La Roma, după 40 de ani – Muzeele Vaticanului (Partea II-a)

TIPĂREȘTE

Intrăm apoi în ”Apartamentele Sfântului Papă Pius al V-lea”. Nu m-am lămurit dacă aceasta este titulatura muzeului ce urmează, sau fiecare din următoarele încăperi sunt muzee independente. Deși normală ar fi prima variantă, întrucât încăperile respective fac parte din fostele apartamente ale acestui papă, intrarea în fiecare cameră este semnalată pe panourile indicatoare ca fiind de sine stătătoare, fără apartenență la un anume muzeu.

Prima dintre ele este ”Sala Sobieski”, al cărui nume provine de la imensul tablou, ce ocupă un întreg perete, înfățișându-l pe regele polonez Jan Sobieski al III-lea în fruntea armatei sale, când înmânează solului papal mesajul ce anunța victoria asupra turcilor în urma asediului Vienei, din 1683. Mesajul era adresat Papei Inocențiu al XI-lea și spunea că ”Venimus, vidimus et Deus vicit” (Am venit, am văzut și Dumnezeu a învins)

Este drept că această victorie este considerată ca fiind sfârșitul expansiunii otomane spre Europa, dar și domnitorii noștri au blocat de mai multe ori accesul turcilor spre vest. Totuși, nici unul din ei nu are o sală ce să-i poarte numele la Vatican. De vină poate fi religia ortodoxă a acestora? Sau poate nu am avut încă nici un pictor dispus să-și doneze opera sa papalității?

Tabloul are circa 41 mp, și aparține pictorului polonez Jan Mateiko. Acesta a fost făcut cadou Papei Leon al XIII-lea cu ocazia aniversării bicentenarului acestei victorii, în 1883

Camera mai cuprinde și alte câteva tablouri, de mai mici dimensiuni. Dar, în imediata vecinătate a tabloului principal, mie îmi atrage atenția ”Martiriul din Gorkum”. Tabloul aparține lui Cesare Fracassini și ilustrează un moment tragic din războaiele religioase olandeze, petrecut în 1572, când, 19 preoți catolici au fost spânzurați de calviniști. Deși războaiele respective, care au durat 80 de ani (1568 - 1648), s-au încheiat cu independența statului olandez, victimele respective au fost canonizate abia în 1867, când a fost pictat și tabloul. De remarcat că acesta a avut un succes deosebit încă de la început, când peste 20.000 de oameni s-au adunat să-l admire. Din nefericire, artistul a murit de tânăr, la numai 29 de ani.

A doua sală este ”Sala dell’Immacolata Concezione”. Dogma ”Imaculatei Concepții” a fost introdusă de Papa Pius al IX-lea, în 8 decembrie 1854. Sala celebrează acest eveniment cu o serie întreagă de fresce, executate de Francesco Podesti între 1856 și 1865. Este prima sală în care intrăm și care este pictată 100% nu numai pe toți pereții, ci și pe tavan. Fiecare perete este pictat cu câte o frescă ilustrând momente din dezbaterea și aprobarea dogmei de către teologii papali. Plafonul ilustrează scene biblice.

În centrul sălii este o interesantă piesă de mobilier, gen vitrină, de proveniență franceză, ce conține traduceri în mai multe limbi ale „Bulei Papale de aprobare a dogmei”. Originalul acesteia se găsește astăzi în Biblioteca Vaticanului. Deasupra vitrinei, în mijlocul ei, se află o frumoasă statuie a Fecioarei Maria.

Urmează apoi ”Stanze di Raffaello”. Acestea sunt un ansamblu de patru camere (stanze), ce au constituit apartamentul Papei Iulius al II-lea. Acestuia nu i-au plăcut, însă, frescele cerute de predecesorul său, Papa Alexandru al VI-lea, și i-a cerut lui Rafael să redecoreze totul.

Prima dintre ele, în ordinea vizitei noastre, a fost ”Sala di Costantino”, deși aceasta a fost ultima pictată, și finalizată de elevii maestrului, după moartea lui Rafael în aprilie 1520. Destinată recepțiilor și ceremoniilor oficiale, camera ilustrează, în patru fresce, etapele convertirii Împăratului Constantin la creștinism. Din nefericire, la data vizitei noastre, încăperea era în renovare, și nu am văzut prea multe. Identific, însă, printre fotografii fresca în care Constantin, îngenuncheat, „donează” Roma, personificată într-o statuie aurită, Papei Silvestru I-ul.

Urmează ”Stanza di Eliodoro”, pictată de Rafael între 1511 și 1514. Trebuie să recunosc că nu cunoșteam episodul biblic cu izgonirea lui Heliodor din Templul din Ierusalim, așa că nu am știut exact la ce mă uit. Documentarea de acasă mă lămurește că Heliodor, cancelar al regelui sirian Seleucus, a furat o comoară din Templu. La rugămințile Marelui Preot Onias, Dumnezeu trimite un călăreț, cu două ajutoare, să-l prindă pe ticălos, să recupereze paguba, și apoi să-l alunge. În fresca lui Rafael, printre participanții la eveniment, este prezent și Papa Iulius al II-lea. O a doua frescă a camerei, pictată după moartea lui Iulius al II-lea, ilustrează întâlnirea dintre Papa Leon I-ul (Cel Mare) și regele hunilor, Attila, în anul 452. Legenda spune că, în timpul întâlnirii, au apărut, înarmați cu săbii, Sfinții Petru și Pavel. Acest lucru l-ar fi convins pe Attila să renunțe la invadarea Italiei și la marșul lui asupra Romei.

Ce mă surprinde este faptul că frescele sunt pictate numai la partea superioară, într-o zonă boltită, la intersecția cu tavanul. Partea inferioară a pereților este simplă, fără picturi, însă cu o serie de basoreliefuri ce seamănă cu cariatidele grecești, care par a susține frescele. Acest lucru mă face să nu remarc o frescă, probabil cea mai importantă a încăperii, cea care ilustrează ”Eliberarea Sfântului Petru din închisoare”.

A treia cameră a lui Rafael vizitată se numește ”Stanza della Segnatura”. Aceasta a fost prima pictată, între anii 1508 și 1511, și a fost biblioteca papală, locul unde Suveranul Pontif își punea semnătura pe actele oficiale. Se consideră că adăpostește unele din cele mai importante opere ale lui Rafael. Acestea sunt ”Școala din Atena”, ”Disputa asupra Sfintelor Taine” (traducerea îmi aparține), pe care unii ar numi-o ”Triumful Bisericii”, și ”Parnassus”. Ce aflu interesant este că o parte din figurile pictate aparțin unor persoane reale ale acelor timpuri. Astfel, pictorul și arhitectul Bramante apare în rolul lui Euclid, Leonardo da Vinci este Platon, iar Michelangelo este Heraclitus. Mai apar, de asemenea, Dante, Fra' Angelico, și chiar Rafael însuși.

Ultima încăpere vizitată este ”Stanza dell’Incendio di Borgo”. Aceasta a fost pictată în perioada 1514 – 1517, în timpul papalității lui Leon al X-lea. Imaginile s-au dorit a fi o ilustrare a realizărilor papilor ce au purtat numele Leon. Numele camerei vine de la fresca ce ilustrează incendiul care, în anul 846 a distrus cartierul din jurul Vaticanului. Incendiul nu a putut fi stins decât după ce Papa Leon al IV-lea a făcut o rugăciune la fereastra palatului papal, prezentat în fundalul picturii. O altă frescă a încăperii prezintă încoronarea lui Carol cel Mare drept împărat al Imperiului Roman de Apus. Ceremonia a avut loc la 25 decembrie anul 800, în bazilica San Pietro veche, fiind oficiată de Papa Leon al III-lea.

Părăsim ”Camerele lui Rafael” cu impresia că am avut parte de o lecție de istorie a umanității, combinată cu o lecție de istorie a artei, care ne-a încântat și ochiul, și sufletul. Intrăm apoi în ”Cappella di Urbano VIII”, o încăpere relativ mică, circa 4 x 5 m, transformată pentru funcțiuni liturgice în 1631, la cererea Papei Urban al VIII-lea. Aceasta a fost folosită drept capelă privată de toți papii ce au folosit ”Camerele lui Rafael” drept rezidență papală.

Personal, nu sunt foarte impresionat. Este o cameră simplă, fără mobilier, cu puține decorațiuni. Sunt, totuși, două lucruri demne de remarcat. Unul ar fi pictura din mijlocul tavanului, care îl înfățișează pe Isus rugându-se, iar al doilea este tapetul din piele ștanțată ce îmbracă pereții.

Coborâm, apoi, un nivel, și ne îndreptăm către ”Apartamentul Borgia”, care adăpostește ”Collezione D'arte Contemporanea”. Apartamentul, cu 6 sau 7 încăperi, construit pentru folosința Papei Alexandru al VI-lea (1492 – 1503) a fost locuit de acesta până la sfârșitul vieții sale. Din 1973, la inițiativa Papei Paul al VI-lea, aici se deschide ”Muzeul de Artă Contemporană”. Sunt adăpostite în acest muzeu peste 600 de piese, unele mai mari, altele foarte mici, picturi, sculpturi, tapiserii și alte aranjamente artistice, datând de regulă din secolul al XX-lea. Se întâlnesc aici nume atât italiene, cât și din lumea largă, unele necunoscute pentru mine, altele ce nu au nevoie de nici o prezentare. Între cei necunoscuți mie pot enumera pe Lello Scorzelli, Medardo Roso, Felice Carena, Arturo Martini, Lucio Fontana (cu foarte multe exponate), Francesco Mesina, Pericle Fazzini, Publio Morbiduci. Din a doua categorie i-am reținut pe Auguste Rodin, Paul Gauguin, Salvador Dali, Francis Bacon (cel pe care l-am întâlnit și la Norwich, în urmă cu doi ani), Henri Matisse.

Ca și în ”Galleria dei Candelabri”, prezentată anterior, multitudinea de obiecte mă face să-mi aduc aminte de ele numai privind fotografiile. Și sunt câteva care chiar îmi fac o deosebită plăcere. Fotografiile anexate prezintă exponatele în ordinea în care le-am întâlnit noi în muzeu. Nu voi comenta aici decât pe cele care mi-au atras în mod deosebit atenția.

În primul rând este vorba de ”Gânditorul” lui Rodin, prezent aici într-o variantă din bronz de numai 72 cm înălțime. Știam că în lume există mai multe copii ale statuii, dar le știam pe toate la dimensiuni de monument, așa că mi s-a părut ciudată această mărime. Totuși, se pare că la această dimensiune este și originalul.

Apoi, într-o vitrină alăturată, găsim un cap foarte expresiv al lui ”Gavroche”. Este din bronz și aparține lui Medardo Rosso. Lângă el, un alt cap de copil, din ceară, de același autor, și capul din bronz al Papei Benedict al XV-lea de Auguste Rodin. Și acesta din urmă pare-se a se găsi în mai multe copii, în diverse colțuri ale lumii.

Urmează apoi un tablou de Paul Gauguin care, pentru mine, este cel puțin ciudat. Se numește ”Ferice cei cu inima curată” (traducerea din italiană aparține Google Translate), și este în relief.

Remarc apoi faptul că sculpturile în ceară au căutare în muzeu. O altă vitrină adăpostește un alt cap de copil în îmbrățișarea mamei. Aparține tot lui Medardo Rosso și se intitulează ”Epoca de aur” (traducerea din latină aparține Google Translate).

Într-o altă cameră, un întreg perete este ocupat de ”Drumul Crucii”. Acesta este realizat de Arturo Martini, ca basoreliefuri pe plăci de teracotă. Însă, acest drum are numai 6 „stații”.

Tot în acea zonă sunt de luat în seamă busturile a doi Suverani Pontifi. Primul este cel al Papei Martin al V-lea, aparține lui Lucio Fontana și este executat în bronz. Dacă înțeleg bine italiana (în acest muzeu, textele explicative sunt numai în italiană), a fost piesa de participare la un concurs pentru decorarea porții V a Domului din Milano. După părerea mea, este însă mult prea stilizată pentru prezentarea unui personaj uman, a unei înalte personalități. Mult mai aproape de imaginea mea referitoare la un papă este bustul Papei Pius al XI-lea, executat în marmură de Adolfo Wildt.

Pe un alt perete, un grup de trei statuete din bronz, de 60 – 80 cm înălțime aparțin, toate, aceluiași sculptor, Francesco Messina. Acestea reprezintă pe Maria Magdalena, pe Papa Pius al XII-lea și pe Sfânta Rosa din Viterbo.

O sculptură, ce mi se pare interesantă, aparține lui Pericle Fazzini și se intitulează ”Învierea”. Este de fapt o încrengătură de elemente filiforme, mai aglomerate la bază, ce pot fi crengile unui arbust, sau poate limbi de foc, din mijlocul cărora reînvie Isus. Ceea ce vedem noi aici este o lucrare în bronz, cu dimensiunile de circa 100 x 150 x 20 cm. Căutând să aflu mai multe despre autor și sculptură, descopăr că ceea ce este expus în muzeu este o machetă, originalul, tot din bronz, având 20.1 x 7.0 x 3.0 m, și cântărind 8 tone. Sculptura originală a fost folosită ca decor în sala de audiențe a Papei Paul al VI-lea, dar apare și în prezența Papei Benedict al XVI-lea. Preiau de pe internet o fotografie cu originalul. Totodată, mai aflu că lucrarea, începută în 1965 și terminată în 1977, a vrut să surprindă durerea omenirii din secolul al XX-lea când trăia sub amenințarea unui război nuclear. Astfel, ”La Resurrezione” a lui Pericle Fazzini îl înfățișează pe Isus, care se ridică dintr-un crater nuclear, în grădina Ghetsimani.

Mai îmi atrage atenția o reușită sculptură aparținând lui Publio Morbiducci, înfățișând ”Botezul lui Isus”, și un ”David” din bronz, pe al cărui autor nu-l mai țin minte, însă acest David este înarmat cu un cuțit imens, și foarte departe, ca alură fizică, de modelul pe care ni l-a lăsat Michelangelo.

În continuare, un întreg colț de încăpere este destinat lui Henri Matisse. Atrage atenția o schiță ce ocupă un întreg perete, căreia nu i-am reținut numele, dar pare a reprezenta o ”Madona cu Pruncul”. Cu ochii la aceasta, ratez schița pe carton, la scara 1:1, a unui vitraliu, intitulat ”Pomul Vieții”, gândit de Matisse pentru o capelă din ”Saint Paul de Vence”, de pe Coasta de Azur. Existența acesteia mă face să cred că și vitraliul pe care l-am prins în fotografie, ce pare a imagina un cap de leu, singurul pe care l-am întâlnit până acum în toate încăperile anterioare, este realizat tot după schițele lui Matisse.

În afară de acestea mai sunt multe alte exponate ce ar merita atenție: o ”Madona”, tot a lui Lucio Fontana, ce pare a nu fi complet extrasă din roca brută, un ”Peisaj Angelic” al lui Salvador Dali, pe care nu îl înțeleg foarte bine, sau varianta a doua din ”Studiul privind papii” a lui Francis Bacon. Și încă multe altele. Menționez că este posibil ca alți vizitatori să remarce și alte exponate, care mie mi-au scăpat. Regret pentru eventuale informații incomplete, și primesc cu plăcere orice fel de informații suplimentare.

Părăsind ”Colecția de artă contemporană”, urcăm din nou câteva trepte, pentru a ajunge la punctul culminant al vizitelor în ”Muzeele Vaticanului”, respectiv ”Capela Sixtină”. De la început suntem atenționați că aici sunt interzise fotografiatul și filmatul. În acord cu înscrisul acestor interziceri, nici măcar nu simt nevoia să fac așa ceva. Văzusem multe fotografii, chiar și filme, și citisem mult despre acest loc. Însă, odată intrat în interior, m-am simțit mic. Nu că încăperea ar fi fost foarte mare, ci datorită semnificației locului. Este atât un lăcaș de cult, locul unde sunt aleși capii bisericii catolice, cât și un cumul al artei, al picturii murale. Enumerarea celor care au contribuit la realizarea acestei adevărate „minuni a Renașterii„, și a operelor lor echivalează cu o prezentare a istoriei artei din Roma secolelor al XV-lea și al XVI-lea.

Aglomerația de aici este maximă. Un grup compact de turiști, ce admiră întreg ansamblul, este comasat în mijlocul încăperii, în timp ce 3 sau 4 persoane din personalul de supraveghere îndeamnă pe noii intrați, fie să se alăture grupului din centru, fie să-și continue drumul pe lângă acesta. Aceleași persoane atenționează periodic că este interzis fotografiatul, și că suntem într-un spațiu sfânt, deci, să păstrăm liniștea! . Nu am văzut pe nimeni încercând să facă o fotografie. În schimb, tot timpul cât am stat acolo s-a auzit un zgomot de fond continuu, dar în surdină.

Noi avem un noroc imens și prindem două locuri pe bancheta de lângă perete, în mijlocul sălii, chiar în dreptul degetului dătător de viață pictat de Michelangelo. Avem posibilitatea să ne reculegem circa un sfert de oră, timp în care nu știu unde să mă uit mai întâi. Încerc să-mi aduc aminte un pps cu „totul despre Capela Sixtină”, dar nu reușesc decât parțial. Trebuie neapărat ca acasă să-l mai văd odată. Până atunci, încerc să mă încarc cu o energie spirituală de care să-mi aduc aminte mult timp de aici încolo.

Părăsind Capela Sixtină, traseul turistic trece prin ”Sala degli Indirizzi”. Înțeleg că este prima sală din cele grupate sub numele de ”Muzeele Bibliotecii Vaticanului”, în care sunt incluse încă alte 12 astfel de săli. Dintre acestea, două au acest nume. Cea prin care trecem noi constituie un omagiu adus Papei Pius al IX-lea, și cuprinde argintărie, statuete, obiecte de cult, și altele asemenea obiecte, din diverse perioade istorice, și diverse locuri din lume. Mie îmi atrage atenția plafonul acestei săli. Dacă este să dau crezare internetului, a doua sală cu același nume este creată de Papa Benedict al XV-lea (1914-1922) ca un omagiu pentru Papa Leon al XIII-lea (1878-1903) și Papa Sf. Pius al X-lea (1903-1914). Nu îmi aduc aminte să fi trecut prin ea. De altfel din cele 13 săli, în amintirea mea sunt numai trei.

Următoarea sală este ”Sala dei Papiri”. Amator de artefacte ale Egiptului Antic, am un moment de emoție. Îmi trece însă repede. Exponatele prezentate aici nu au nici o legătură cu papirusurile egiptene. Sunt, de fapt, documente din secolele VI – IX, care, nici măcar nu sunt originale. Înțeleg că sala găzduiește, periodic și prin rotație, diverse colecții ale Bibliotecii. Nu a fost cazul, la momentul vizitei noastre.

O a treia sală din circuit este intitulată ”Museo Cristiano”. Așa cum scrie și pe panoul de la intrare, cuprinde ”Artă Decorativă din Secolele VII- XX”. În fapt, sunt două sau trei săli succesive, amplasate pe una din lungile galerii ale ansamblului de clădiri. Din nou sunt depășit de numărul imens de obiecte și capacitatea subsemnatului de reținere a lor este limitată. Cu atât mai mult cu cât cele mai multe nu au nici măcar o explicație. O parte din ele au menționat, însă, numele persoanei care le-a donat muzeului. În plus, oboseala acumulată din vizita anterioară începe să-și spună cuvântul, iar atenția noastră diminuează considerabil. Dar, și aici sunt o mulțime de exponate care merită atenție. Sper ca fotografiile anexate să îmi dea dreptate.

La capătul galeriei neglijăm săgeata care ne trimite spre ”Muzeul Numismatic” , ”Muzeul Filatelic”, sau ”Muzeul Etnografic”. Apoi, după o scurtă analiză a resurselor noastre fizice, decidem să renunțăm și la ”Pinacotecă”, ca și la ”Grădinile Vaticanului”. Fără să-mi dau seama, renunțăm în felul acesta și la vizitarea ”Muzeului Papa-Mobilelor”.

Ca urmare, ne îndreptăm spre ieșire și coborâm pe celebra scară spiralată, ce constituie una din imaginile de referință ale muzeelor. Aflu cu surprindere că aceasta nu datează decât din 1932.

Ieșind din Cetatea Vaticanului remarc că, fiind ora 16.00, ora de închidere a caselor de acces în muzee, nu mai este nimeni la coadă.

Ca o concluzie, bineînțeles, părere personală, deși Cardul Omnia asigură numai un singur acces în Muzeele Vaticanului, pentru cine dorește să vadă, cât de cât, cele mai multe dintre muzee și exponatele lor, trebuie să rezerve acestora mai mult de o singură zi. Această idee mă face să mă gândesc că vom mai avea nevoie de încă o excursie la Roma. Sper, însă, să nu mai treacă încă 40 de ani pentru a realiza aceasta.

---

VIZUALIZĂRI: 3043 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI