Traseul turistic prin Cheile Bicăjelului

TIPĂREȘTE

Salutare!

După o (altă:() pauză, revin la „veşnica” încercare de a recupera restanţele ce s-au acumulat de mai mult de un an de zile. Nu ştiu când voi reuşi să ajung „la zi” (şi pe lângă articole de postat mai am şi foarte multe de citit, din cele postate de către cei din lista de ”Urmăriţi”) dar să ştiţi că nu mă dau bătut aşa uşor – apar eu mai greu pe-aici, dar până la urmă... tot apar;).

Cu această ocazie, voi continua povestea începută în articolul precedent, la finalul căruia vă spuneam că pe lângă cele două trasee turistice pe care deja le-am prezentat – mult mai bine cunoscute şi mai frecventate de turişti, în lista noastră de „priorităţi” a existat şi un al treilea pe care am ţinut neapărat să-l străbatem.

Aşadar, cea de-a doua zi a mini-vacanţei petrecute la Lacul Roşu ne-a adus o nouă drumeţie. Despre zona şi o parte din itinerariul cu care urma să facem cunoştinţă mai auzisem şi citisem câte ceva (chiar şi aici, pe AFA), aşa că mă aşteptam să avem parte de o plimbare frumoasă, în care să descoperim locuri minunate. Şi aşteptările ne-au fost pe deplin confirmate.

La o primă vedere, datele „oficiale” ale traseului ar arăta astfel: de tip „circuit”; dificultate: scăzută (iarna greu accesibil în unele sectoare); lungime: 10 kilometri; diferenţă de nivel: 50 de metri; marcaj: bandă galbenă (BG); timp de parcurgere: 3–4 ore. Deci, după cum bine vă puteţi da seama, teoria sună foarte bine. Haideţi însă să vedem dacă şi cu practica e la fel :D.

Înainte de toate, referitor la frumuseţea zonei, da, pot confirma că traseul este excelent pentru o plimbare în natură iar cine îl va alege, va avea parte de o mare diversitate: păşuni şi păduri, poteci şi drumuri forestiere dar şi drum asfaltat, stânci solitare dar şi pereţi de piatră ce formează defilee impresionante, izvoare line dar şi şuvoaie repezi ale căror viituri schimbă mereu imaginea văilor, mici comunităţi izolate dar şi noi „cartiere” de vile şi pensiuni, şi nu în ultimul rând, puţină... aventură;).

În ceea ce priveşte caracteristicile traseului, să le luăm pe rând. Într-adevăr este vorba despre un circuit însă vă spun că merită făcută o abatere de la itinerariu, pentru a putea vedea (şi) mai multe frumuseţi ale naturii.

Despre dificultate, nu prea sunt multe de spus. Excluzând iarna (presupun că nu sunt prea mulţi cei ce se vor pe acolo când va fi zăpadă şi oricum, porţiunile mai dificile sunt extrem de puţine şi de scurte), în restul anului traseul nu cred că poate pune probleme, nici din punct de vedere al solicitării fizice dar nici din cel al periculozităţii – binenţeles că nu trebuie să uităm că ne raportăm la o drumeţie într-o zonă montană, nu la o plimbare pe bulevardul din centrul oraşului :). Şi tot la acest capitol, dacă luăm în calcul accesibilitatea, putem spune că nu există probleme (prea mari). Însă... vreo două mici “problemuţe” tot vom găsi.

Referitor la lungimea şi diferenţa de nivel, nu am ce să zic – îmi asum responsabilitatea de a-i crede pe cei care au conceput cifrele “oficiale” căci eu încă nu m-am apucat să fac măsurători în teren:D

Şi acum să trecem la ceva mai serios: marcajul. În general, traseul este destul de bine marcat însă există un loc unde ar trebui să existe o săgeată indicatoare căci în lipsa unei atenţii crescute şi eventual folosind indicaţiile hărţilor, ar putea apărea neclarităţi şi spun asta din proprie experienţă. În rest, chiar dacă pe unele porţiuni (în special unde e vorba de drum), BG apare mai rar, nu cred că ar trebui să existe probleme de orientare.

După cum bine se observă, există şi câţiva “însă” iar despre fiecare veţi afla mai multe detalii la momentul potrivit, căci aşa cum probabil mulţi s-au obişnuit, nu mă voi limita la generalităţi ci voi încerca să conturez şi o descriere a traseului, în primul rând, pentru că poate având mai multe informaţii, vă veţi convinge că merită să alegeţi o drumeţie pe acest itinerariu, şi în al doilea rând, pentru că până acum nu am găsit nicăieri vreo descriere mai amănunţită a acestui traseu şi poate că ar putea fi de folos cuiva care pleacă la drum şi doreşte să cunoască cât mai multe detalii despre ce va găsi la faţa locului. Aşadar... să plecăm la drum;).

Ca punct de plecare ar fi zona centrală a staţiunii Lacul Roşu, mai exact pe drumul naţional, la intersecţia de unde în dreapta (pe direcţia de deplasare către Bicaz) se desprinde drumul de acces către parcarea hotelului ce poarta acelaşi nume cu localitate – tot pe partea dreaptă a şoselei sunt amplasate mai multe săgeţi informative cu detalii despre traseele turisitice din zonă. De aici am mai urmat D. N. -ul încă aproximativ o sută de metri apoi la prima ramificaţie l-am părăsit, întrând în dreapta, în urcuş uşor, pe strada Bicăjel – vorbim defapt despre un drum forestier iar denumirea este reprezentativă deoarece acesta face legătura între Lacul Roşu şi satul Bicăjel. Ar mai fi de adăugat că intrarea este uşor de recunoscut, cel mai bun punct de reper fiind constituit de existenţa mai multor panouri informative ce arată direcţia către câteva pensiuni din zonă, respectiv către Biserica “Sf. Ioan”.

După ce în prima parte am lăsat în urmă câteva pensiuni (plus alte câteva case în construcţie), a urmat o porţiune în care drumul şerpuieşte uşor prin pădure, după care am ajuns într-o zonă de păşune, loc în care reîncep să apară construcţiile, dintre acestea marea majoritate fiind unităţi de cazare.

Tot urcând uşor, admirând cu privirea în special impunătorii pereţi de stâncă din stânga noastră – formaţiuni ce poartă denumirea de “Grădina Zânelor” respectiv “Peretele Poştei”, după aproximativ un kilometru de mers, socotit de la şoseaua naţională, am ajuns în faţa Bisericii “Sf. Ioan Botezătorul”. Ne aflam în Şaua Vereşcheu, loc numai bun pentru a arunca o privire de jur-împrejur şi a admira împrejurimile. Această şa este demnă de menţionat nu numai pentru găzduirea Bisericii şi ci pentru faptul că reprezintă locul de trecere într-un alt judeţ şi a altei regiuni geografice.

Continuându-ne drumul pe lângă pensiunile din ce în ce mai dese, după cel mult o jumătate de oră de la plecarea pe traseu, am ajuns într-un punct în care drumul se ramifică, aici confruntându-ne cu prima dilemă (v-am zis deja că există nişte “însă” şi că voi povesti despre fiecare la timpul potrivit). În faţa noastră, pe un stâlp amplasat la marginea unei grădini (în interiorul acesteia) erau trecute marcajele care arătau foarte clar că pe ambele variante ale drumului se continuă câte un traseu. Bun, dar marcajul nostru, încotro? Neavând nici un indiciu clar, nu am făcut altceva decât să urmăm întocmai BG iar asta a însemnat să intrăm în acea grădină deci să trecem prin gard. Oricum, garantat şi mulţi alţii au făcut la fel ca noi căci se trecea foarte uşor, sârmele gardului fiind destul de lejere şi depărtate iar poteca vizibilă – ulterior, la vreo 10-15 de metri după gard am observat că există şi o altă potecă (mult mai clară şi destul de lată) ce coboară din dreapta deci e foarte posibil să existe o altă cale de acces care exclude trecerea prin gard.

Intraţi în acel spaţiu împrejmuit, după ce pentru o foarte scurtă distanţă am coborât pe potecă printr-o zonă înierbată apoi printre nişte tufe şi copaci, am ieşit într-o păşune întinsă - care după câte am auzit s-ar numi Poiana Vărăriilor, unde traseul coteşte brusc la dreapta, pe lângă un grajd. Atenţie căci odată ieşiţi în poiană, pe moment orientarea după marcaje poate deveni puţin mai dificilă, aşa că ţineţi drumul pe lângă “linia” de copaci (din dreapta) şi folosiţi-vă de acea construcţie, care constituie cel mai bun punct de reper – pe ea veţi găsi şi BG.

Mai departe am continuat să coborâm lejer pe păşune, treptat poteca lăţindu-se considerabil şi căpătând aspectul de drumeag – de menţionat că această cale de acces poartă denumirea de Drumul Surducului. După traversarea unei fâşii împădurite, am dat de alte câteva căbănuţe, loc în care drumul deja foarte bine conturat coteşte la stânga şi după încă aproximativ 50 de metri trece de o poartă şi iese într-o poiană. Aici îndicatoarele sunt destul de rare dar cum păşunea nu este foarte întinsă, nu aş zice că există vreun risc de rătăcire – cel mai simplu este să se ţină drumul, pe marginea din dreapta a poienii, de-a lungul gardului ce o delimitează. Astfel, cu siguranţă veţi ajunge ca şi noi la limita estică a poienii, acolo unde veţi găsi o poartă, pe care decât să vă chinuiţi să o deschideţi (e mare şi grea – defapt e un segment mobil al gardului) mai bine şi mai uşor este de escaladat;).

După ce am ieşit din acea grădină, la fix un sfert de oră trecut din momentul în care intraserăm prin gard, aveam să ne lovim de o a doua dilemă sau mai bine zis de această dată, de o problemă: traversarea Văii Bicăjelului. Ne-am tot uitat în stânga, în dreapta, în speranţa că vom vedea vreun podeţ însă... nimic. Apa, nu foarte adâncă dar suficient cât să ne treacă peste bocanci. În plus, foarte rece. Dilemă mare: ce urma să facem? Să ne descălţăm şi să trecem în picioarele goale prin apă sau... mai bine nu! Am preferat să încercăm o altă metodă şi astfel, în doar câteva minute, “podul” improvizat de subsemnatul era gata – că doar aveam destui bolovani la dispoziţie şi nu trebuia decât să-i mut şi să-i aşez în poziţia corectă. Şi uite aşa, mai cu o probă de echilibristică, mai cu ajutorul unor crengi, am trecut şi de “hopul” ăsta!

Plecaţi mai departe la drum, am început să urcăm pe păşune, pe la marginea pădurii, paralel cu nişte linii de înaltă tensiune (asta aşa, ca puncte de reper) şi în scurt timp am dat de o bifurcaţie, de aici încolo, ghidaţi de marcaje, părăsind (pe o potecă, în urcuş spre stânga) de vreo câteva ori drumul forestier, însă doar pentru a tăia câteva serpentine.

Reveniţi pe drumul Surducului, care în această zonă practic ocoleşte muntele ce se înalţă în stânga (pe direcţia de urcare) - denumit Piatra Surducel, am ieşit totodată într-o păşune foarte întinsă, unde din loc în loc, pe dealuri, era “presărată” câte o casă. Nu ştiu dacă e vorba despre vreun sătuc şi nici nu am reuşit să aflu dacă acea comunitate izolată poartă vreo denumire însă vă spun că zona este foarte frumoasă şi cred că mulţi (în special orăşeni) nici măcar nu-şi imaginează că în ziua de azi mai există asemenea locuri, atât de bine ascunse de aglomeraţia perioadei în care trăim.

După o coborâre uşoară de aproximativ o sută de metri, lăsăm în dreapta o ramificaţie a drumului şi cotind la stânga, începem să urcăm pe lângă gardul uneia dintre gospodării, o pantă destul de accentuată dar scurtă (tot cam în jur de o sută de metri), în capătul căreia ne-am văzut ajunşi pe o culme, într-o mică şa – trecuseră aproximativ 20 de minute de când plecaserăm de la pârâul Bicăjel. Aici, drumul Surducului îşi schimbă direcţia spre dreapta şi se ramifică, cel principal urmând în urcuş culmea împădurită iar o variantă secundară continuă de-a coasta, pe păşune.

Ei bine, în acest loc am avut de-a face cu cea de-a treia şi cea mai problematică dilemă: pe unde o lua traseul marcat! Ultimul marcaj îl aveam chiar la bifurcaţia din culme dar mai departe, pe niciuna dintre variante nu se mai vedea vreo BG aşa că habar nu aveam pe unde ar fi trebuit să o luăm. Harta ce o aveam la noi, de altfel ce-a mai actualizată dintre cele apărute pe piaţă, ne spunea că trebuie să o luăm pe varianta secundară a drumului dar... atât, aşa că ne-a băgat şi mai tare în ceaţă, căci eram nelămuriţi în privinţa dispariţiei subite a marcajelor:-?? . Conform hărţii (că doar nu putem spune că suntem chiar lipsiţi de experienţă în ceea ce priveşte orientarea) ştiam şi vedeam zona unde trebuia să ajungem dar nu ştiam care e drumul cel bun care să ne ducă acolo.

Am decis totuşi să încercăm să mergem mai departe ghidaţi de hartă, în speranţa că totuşi poate vom găsi măcar un marcaj însă după cel mult o sută de metri în care nu am găsit absolut nici un semn că am fi pe drumul cel bun, ne-am dat seama că ceva e în neregulă harta nepotrivindu-se cu realitatea din teren şi că sigur nu am fost atenţi şi ne-a scăpat vreun detaliu. Drept urmare, am aplicat “procedura standard” în astfel de cazuri şi ne-am întors la ultimul marcaj, adică la ramificaţia de drumuri, iar aici... surpriză!!! Am constatat că din cele două variante din direcţia ce ne-o indica harta, corectă era defapt cea de-a treia, exact în direcţia opusă»:(. Din păcate, de abia la întoarcere am reuşit să observăm BG, trasată pe un copac, în interiorul unei grădini, exact acolo unde cu câteva minute mai devreme dezmierdam un căluţ venit la gard să cerşească mângâierile noastre. Şi uite aşa, cu chiu cu vai, am revenit pe traseu. Aşadar, acolo în culme, NU trebuie urmat drumul în dreapta ci defapt se face stânga, întrând într-o grădină prin cele două porţi (consecutive) mari – segmente mobile de gard.

Am ţinut să insist cu detalii despre acest loc pentru că din păcate, în lipsa marcajului corect (BG e destul de “pitită”) şi a unei săgeţi indicatoare la faţa locului, la care se adaugă şi o hartă care nu coincide exact cu realitatea, cu puţină neatenţie sau mai degrabă în lipsa inspiraţiei, poate fi puţin mai greu de găsit calea corectă.

Odată regăsită BG şi trecuţi de cele două porţi, totul a revenit la normal şi am început să coborâm pe păşune, paralel cu un gard pe ai cărui stâlpi de susţinere se distingea marcajul. În stânga noastră se înălţa Piatra Surducel iar în faţă deja puteam vedea o parte dintre pereţii de piatră ce formează Cheile Bicăjelului.

După ce am trecut pe lângă nişte grajduri şi mici căbănuţe mai mult ca sigur folosite de către cei care se ocupă de creşterea animalelor în această zonă – care apropo, se numeşte “La Căprărie”, am ajuns la limita inferioară a poienii, unde după ce am sărit un gard (de această dată, folosindu-ne de un pârleaz), ghidaţi de marcajul devenit mult mai des şi uşor de urmărit, am părăsit drumul şi ne-am lăsat în stânga, în coborâre prin pădure, urmând ca după doar câteva minute să ajungem la o intersecţie de cărări foarte bine conturate însă nemarcate, cu excepţia celei care coteşte brusc la stânga. A urmat o scurtă coborâre mai accentuată apoi am traversat un izvor şi după aproape un sfert de oră de mers prin pădure (socotit de la marginea poienii) am ajuns într-un loc amenajat de belvedere, chiar deasupra văii Bicăjelului, loc numai bun pentru un scurt popas pentru admirarea împrejurimilor.

Plecaţi mai departe la drum, a urmat o coborâre destul de abruptă dar scurtă prin pădure, ce ne-a apropiat din ce în ce mai mult de firul văii. Şi astfel, într-un final, după cele câteva minute de coborâre ne-am văzut ajunşi în sfârşit la primul obiectiv important.

Cheile Bicăjelului

Înainte de toate aş vrea să precizez că datorită reliefului foarte accidentat, traseul turistic nu poate străbate în întregime firul văii acestui canion. Mai întâi am făcut cunoştinţă cu aşa numita “Cascadă Mare”, cea mai înaltă treaptă formată de-a lungul timpului de tăvălugul viiturilor. Treptat, ţinând partea dreaptă a văii, poteca se apropie de albia ce străbate cheile delimitate de impunătorii pereţi de piatră, printre care apa şi-a croit drum şi a format numeroase cascade – ce-i drept, destul de mici dar frumoase. Binenţeles că la această frumuseţe contribuie foarte mult debitul de apă aşa că probabil în perioade de secetă, “decorul” se schimbă şi nu mai e la fel de spectaculos.

Despre peretele ce delimitează latura stângă a văii nu am reuşit să aflu nimic însă cel din dreapta se pare că este denumit Peretele Turnuleţului, face parte din formaţiunea Piatra Surducului, iar din câte am băgat de seamă la faţa locului, “Turnuleţul” e uşor de reperat (sper să nu mă înşel în privinţa identificării acestuia) căci e vorba despre o stâncă înaltă şi ascuţiţă ce parcă străjuieşte canionul.

Urmând mai departe poteca pe malul drept şi abătându-ne din când în când ca să mai vedem câte o cădere de apă, în foarte scurt timp am ajuns în locul unde a trebuit să traversăm pârâul iar pentru asta urma să ne folosim de o punte care la prima vedere nu prea inspira încredere aşa că aici a intervenit puţin şi adrenalina. Ştiu că poate sună puţin ciudat dar primul gând ce mi-a trecut prin minte a fost... Indiana Jones :D. Mă simţeam ca în filmele cu vestitul “erou”, parcă aşteptând ca în orice moment vreuna din scândurile pe care călcam să cedeze, sau să înceapă vreun vânt napraznic care să ne bălăngăne, sau... orice altceva, binenţeles, ceva aventuros.

Ei bine, nu s-a întâmplat nimic şi am trecut cu bine pe celălat mal, urmând ca apoi să reintrăm în pădure însă doar pentru câteva minute, timp suficient pentru a străbate ultimii zeci de metri ai primei părţi a traseului, încheiată odată ce ne-am reintersectat cu drumul naţional, nu înainte însă de a traversa apa Bicazului pe Podul Ungurilor - de menţionat că pentru a străbate porţiunea de traseu ce nu cuprinde D.N.-ul, adică de la Lacul Roşu până la pod, timpul de mers a fost de aproape două ore (mai exact, fără vreo cinci minute;)).

Referitor la Podul Ungurilor, am citit că acesta ar fi fost construit în perioada interbelică, pentru a facilita accesul înspre Bicaz dar pe un drum care urma să ocolească porţiunea sectorului mai periculos al Cheilor Bicazului, mai exact porţiunea denumită azi Gâtul Iadului. Ulterior, după război, s-a renunţat la idee astfel că podul a rămas neterminat şi în ziua de azi, el folosind doar turiştilor care aleg să vadă Cheile Bicăjelului.

Traversând podul, am ajuns în drumul naţional, exact în zona centrală a Cheilor Bicazului, în sectorul denumit Pridvorul Iadului. În mod normal, urmând traseul marcat ar fi trebuit să facem stânga şi să ne îndreptăm, urmând şoseaua naţională, către staţiunea de unde plecaserăm de dimineaţă. Aici însă am decis că e momentul să ne abatem de la circuit şi să facem un ocol (vă spuneam despre asta la începututl articolului), nu de alta dar era o ocazie potrivită de a străbate la pas Cheile Bicazului de la un cap la celălalt. Şi exact asta am făcut.

Aveam de gând să scriu tot în acest articol şi despre Cheile Bicazului însă m-am răzgândit. Nu credeam că mă voi lungi atât de mult cu detaliile despre Cheile Bicăjelului şi restul traseului dar iată că s-a întâmplat - am considerat că e important să vin cu cât mai multe informaţii căci sunt locuri mult mai puţin cunoscute şi umblate, care merită o promovare mai mare decât ar avea nevoie Cheile Bicazului.

Şi cum presupun că poate pentru unii tot acest text deja este sau a devenit plictisitor, o să mă opresc şi cu orice risc, în funcţie de timpul avut la dispoziţie, o să revin cu o continuare. Presupun că mulţi mă cunosc deja şi ştiu că nu scriu pentru puncte (pentru mine, la un articol importante sunt vizualizările şi voturile, care reflectă cu totul altceva faţă de punctaj), pentru topuri sau alte ambiţii ci doar pentru… a scrie despre locuri frumoase ale ţării noastre, mai mult sau mai puţin promovate. Aşa că sper că nu voi fi acuzat de fragmentare sau mai ştiu eu ce acuzaţii de interese ascunse:(.

Revin cât mai curând şi cu partea a doua…

Toate cele bune şi pe curând.

---

VIZUALIZĂRI: 11121 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI