Descoperă Cheile Bicazului la pas

TIPĂREȘTE

Cu toate că la finalul articolului precedent (pe cel referitor la Ziua Naţională nu-l pun la socoteală) spuneam că voi reveni cât mai curând şi cu partea a doua – plus alte articole restante, iată că din nou am lipsit foarte mult timp şi cel mai probabil pentru o vreme voi continua să scriu destul de rar, puţinul timp liber avut la dispoziţie pe care-l petreceam pe AFA fiind redirecţionat către o altă... ”preocupare”, mult mai importantă;). Dar de scris voi mai scrie, chiar dacă unele articole vor fi postate cu foarte mare întârziere.

Revenind la subiect, într-un articol mai vechi în care am scris câte ceva şi despre Cheile Bicazului, am zis că voi reveni cu mai multe detalii atunci când vom străbate integral canionul la pas -nu cu maşina, ca de obicei. Şi iată că am reuşit-o şi pe-asta, profitând de faptul că în lista drumeţiilor noastre a venit rândul să descoperim frumuseţile şi din această zonă.

După ce am finalizat traseul turistic ce străbate Cheile Bicăjelului, ne-am văzut ajunşi exact la drumul naţional ce trece prin Cheile Bicazului. E drept că traseul ne-a scos undeva în zona centrală a canionului şi că în mod normal, dacă am fi urmat cu stricteţe marcajul turistic, ar fi trebuit să urmăm drumul către Lacul Roşu. Dar am hotărât că e momentul oportun să ne ducem la îndeplinire un plan mai vechi şi astfel, cu un mic ocol, am ajuns să străbatem în întregime (la pas) şi Cheile Bicazului. Şi vă spun că a meritat din plin!

Teoretic vorbind, cred că acest canion nu ar mai avea nevoie de vreo prezentare, marea majoritate a românilor (şi nu numai), chiar dacă nu l-au văzut, măcar au auzit de el. Iată ce scriam şi data trecută: “Că natura a creat aici ceva deosebit? Cred că cei mai mulţi ştiu deja asta! Că este o zonă atrăgătoare din punct de vedere turistic? Asemenea, nu cred că e nevoie de alte comentarii! Să vă descriu în cuvinte senzaţia pe care o ai atunci când traversezi Cheile? E cam greu – doar atunci când ajungi acolo îţi dai seama că ce ai auzit în stânga sau în dreapta ori ce ai văzut în fotografii nu se compară cu ceea ce vezi la faţa locului! Păi şi atunci... ce ar mai fi de povestit? ” Dacă e să despicăm firul în patru, ar fi foarte multe de povestit dar nu e cazul să facem “lucrări ştiinţifice” despre acest loc, aşa că o să trec rapid în revistă câteva informaţii generale, după care cred că ar fi mai indicat să menţionez câteva date care să se concretizeze într-o descriere precum cele ale traseelor turistice pe care le tot prezint, fotografiile ataşate venind în completare, acestea prezentând în ordine, toate porţiunile de drum şi sectoarele ce ţin de aceste Chei dar şi zonele sau mai bine zis, locurile de interes “adiacente”.

Despre ”generalităţi”, puteţi citi câte ceva şi în celălalt articol. Doar aşa, ca idee, vă spun doar că între timp nu s-a schimbat nimic:

● Cheile fac parte tot din Parcul Naţional Cheile Bicazului – Haşmaş;);

● aceeaşi aglomeraţie, mai ales la sfârşit de săptămână;

● gunoaiele sunt la locul lor:(şi dacă cineva îndrăzneşte să le adune, se găsesc destui care să aibă grijă ca ele să fie înlocuite cu unele noi>:(;

● parcarea maşinii – tot o adevărată aventură căci micile refugii de pe marginea şoselei nu s-au transformat în parcări (bine, asta era doar o viziune de-a mea!); pentru cine are ghinionul să mai prindă şi vreo două-trei autocare oprite, ... nervii sunt asiguraţi:D;

● tot despre refugii, acestea nu sunt folosite ca şi parcări căci sunt ocupate de aceleaşi spaţii comerciale, cu aceleaşi chinezării artizanale “de bandă” - cei drept, între timp, au mai apărut şi câteva suveniruri cu de-ale zonei, nu doar cu ”atotprezentul” Dracula:)), aşa că nu ne mai putem limita doar la vestiţii magneţi;

● şi nu în ultimul rând, defileul (cel propriu-zis, adică exclusiv acea zonă care te uimeşte) nu s-a lungit;) şi nu a reuşit să ajungă la cei 5–8 kilometri de care se tot aminteşte prin diverse articole/reportaje – trebuie specificat că acolo se face referire la toată zona în care drumul naţional străbate valea cuprinsă între Lacul Roşu şi localitatea Bicaz-Chei. Nu, nu vă aşteptaţi la mai mult căci acea porţiune foarte spectaculoasă a rămas tot la aceiaşi 1–1,2 kilometri (tot cu indulgenţă) şi ţin să specific acest aspect astfel încât să nu creadă cineva care va ajunge pentru prima dată prin zonă, că ceea ce a văzut în poze sau filme, se întinde pe o aşa mare distanţă iar când va ajunge la faţa locului să fie dezamăgit. Da, aşa cum am spus, teoretic Cheile Bicazului sunt mai lungi (de la Lacul Roşu până la limita localităţii Bicaz-Chei) dar defileul propriu-zis, cel care impresionează pe toată lumea este limitat doar pe distanţa pe care eu am specificat-o, nu pe cea pe care o veţi găsi în eventualele documentări pe care le veţi face.

Aşadar, totul e aşa cum era şi cu ceva timp în urmă! Doar că, străbătute la pas, Cheile par mult mai frumoase căci ai timp să observi totul pe îndelete, nu din viteza oferită de maşină. Aşa că, să trecem mai departe şi să vă povestesc despre plimbarea prin Chei.

Venind dinspre Bicaz (din aval), observăm că după ce îşi croieşte drum prin vaste zone împădurite, unde din loc în loc îşi mai face apariţia şi câte o stâncă răzleaţă, valea se îngustează din ce în ce mai tare până în locul unde îşi fac brusc apariţia uriaşii pereţi de stâncă printre care doar şoseaua şi îngusta albie a râului îşi mai fac loc. Odată traversat micul pod peste apa Bicazului, putem spune că am intrat “oficial” în vestitul canion.

Prima parte pe care o străbatem este constituită de GÂTUL IADULUI, cel mai lung (aproximativ 700 de metri) şi cu siguranţă cel mai spectaculos sector al cheilor, ce debutează cu “strâmtoarea” cuprinsă între Peretele Bardosului (în dreapta) şi Peretele Pintenilor (în stânga) – acesta din urmă făcând parte din Piatra Surducului, formaţiunea muntoasă ce delimitează Gâtul Iadului pe latura dreaptă a văii. În această primă porţiune este cât se poate de vizibil faptul că pentru a face loc şoselei naţionale, pur şi simplu s-a “muşcat”, mai mult sau mai puţin, din partea inferioară a stâncii (a celui de-al doilea perete mai sus menţionat). Apoi după două curbe destul de strânse, printr-un spaţiu extrem de îngust delimitat de impresionanţi pereţi de piatră cu înălţimi de peste două sute de metri, şi traversarea apei Bicazului, ajungem la primele două refugii (situate câte unul pe fiecare latură a şoselei), binenţeles ocupate de spaţii comerciale. Despre ceea ce găsim aici deja am scris aşa că nu are rost să o iau de la capăt. Mi-am exprimat totodată şi părerea căci nişte locuri de parcare erau mult mai indicate -fiind mult mai utile trecătorilor, în defavoarea acelor multe spaţii comerciale, unde în cea mai mare parte se comercializează aceleaşi produse, la aceleaşi preţuri. Dar... asta e; probabil cineva are de câştigat de pe urma acestor mici afaceri.

Mai departe, după o uşoară urcare, drumul ajunge la Podul Ungurilor – adică exact în locul unde traseul turistic ce străbate Cheile Bicăjelului se intersectează cu şoseaua naţională. Din câte am citit, atunci când s-a construit drumul ce urma să facă legătura între Transilvania şi Moldova (actualul D. N. 12C), acest pod ar fi fost inclus în proiectul conform căruia se dorea ocolirea zonei cea mai periculoasă a cheilor – adică a sectorului numit azi Gâtul Iadului. Construcţia podului ar fi început la începutul anilor ’40 şi ar fi fost oprită în timpul celui de-al doilea război mondial, lucrările nefiind niciodată finalizate datorită faptului că ulterior planurile construcţiei drumului de acces au fost schimbate şi s-a decis trecerea directă prin canion.

Lângă acest pod, implicit în dreptul confluenţei văii Bicajelului cu cea a Bicazului, peretele muntelui Bardos (cel din stânga văii Bicazului) ni se înfăţişează sub forma unei uriaşe şi impresionante stânci de formă piramidală, uşor de recunoscut datorită vârfului ascuţit. Cu pereţii ei drepţi, multe surplombe şi o diferenţă de nivel de 261 metri, această stâncă denumită Santinela este un mic paradis, o provocare pentru căţărători, vârful stâncii atingând altitudinea de 1011 metri - dacă vreţi să vedeţi cam ce înseamnă escaladarea unui asemenea perete, plus cum se vede de acolo de sus, vă recomand să urmăriţi acest clip.

Odată trecuţi de Santinelă şi Podul Ungurilor, lăsăm în urmă şi Gâtul Iadului, trecând în porţiunea denumită PRIDVORUL IADULUI, mai scurtă (aproximativ 250 de metri) şi poate mai puţin spectaculoasă faţă de precedenta. În stânga, valea este delimitată de acelaşi munte Bardos iar în dreapta, Piatra Surducului (cea care ne-a “însoţit” până la valea Bicăjelului) este înlocuită cu Piatra Poienii. După o primă şi foarte scurtă parte în care valea pare că s-ar lărgi puţin (lăsând să se vadă în depărtare silueta unei renumite stânci despre care o să vă povestesc la timpul potrivit), imediat urmează ca pereţii de stâncă despărţitori să se apropie din nou, lăsând loc doar drumului şi albiei râului Bicaz, pe care l-am traversat la intrarea în Pridvor, loc unde pe partea stângă a văii am găsit un al refugiu (cel mai mic din zonă) cu câteva dughene – de menţionat că la foarte mică distanţă, pe partea opusă, exista şi un mic refugiu liber, unde se pot parca câteva maşini (cred că cel mult nouă-zece automobile). La limita acestui sector mai există încă două refugii (tot câte unul pe fiecare latură a şoselei), unul mai mic pentru maşini şi unul mult mai spaţios, binenţeles dedicat comercianţilor – oare chiar nu se putea să fie invers?:(

Vă spuneam că odată trecuţi în Pridvorul Iadului, după o foarte scurtă porţiune unde valea s-a lărgit puţin, stâncile s-a apropiat din nou, din ce în ce mai mult. Ei bine, punctul culminant în această “strânsoare” îl constituie POARTA IADULUI, ultimul şi cel mai scurt sector al Cheilor Bicazului. În acest loc, o formaţiune stâncoasă a muntelui Bardos (atenţie căci deseori se face o mare confuzie şi se pomeneşte denumirea de Piatra Bardos, care este greşită) şi peretele nordic al Pietrii Poienii sunt foarte apropiate, şi aici, pentru accesul şoselei fiind necesară escavarea bazei stâncii. Odată trecuţi de această “poartă” îngustă, se poate spune că am ieşit din canion.

Traseul însă nu se termină căci deşi am lăsat în urmă pereţii de piatră ai Cheilor, în drumul nostru către Lacul Roşu mai sunt câteva locuri demne de menţionat iar primul îl întâlnim imediat după ce trecem de Poarta Iadului. E vorba despre SERPENTINA MARE, constituită dintr-o succesiune de patru serpentine “etajate”, unde drumul naţional şerpuieşte în curbe strânse şi segmente cuprinse între aproximativ o sută şi două sute de metri lungime, pentru a anula brusc, în doar 0,7 kilometri, o diferenţă de nivel de peste 50 de metri.

Trecem de serpentină şi imediat ajungem la TUNEL – defapt, la tunele, căci sunt două. Aici, conform benzii galbene (BG) ce marchează traseul turistic ce face legătura între Cheile Bicazului şi Lacul Roşu (e continuarea celui prin Cheile Bicăjelului), ar trebui să se părăsească şoseaua naţională şi să se meargă prin “Tunelul vechi”. Acest tunel, construit în anul 1918, este destul de îngust (când era folosit pentru traficul auto, circulaţia se desfăşura pe o singură bandă), nu este căptuşit cu beton (ai impresia că eşti într-o peşteră şi ar putea lipsi un oarece sentiment de siguranţă) iar pe cei ce au probleme cu spaţiile mici s-ar putea să-i deranjeze, chiar dacă lungimea sa de 68 de metri nu este una foarte mare. Drept urmare, se poate folosi fără probleme şi “Tunelul nou”, care pe lângă cele două benzi de circulaţie, este dotat şi cu trotuar pentru cei care aleg să-l traverseze la pas. Din datele ce le-am găsit, această operă de artă are lungimea de 173 de metri şi a fost finalizată în noiembrie 2004 (aşa scrie pe plăcuţele de la intrare).

Ieşind din tunel, este aproape imposibil ca privirea să nu ne fie atrasă în partea dreaptă, acolo unde se înalţă falnic, chiar în dreptul nostru, poate cel mai renumit şi fotografiat vârf din zona Cheilor – e drept că acesta se vede şi din partea opusă a tunelului dar din lateral. Este vorba despre PIATRA ALTARULUI, o formaţiune stâncoasă foarte uşor de recunoscut după crucea amplasată în vârf. Am auzit o poveste cum că în anii comunismului, în locul acelei cruci ar fi fost o stea roşie dar... eu unul nu am găsit vreo dovadă/imagine care să-mi dovedească faptul că această istorisire ar fi reală – poate există persoane mai în vârstă care pot confirma sau infirma acest (deocamdată) zvon.

Acest vârf, nu foarte înalt dar impunător este foarte iubit de alpinişti, de altfel şi singurii care pot ajunge acolo sus – fiind mărginit de jur-împrejur de pereţi verticali de stâncă, nu există nici o altă cale de acces (mă refer la poteci turistice), singura variantă fiind constituită de... cordelină. Vârful a fost cucerit pentru prima dată în anul 1934 de doi braşoveni, această performanţă fiind consemnată în cărţile de specialitate ca una istorică, datorită faptului că a fost vorba şi despre pitonarea primului traseu din România.

Referitor la înălţimea acestei celebre stânci, de-a lungul timpului au fost vehiculate mai multe valori – 1120 m, 1121 m, 1154 m, etc., iar pe o harta montană din anul 1978 figurează cu o altitudine de 1265 metri. În plus, apare cu denumirea de Turnul Bardosului, nicidecum cu cea actuală. Personal, consider că îmbunătăţindu-se aparatele de măsură, altitudinea de 1147,5 metri ar fi probabil cel mai aproape de realitate, această cifră apărând menţionată pe cea mai recentă hartă turistică montană a zonei.

Lăsând în urmă tunelul şi Piatra Altarului, după doar aproximativ 200-250 de metri dăm de un alt punct de reper al zonei şi anume SERPENTINA MICĂ, ce spre deosebire de anterioara este mai... mică;) – sunt doar două curbe succesive. Din punct de vedere turistic, locul este cunoscut deoarece aici există un nod de legătură a mai multor trasee marcate.

Imediat după ieşirea din serpentină, dăm de ultimul loc demn de menţionat şi anume POARTA DE PIATRĂ. Vorbim despre o stâncă, care a fost “sfâşiată” prin detonare, în urma acestei operaţiuni rămânând un pasaj îngust, prin care se strecoară şoseaua.

Trecuţi şi de acest ultim punct demn de menţionat, traseul continuă urmând drumul naţional, ce şerpuieşte printre munţii împăduriţi dar care din loc în loc lasă să iasă la iveală şi câte o stâncă semeaţă, ce atrage privirea oricărui trecător. Drumul este foarte frumos dar trebuie avut puţină grijă căci în această ecuaţie intră şi traficul auto. După aproape trei kilometri de mers prin acest decor, ajungem în centrul staţiunii Lacul Roşu, traseul turistic circular, marcat în întregime cu bandă galbenă ajungând astfel la final.

Cam atât despre această frumoasă excursie. Deja am lungit cam mult acest articol de aceea mă limitez doar la a vă recomanda ca atunci când ajungeţi în zonă, să încercaţi să faceţi o astfel de plimbare căci cu siguranţă nu cred că veţi fi dezamăgiţi.

Toate cele bune şi vacanţe frumoase!

---

VIZUALIZĂRI: 5179 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI