Amfiteatrul roșu din Apuseni și Pietrele Negre

TIPĂREȘTE

După două zile ploioase starea vremii se îmbunătățește și hotărâm să abordăm un traseu ceva mai serios și mai lung. Planul de vacanță includea și asemenea incursiuni montane, relieful carstic al Apusenilor fiind foarte ofertant. Cercetând hărțile și materialele informative am decis să abordăm în cadrul aceleași drumeții două obiective: Groapa Ruginoasa și Pietrele Negre.

Despre ce e vorba? Groapa Ruginoasa este cel mai mare și spectaculos fenomen de eroziune naturală din România. Rezervația naturală se află poziționată pe muntele Bătrâna la peste 1300 m altitudine, în cadrul Parcului Național Apuseni, în apropierea stațiunii Vârtop. Din punct de vedere geologic este vorba despre o ravenă, o vale de eroziune săpată de un torent, de ape de șiroire. [bPietrele Negre reprezintă o creastă calcaroasă în Munții Bihorului, în apropiere de vârful Țăpu (1475,5 m). Dacă în cazul Gropii Ruginoasa vorbim despre un „amfiteatru” de pământ roșu, la Pietrele Negre vedem un „amfiteatru” de piatră.

Traseul nu a fost extraordinar de greu, a avut vreo două pasaje mai grele, dar ne-au plăcut mult peisajele. Fiind vorba de orășeni neantrenați și un copil de 8 ani vă închipuiți că nu ne-am încadrat deloc în timpii afișați pe indicatoare și nici nu am încercat acest lucru. Ne-am bucurat de natură, de afine, de aer curat și peisaje fabuloase. Cred că am parcurs circa 8-9 km în 6 ore și o diferență de nivel de aproximativ 350 m.

Abia pe la ora 11.00 am parcat autoturismul într-o alveolă de pe DN 75 la vreo 600 m distanță de ieșirea din stațiunea Vârtop, există un panou indicator mare pe partea stângă a șoselei. Din marginea pădurii începe traseul marcat cu bandă galbenă, circa 50 minute pe indicator. Este una din porțiunile solicitante ale excursiei, 900 m în urcare, 150 m diferență de altitudine – câteva pasaje mai abrupte printre pietre colțuroase și traversări peste mulți brazi căzuți la pământ. Există trepte și balustrade, dar destul de deteriorate, utile sunt bețele de treking. Într-o oră ieși din pădure într-o poiană și te îndrepți spre locul unde mai multe persoane staționează aparent fără motiv. Natura nu îți dezvăluie încă surpriza!

Abia când ajungi la doar câțiva metri depărtare de marginea hăului descoperi imensa vale care se deschide în inima muntelui. Exclamații de uimire izbucnesc în jur, nu ai cum să nu admiri măreția și puterea Naturii. Ploaia și intemperiile au săpat o vale de eroziune adâncă de 100 m și cu un diametru de peste 600 m, straturile de cuartite (roci silicoase) oferind nuanțele de culoare roșie. Poposim destul de mult timp pe marginea „gropii”, simțind adierea vântului și privind cu nesaț în zare. Încercăm să surprindem în fotografii coloritul văii și a pereților brăzdați de șanțuri.

La marginea pădurii întâlnim indicatorul către Pietrele Negre, marcajul traseului e crucea roșie, timpul afișat: între o oră și o oră și 50 de minute. Dacă până la Groapa Ruginoasa am întâlnit multe persoane care urcau/coborau spre Pietrele Negre am mers singuri, nici țipenie de om. Urcăm pieptiș prin pădure până într-o poiană plină cu tufe mărunte de afine. Ne delectăm cu desertul ursului brun, trăgând permanent cu ochiul spre pădure. Poteca pătrunde din nou pe o curbă de nivel pe la umbra pădurii, o porțiune plină de brazi prăbușiți peste care trebuia să pășești. Furtunile au făcut prăpăd în acel areal, mulți arbori căzuți purtau pe ei marcaje turistice.

Din nou ieșim într-o frumoasă poiană, cred că îi spune Poiana Țăpu, loc de unde vedem localitățile din Depresiunea Beiușului. Mai coborâm puțin până lângă o construcție de piatră, formată dintr-o încăpere cu vatră de foc, acum abandonată (nu are ferestre și ușă). Marcajul ne ghidează, fie pe copaci, fie pe pietre; coborâm câte puțin, iar urcăm – un adevărat carusel montan. Întâlnim un cioban care își căuta măgarii, i-am zărit 30 de minute mai târziu pe o pajiște.

Printre ierburi înalte deslușim direcția, pădurea ne cuprinde din nou – începe ascensiunea pe creasta Pietrele Negre. Rădăcini și roci calcaroase ne îngreunează urcușul, după care ieșim la lumină într-o ascensiune destul de periculoasă pentru noi, valea abruptă fiind chiar în dreapta. Noroc că e vorba de doar vreo 30-40 m în care ne cățărăm căutând sprijin în bețe și alte chestii naturale. Ajunși pe creastă rămânem din nou muți de uimire: o priveliște minunată se deschide în fața ochilor – cred că ne aflăm pe vârful Culmea Munceilor (1280 m), loc de unde începe creasta de calcar a Pietrelor Negre. În depărtare observăm vârful Bihorul, cel mai înalt pisc din zonă (1849 m). Înaintăm circa 100 m pe creastă și descoperim noi puncte de belvedere, amfiteatrul de piatră ne uimește prin spectaculozitate, șoseaua șerpuiește la zeci de metri sub noi.

Ne refacem forțele și întrucât traseul pe creastă continuă pe o distanță considerabilă, dar ne îndepărtează tot mai mult de punctul unde se afla automobilul iar copilul era obosit (de altfel și noi), am hotărât să ne întoarcem. Am coborât cei câțiva zeci de metri mai abrupți cu grijă (întotdeauna coborârile mi s-au părut mai de speriat) și am revenit în 15-20 minute la o intersecție de trasee, urmând un drum forestier foarte bun: Calea Fusului (marcaj triunghi albastru). După ce am mers aproximativ un kilometru, timp în care am adunat și un sac cu deșeuri de plastic lăsate la un loc de picnic, am ieșit în DN 75. De aici am avut de mers pe marginea șoselei până la autoturism „doar” vreo doi kilometri și jumătate.

În principiu e un traseu ușor, cu câteva porțiuni mai grele pentru cei neantrenați, dar cu priveliști care nu se pot descrie în cuvinte. Poate fotografiile mai redau parțial din frumusețea peisajelor din Apuseni. Vă recomand să nu ocoliți aceste trasee, să vă echipați corespunzător, să luați cu voi o sticlă cu apă și aparatul foto.

Respectați Muntele!

---

VIZUALIZĂRI: 1588 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI