Secretele, legendele și frumusețea Cetății Neamțului

TIPĂREȘTE

Prima oară am ajuns la cetate cu mai bine de cincizeci de ani în urmă. Eram copil și nu-mi amintesc foarte multe, dar știu că eram fascinat de fântâna din curte în care aruncam monedele ce-mi găureau buzunarele pantalonilor scurți, punându-mi de fiecare dată câte o dorință. Ce dorință? Habar n-am… pe atunci aveam atât de multe. :) Îmi mai amintesc doar că educatoarea a reușit să bage puțin spaima în noi atunci când am vizitat temnița.

Am ajuns la marginea de nord-vest a orașului Târgu Neamț într-o zi de decembrie, când ploaia nu s-a oprit deloc. Deși vremea era mohorâtă, Cetatea Neamț se înălța în fața mea ca un loc desprins din legende.

De aici, te așteaptă o plimbare la pas de aproximativ 15-20 de minute. Drumul pietruit și asfaltat este destul de abrupt, un prilej să constatat pe propria piele pregătirea mea fizică... Din păcate de câțiva ani buni, am devenit un sedentar convins. Totuși, traseul este o adevărată plăcere. Aleea este străjuită de locuri de popas și felinare într-o pădure care inspiră multă liniște... Dacă aveți nevoie de un moment de respiro, vă puteți opri să studiați panourile informative care descriu flora, fauna și Parcul Natural Vânători Neamț, o arie protejată ce se întinde pe o suprafață impresionantă de multe mii de hectare.

Când ajungi sus, pe Culmea Pleșului, la aproximativ 80 de metri deasupra râului Ozana, înțelegi imediat de ce a fost ales acest punct strategic. Privirea îți fuge peste toată valea, oferindu-ți un control absolut asupra căilor de acces dinspre munți. Marele Ion Creangă spunea despre cetate că este „îngrădită cu pustiu” . Perfect adevărat! Este o senzație pe care nu o poți descrie foarte bine într-un review. Trebuie să ajungi acolo!

Zidul impunător și calea de acces te lasă pur și simplu fără cuvinte. Pentru a păși în inima fortificației, trebuie să traversezi un pod suspendat, arcuit, sprijinit pe nu mai puțin de 11 piloni de piatră care se înalță la 8 metri! Această pasarelă lungă și spectaculoasă îți oferă o priveliște amplă. Pe vremuri, această punte se ridica la nevoie pentru a izola și proteja cetatea de inamici.

Intrarea propriu-zisă se face prin Poarta Mușatină, un portal masiv de piatră care poartă cu mândrie, deasupra sa, stema Moldovei. Trecând de curtea exterioară (unde vă recomand să fiți atenți la cele două capcane cu trape, denumite ingenios „curse de șoareci” ), te trezești brusc înconjurat de ziduri înalte și protectoare. Gata, am ajuns în fortăreața vulturilor!

Ascultându-l pe ghidul nostru Alexandru Rîpeanu, un pasionat al istoriei cetății, am fost purtați în anii 1380–1400, perioadă de formare a statului moldovean, când domnitorul Petru I Mușat a pus piatra de temelie a acestei „sentinele” . Scopul a fost unul politic și militar extrem de clar: securizarea graniței de vest a Moldovei. La acea vreme, Transilvania era sub stăpânire maghiară, iar regii Ungariei priveau cu mare interes spre teritoriile de la sud și est de Carpați. Cetatea trebuia să păzească drumul ce trecea peste munte în Transilvania, spre Pipirig, dar și văile râurilor Moldova și Siret.

Prima atestare documentară a cetății apare în anul 1395, într-un act emis de regele Sigismund de Luxemburg, confirmând că locul era deja o piesă esențială pe câmpul de bătălii al Europei. Ceea ce impresionează este viziunea domnitorilor moldoveni: Cetatea Neamțului nu era o structură izolată, ci făcea parte dintr-un sistem defensiv complex, o „triadă” din care mai făceau parte Cetatea de Scaun și Cetatea Șcheia (lângă Suceava). Această rețea strategică a fost gândită inițial contra invaziei maghiare și, mai târziu, pentru a ține piept pericolului otoman apărut după căderea Constantinopolului, devenind coloana vertebrală care a menținut independența Moldovei.

Totuși, epoca de glorie poartă amprenta inconfundabilă a lui Ștefan cel Mare. Domnitorul a înțeles perfect importanța locului și a dispus lucrări masive de consolidare în secolul al XV-lea. El a înălțat zidurile, a construit bastioane și a modernizat sistemul de apărare pentru a rezista artileriei și noilor arme de asediu, transformând-o într-o fortăreață perfectă. Tot Ștefan a dispus construirea corpurilor din curtea interioară: casele domnești, biserica, magaziile pentru hrană și muniție. Astfel, cetatea a devenit un refugiu sigur pentru familia sa, dar și o închisoare teribilă pentru dușmani.

Pășind în curtea interioară, am remarcat cât de aerisită este. În centrul curții tronează fântâna cetății, protejată de grilaje. Despre ea circulă povești care duc legenda mai departe. Povestea spune că această „fântână fără fund” era atât de adâncă încât ajungea până la albia râului Ozana și ar fi servit uneori ca loc de execuție pentru trădători. Există însă și o variantă mai romantică a folclorului local: fetele din zonă aruncau bănuți în adâncuri sperând să-și vadă ursitul. Spiritul cetății fiind însă unul de război, adâncurile nu le arătau niciodată chipuri blânde, ci doar fețe aspre de oșteni. Astăzi, fântâna (despre care se spune că avea o apă excelentă de băut) a devenit o pușculiță adâncă, plină cu bănuți și bancnote aruncate de turiști pentru noroc. Aș vrea să cred că dorințele pe care mi le-am pus în copilărie, când am aruncat bănuții s-au îndeplinit.

Trecând mai departe, tot în curtea interioară, pe partea stângă, bustul Domnului Moldovei veghează cu mustața și coroana sa inconfundabile. Este înconjurat de panouri care spun detaliat povestea ctitorilor: Petru I Mușatinul, Ștefan I, Ștefan cel Mare și Vasile Lupu.

Ce face ca vizita să fie cu adevărat interesantă este prezența manechinelor în mărime naturală, așezate cu grijă în aproape fiecare încăpere. Poate unora nu le plac, dar pe mine mă ajută enorm să vizualizez viața din acele timpuri și să călătoresc în timp. Plus că fotografiile devin mult mai interesante cu aceste figurine.

Explorarea continuă coborând la demisol, pe latura de est, direct la închisoare. Decorul te transpune instantaneu: este sinistru, simți umezeala, frigul și întunericul. Printre lanțuri grele, șobolani falși și manechine îmbrăcate în zdrențe însângerate, am citit afișul cu pedepsele vremii pentru „viclenie, tâlhărie, limbă strâmbă sau sudalmă mare” .

Bucuros să las în urmă răcoarea temniței, am trecut în Monetărie. Aici istoria ia o întorsătură interesantă: am aflat că între anii 1662 și 1672 a funcționat o bătărie de monede clandestină, închisă abia când Gheorghe Duca a fost mazilit. Tezaurul descoperit aici conține monede emise de regii Poloniei, Prusiei sau Austriei. Camerele de filmat plasate în încăpere îți dau iluzia perfectă că privești aur adevărat.

Ne-am continuat drumul spre Camera de provizii și Bucătărie. Aceste încăperi miroseau pur și simplu a istorie. Am văzut butoaie imense, un caș atârnat tradițional în tifon, mirodenii puse la uscat, o vatră rustică, lavițe, și nenumărate vase ceramice și tacâmuri de lemn. Atmosfera epocii, când oștenii se încălzeau la vetre mari de piatră și mâncau mămăligă cu carne sărată păzind cu sfințenie bastionul, este redată absolut impecabil.

Trecând pe latura de vest, la parter, am intrat în Sala Armelor. Aici poți cunoaște totul despre ierarhia militară și tehnica de luptă, admirând scuturi, sulițe, zale și chiar un cal în mărime naturală. Nu departe de aici, am zărit în spatele unor zăbrele o Ieșire secretă, pe care am lăsat-o neatinsă, mânați de dorința de a explora mai departe etajele superioare.

Urcând spre Turnul de Nord-Vest, am ajuns în Sala de Sfat și Judecată. Era locul unde boierii, dregătorii și domnitorul hotărau soarta întregii Moldove. O masă lungă, scaune impunătoare cu spătar înalt, portretul lui Ștefan cel Mare, un buzdugan, o sabie și o replică a coroanei domină și astăzi încăperea. Interesant este faptul că, în vremurile de demult, majoritatea vizitatorilor cetății nu aveau voie să treacă dincolo de această sală.

Doar pentru cei cu adevărat privilegiați urma Iatacul și Camera de Taină. Aceasta din urmă m-a cucerit prin atmosfera ei: trei dregători (manechine cu mustăți stufoase) stau așezați la o masă rotundă, având în față o ulcică cu vin, așteptându-și în tăcere voievodul. Spațiul este încălzit vizual de o sobă de teracotă inedită, decorată cu simboluri fascinante: o stea cu opt colțuri, un cerb și o nimfă cu două cozi de pește...

Urcând scările de piatră spre etajul laturii de est și sud, am ajuns la Paraclisul Sfântul Nicolae. Zidurile sale roșii contrastează puternic cu griul rece al cetății (catapeteasma originală a paraclisului se află la Mănăstirea Neamț). În apropiere se află Camera Pârcălabului (acesta fiind comandantul cetății și având un rol esențial în sfatul domnesc) și Camera Domnițelor, ambele mobilate modest, dar extrem de sugestiv. Din păcate, tot la etaj se găsește și Temnița neagră, un beci întunecos unde trădătorii își găseau adesea sfârșitul crunt, de foame și frig.

Pentru pasionații de arhitectură, în Lapidarium (care funcționa în trecut ca o cameră de provizii), se poate studia planul cetății, un patrulater cu laturi inegale, precum și o expoziție foto cu restul fortificațiilor moldovenești: Soroca, Hotin, Tighina sau Suceava.

Cum să te plimbi printre aceste ziduri fără să fii asaltat de legende? Lângă Turnul de Poartă se poate simți rezistența fiecărui bloc de piatră. Se spune că aici Ștefan cel Mare ar fi îngropat o comoară blestemată. Legenda spune că tezaurul va fi găsit doar de cineva cu inima curată, care vrea să salveze țara; altfel, pământul îl va înghiți pe căutător.

Un alt mister care fascinează vizitatorii și mi s-a părut interesant si mie a fost cel al tunelului secret. Povestea spune că un coridor întunecat ar lega prin măruntaiele muntelui Cetatea de Mănăstirea Neamț. Ce-i drept este mărișoară distanța pentru un tunel. Chiar și așa am încercat să-mi imaginez cum oștenii scoteau în taină tezaurul domnesc pe aici, sau cum familia domnitorului era salvată din calea inamicilor. Deși arheologii nu au găsit dovezi fizice ale acestui tunel, misterul rămâne atât de viu încât te face să cercetezi cu privirea orice colț întunecat al pivnițelor. Dar ar fi mers un film, un fel de Monte Cristo în variantă românească.

Iar legată de figura lui Ștefan cel Mare este și povestea refuzului de la porți. Tradiția spune că, după o bătălie grea, pierdută la Războieni, domnitorul s-ar fi întors la cetate rănit... Mama domnitorului, dând dovadă de o asprime legendară, a refuzat să-i deschidă poarta, spunându-i că în cetate nu intră decât un învingător. Această lecție dură l-ar fi motivat pe Ștefan să-și strângă din nou oastea și să câștige victoria finală.

La finalul explorării interioare, am ieșit pe terasa de sud. Priveliștea este absolut superbă! Cetatea domină înălțimile, iar panorama cuprinde orașul Târgu-Neamț, dealurile blânde, pădurile și satele răsfirate în zare.

Plimbându-mă pe terasă, cu ajutorul ghidului mi-am amintit de nuvela „Sobieski și românii” . Episodul din 1691 este fabulos: regele polonez Ian Sobieski, întorcându-se victorios de la Viena după o bătălie cu turcii, a crezut că va cuceri cetatea dintr-o singură suflare. Spre uimirea lui, o garnizoană formată din doar 19 plăieși moldoveni i-a ținut piept eroic timp de patru zile unei armate mult mai numeroase și mai bine pregătite. Legenda spune că regele a reușit să cucerească fortificația abia după ce a falsificat o scrisoare de la Vodă Constantin Cantemir. Furios la culme că a fost ținut în șah de o mână de oameni, Sobieski a vrut inițial să-i execute pe loc. A fost oprit însă de hatmanul Jablonowsky, care i-a amintit de onoarea militară. Impresionat în cele din urmă de curajul lor nebun, intrat în conștiința națională, regele i-a lăsat liberi și le-a oferit chiar și bani de drum. O vitejie exemplară, greu de găsit în zilele noastre!

Astăzi însă, cetatea arată excelent și funcționează ca un adevărat „muzeu viu” . Reabilitarea realizată cu fonduri europene între anii 2007 și 2009 a făcut minuni: s-au modernizat drumurile de acces, parcările, s-au introdus rețele de apă și canalizare, iar traseul muzeal este impecabil organizat la standarde moderne. Locul este plin de viață, mai ales în perioada 1-3 iulie, când se organizează Zilele Cetății.  Recondiționarea ne ajută enorm să înțelegem un mod de viață demult apus, o vreme în care, cum s-ar spune în glumă făcând o paralelă cu politica recentă, „vodă făcea ce voia, cu cine voia” .

Dacă ajungeți în zonă vă recomand să nu ocoliți Cetatea Neamțului; este o lecție de istorie predată interactiv și un obiectiv turistic excelent pus la punct. Vă ofer și un mic pont: rezervați-vă cel puțin un weekend prelungit pentru zona Târgu-Neamț! Locul este o mină de aur pentru călători. La o aruncătură de băț găsiți Casa Memorială „Ion Creangă” din Humulești, unde parcul tematic vă poartă în copilăria lui Nică. Pasionații de arhitectură și liniște trebuie să facă un tur al faimoaselor mănăstiri moldovenești din apropiere: Agapia, Văratec, Secu sau Mănăstirea Neamț. Iubitorii de natură pot face o oprire obligatorie la Rezervația de Zimbri și Faună Europeană „Dragoș Vodă” pentru a vedea „giganții codrilor” , sau pot opta pentru drumeții în Masivul Ceahlău și la Lacul Bicaz. Zona este o mină de aur pentru turismul românesc, ne mândrim că ajungem în cele mai exotice destinații din lume, dar uităm de frumusețile noastre de acasă.  Vacanțe frumoase!

---

VIZUALIZĂRI: 85 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI