei şi am început să urcăm puţin mai accentuat câteva serpentine de pe versantul drept al văii. După acest pasaj, urcuşul se domoleşte, drumul revine în apropierea apei iar noi, ajunşi în dreptul unei stânci şi auzind vuietul unei căderi de apă, ne-am dat seama că am ajuns în Cheile Babaruncăi. Trecuse puţin peste o oră din momentul plecării de la drumul naţional.
Sectorul de chei este foarte scurt, aproape că nici nu îţi dai seama că ai de-a face cu aşa ceva, asta dacă nu arunci o privire în vale, pentru a vedea pereţii de stâncă în care apa a săpat de-a lungul timpului formând o spectaculoasă cădere de apă. Din păcate, de la nivelul drumului nu veţi putea vedea prea bine despre ce este vorba aşa că vă recomand să coborâţi până lângă apă, la baza stâncilor – se coboară fără nici o problemă iar distanţa este foarte scurtă (cum s-a tot coborât pe acolo deja este conturată şi o potecă).
După ce ne-am delectat privirea cu această cascadă, urmând drumul ce continuă paralel cu firul apei, după o oră şi jumătate de mers (timp socotit de la intrarea în traseu) am ajuns într-un luminiş, la confluenţa a două văi, loc unde drumul forestier ia sfârşit. Conform indicatoarelor, până aici am fi străbătut cinci kilometri. Aceleaşi săgeţi indicatoare amplasate în acest loc vă vor informa că urmând în continuare TR, până în Şaua Tigăilor mai aveţi de urcat încă... patru ore. Ei bine, din punctul meu de vedere ceva este greşit, ori durata dar mai degrabă, din câte mi-am dat seama, este vorba despre necorelarea marcajului cu traseul înscris pe săgeata informativă. Şi încă ceva: nu uitaţi ca în acest loc să vă refaceţi rezervele de apă (există un izvor amenajat) deoarece de aici încolo nu se mai găsesc surse de apă.
Ghidaţi în continuare de TR, din capătul drumul forestier ne-am orientat spre dreapta şi am reintrat în pădure, urmând mai departe firul văii Babarunca. Pentru început am traversat un scurt pasaj mai mlăştinos apoi odată cu accentuarea urcuşului şi creşterea altitudinii, valea devine seacă. După aproximativ o jumătate de oră de la reluarea drumului ne-am intersectat cu un traseu de legătură, marcat cu punct roşu. Am continuat să urcăm paralel cu firul văii, traversându-l de câteva ori de pe un versant pe altul. Odată cu creşterea altitudinii, pădurea devine mai rară, se traversează şi mici luminişuri iar din loc în loc printre copaci se observă şi culmea unde trebuie să ajungem, cu diversele ei forme de piatră.
Apropiindu-ne de golul alpin, urcuşul devine din ce în ce mai solicitant. Treptat pădurea ia sfârşit, în locul acesteia apărând vegetaţia specifică altitudinii. În această zonă marcajele sunt extrem de rare însă poteca este bine conturată şi delimitată de arbuşti. Într-un final am găsit un prim stâlp metalic cu marcaj, loc de unde poteca se lăţeşte iar marcajele sunt mai dese fiind aplicate pe pietre. După un ultim urcuş destul de abrupt, care ne-a testat din plin condiţia fizică, a venit şi momentul popasului odată ce ne-am văzut ajunşi în Şaua Tigăilor. Din momentul în care părăsiserăm drumul forestier şi până în şaua aflată la altitudinea de 1745 de metri (loc în care traseul marcat cu TG a luat sfârşit) urcaserăm timp de două ore şi un sfert.
După o binemeritată pauză, am plecat din nou la drum, îndreptându-ne către cabană. Despre poteca ce am urmat-o v-am mai povestit şi în acest articol. Este vorba despre un traseu marcat cu cruce roşie (CR), ce se înscrie pe faţa sudică a vârfului Ciucaş respectiv a Tigăilor Mari. După o succesiune de urcuşuri şi coborâşuri prin care poteca treversează mai multe văi (cea a Tigăilor plus alte fire secundare colectate de aceasta în aval), un ultim urcuş susţinut apoi o scurtă porţiune de păşune, în trei sferturi de oră am ajuns în şaua de la poalele Tigăilor, de unde traseul devine comun cu cel marcat cu BR, care face legătura între cabană şi vârful Ciucaş. Astfel, ghidaţi mai departe de cele două marcaje, după alte 15 minute de coborâre pe păşune, am ajuns la cabana Vârful Ciucaş (vezi impresii). De această dată însă nu ne-am mai cazat la cabană ci am ales să ne petrecem noaptea în natură, la cort. Ce a urmat a doua zi... ştiţi deja, aşa că povestea continuă cu cea de-a doua tură.
După o noapte liniştitoare în care somnul ne-a fost tulburat doar de dorinţa noastră de a admira în miez de noapte cerul înstelat, a venit momentul să ne facem bagajele şi să plecăm din nou la drum. Aveam în plan să coborâm pe partea nordică a muntelui Ciucaş însă pentru asta trebuia să ajungem mai întâi pe cel mai înalt vârf al masivului.
Pentru început am făcut cale întoarsă şi ghidaţi de CR şi BR am urcat către intersecţia de la poalele Tigăilor. Lăsând de această dată în stânga poteca marcată cu CR, am început să urcăm susţinut către Cetatea Tigăilor. După un urcuş continuu, mai întâi pe păşune apoi pe un “jgheab” de piatră foarte abrupt şi brăzdat de numeroase praguri, printre uriaşe blocuri de piatră şi din nou pe păşune, a urmat asaltul final şi astfel, după aproximativ o oră şi 15 minute de mers, ajunseserăm la altitudinea de 1954 de metri, adică pe vârful Ciucaş, loc ce ne-a oferit o frumoasă panoramă.
După o scurtă pauză a plecat la drum şi ghidaţi mai departe de CR am început o coborâre abruptă pe faţa nordică a muntelui. În prima parte marcajele sunt aproape inexistente şi nu există o potecă (hai să zicem) unică, bine conturată. Oricum, chiar dacă fiecare îşi alege cărarea, orientarea nu este dificilă (exceptând condiţiile de vizibilitate redusă) deoarece în vale se văd primii stâlpi de marcaj. Înainte de a ajunge însă acolo, cum toată zona este dominată de afiniş, nu puteam să nu profităm aşa că am făcut mai multe pauze pentru a ne sătura cu o bună porţie de afine.
După coborârea accentuată despre care spuneam, panta s-a mai domolit, poteca a devenit foarte clară şi au început să apară şi marcajele. După aproximativ trei sferturi de oră de mers (nu am socotit şi pauzele de masă) am ajuns la stâncile ce le văsuserăm din vârf. Ştiam că undeva prin acea zonă ar fi trebuit să fie şi una dintre cele mai cunoscute formaţiuni stâncoase ale acestui masiv şi speram că se poate vedea în totalitate, fără a ne abate de la traseu. Şi aşa a şi fost, fără a părăsi poteca, am avut ocazia de a vedea pentru prima dată „mâna cu cinci degete” care poartă denumirea de Mâna Dracului.
Mai departe, traseul părăseşte zona alpină şi capătă un alt aspect, urmând o coborâre destul de lungă prin pădure. Pentru început poteca se strecoară pe la baza unor blocuri de piatră, prin zone înguste, destul de abrupte şi mai sălbatice însă treptat panta se domoleşte iar coborîrea devine uşoară, traseul înscriindu-se pe culmea Plaiului Domnesc.
După o oră şi 45 de minute socotite de la Mâna Dracului, respectiv două ore şi jumătate de la vârful Ciucaş, am ieşit din pădure şi am ajuns lângă un canton, la un drumeag ce după doar aproximativ 100 de metri avea să se intersecteze cu drumul forestier de pe valea Dălghiului (în acel loc există şi o vilă ce aparţine Ocolului Silvic), ce urma să-l străbatem pentru a ajunge în Vama Buzăului. Speram să avem noroc să găsim vreo maşină care să ne ducă până în comună însă... nu, nu am avut astfel că drumeţia noastră s-a terminat la fel cum a început, cu un (şi mai) lung drum forestier – aproximativ 10 kilometri.
Pentru început valea este mai îngustă însă treptat aceasta se lăţeşte, apar multe poieni, una dintre cele mai întinse şi mai cunoscute fiind Poiana Dălghiului, de unde ne putem bucura de o frumoasă panoramă a abruptului nordic al muntelui, cu mulţimea de ţancuri ce se ridică spre cer. Aproape extenuaţi după aproximativ două ore de mers numai prin soare, am ajuns într-un final la primele case ale comunei, de unde după încă un sfert de oră am ajuns în staţia de unde urma să luăm autobuzul către casă. Şi astfel se termina încă o aventură montană.
Nu am să mai lungesc povestea şi voi pune punct acestui articol, cu siguranţă ultimul din acest an, motiv pentru care profit de ocazie şi vă urez tuturor să aveţi parte de un an mai bun şi să ne regăsim cu bine în 2014. LA MULŢI ANI!
Trimis de urjanclaudiu in 30.12.13 22:06:59
- Nu a fost singura vizită/vacanţă în MASIVUL CIUCAȘ.
5 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (urjanclaudiu); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
ECOURI la acest articol
5 ecouri scrise, până acum, la acest articol
Articolul a fost selectat ca MiniGhid AmFostAcolo pentru această destinaţie.
@webmaster: Mulţumesc mult pentru încrederea acordată şi vă urez dumneavoastră şi întregii echipe care vă ocupaţi de bunul mers al acestui sait, să ne... suportaţi şi în 2014, an pe care vi-l doresc mai bun şi plin de împliniri.
Articolul a "primit" o ilustraţie muzicală sau video-muzicală - vezi mai sus, imediat sub titlu.
Daca autorul preferă o altă melodie sau un alt videoclip, este rugat să ne scrie (aici, ca ecou, ori pe PM)
@webmaster13: Mulţumesc pentru melodie şi... bine ne-am regăsit în 2014.
Reiau ce am scris în 02.05.2010:
Cred ca era prin 1972, da, 1 noiembrie 1972, tinand seama ca cel mic avea patru ani. Inca nu aparuse restrictia o duminica cu sot - o duminica fara sot (e vorba de numarul masinii, nu de altceva) si plimbam noua noastra achizitie Dacia 1100 pe unde ne duceau rotile. Erau zile superbe de toamna tarzie luminate bland de un soare care te alinta. Am ajuns destul de vreme la Cheia, am vizitat manastirea construita in sec. XIX de domnitorul Al. Ghica si am pornit voiniceste spre Muntele Rosu. Eram patru: sotul, fetita de 15 ani, decretelul de 4 ani si cu mine. Baiatul urca bine (il mai lua si taica-sau pe umeri din cand in cand) si cred ca in vreo trei ore-trei juma', am ajuns la cabana. Soarele sus era atat de puternic, cerul atat de senin incat pur si simplu am uitat ca e 1 noiembrie.
Dupa ce am mancat, dupa ora 12 ne-am gandit sa coboram. Erau mai multe marcaje; unul pe care am venit, altul spre Babarunca si un al treilea spre Cheia peste Zagan. L-am ales pe cel din urma uitand ca la 1 noiembrie se face foarte repede intuneric. Am ajuns la Stana din Zaganu care pe vremea aceea era chiar stana, ciobanul a potolit cainii si a clatinat filozofic din cap cand a auzit ca vrem sa ajungem cu copil mic la Cheia. Pe la patru-patru si ceva am intrat in padure. Va inchipuiti ce a urmat? O poteca innecata in covorul de frunze cazute, marcaje care nu se mai vedeau pe un intuneric care se pravalea peste tot, frica sa nu ne ratacim, gandul ca pana se lumineaza nu aveam ce face. Inaintam cu greu, nesiguri pe noi. Cel mic voia acasa iar fata deja se distantase de noi "pe unde m-ati dus? " Barbatu-miu cu lanterna pusa pe economic incerca sa descifreze daca pe pom e marcaj iar eu cu talpa bocancului dadeam in laturi frunzele moarte sa simt pamantul batatorit al potecii. Am mers asa cred că vreo trei ore, se lasase frig de iarna iar in capul meu alergau nebune scenarii cu familia inghetata sau sfasiata de jivine. La un moment dat, undeva departe am vazut rostogolindu-se niste luminite; dupa cateva minute altele. Era soseaua.
Cred ca am coborat prin hatisuri, drept in jos fara sa mai tinem seama de nimic si cand am traversat drumul ne simteam ca niste Robinsoni ajunsi in lumea civilizata. Am oprit la singura bodega din Cheia. Era trecut de ora opt si voiau sa inchida. Ne-au dat paine neagra si o conserva de babusca din aceea cu oase fierte, bune la gust şi sos de roşii. Cea mai buna mancata vreodata. In completare am cumparat un pachet de tigari Kent de 17 lei. Un adevarat regal.
Si ca sa spun tot, aflati ca aveam 35 de ani, umblam pe munte de mai mult de 15 dar cum mi-as mai fi adus aminte de Ciucas daca nu traiam o asemenea experienta?
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Aug.2021 Căutând răcoarea pe Vârful Ciucaș — scris în 12.10.21 de monik-50 din BRAILA - RECOMANDĂ
- Nov.2020 Pe Vârful Gropșoarele prin Culmea Șuvițelor și Culmea Stâncoasă — scris în 29.11.20 de Mika din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Sep.2020 Pe urmele ursilor in Cheile Cheitei — scris în 18.09.20 de Dan&Ema din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Aug.2020 Pe Creasta Zăganului... again — scris în 24.09.20 de Aurici din BUCUREşTI - RECOMANDĂ
- Jun.2020 Bujori de munte, gențiene și alte floricele de la Valea Stânii pe Gropșoarele — scris în 13.06.20 de Mika din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Jun.2020 Nebun de roz la Gropșoarele — scris în 09.06.20 de robert din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- May.2020 Stare de alertă pe Vârful Gropșoarele — scris în 18.05.20 de Mika din BUCURESTI - RECOMANDĂ