Pe urmele ultimilor elefanți pitici din Europa: insula Tilos

TIPĂREȘTE

Ştiam de micuţa insulă Tilos că este una dintre Dodecaneze situată la distanţă nu prea mare faţă de Rhodos, după cum aflasem că nu deţine aeroport, deci se putea ajunge acolo doar pe calea apei. Şi ce putea fi mai frumos pentru noi decât să luăm o croazieră spre o insulă cunoscută atât de puţin spre deloc? Stătea în obiceiul nostru, ca atunci când ne aflăm undeva în Grecia, să încercăm şi explorarea vecinităţălor pe mare, aşa că hai la drum!

De ce Tilos?

Pentru că vroiam să mai cunoaştem o altă insulă grecească şi să vedem locurile în care au trăit ultimii elefanţi pitici din Europa unde fuseseră descoperite urmele lor datând de câteva milioane de ani. Bine, pe atunci Tilos nu era o insulă, ci mai degrabă o peninsulă, adică o prelungire a continentului asiatic, iar desprinderea, adică ruptura sa s-a produs acum mai bine de şase milioane de ani. Pe atunci aici elefanţii pitici vieţuiau alături de alte specii de animale. Şi au tot trăit, până aproximativ prin 4.000 ani Î. C., în timp ce în alte insule din Mediterana dispăruseră, aşa încât oamenii de ştiinţă atribuie speciei locale Palaeoloxodon tiliensis titlul de a fi fost ultima de elefanţi pitici din Europa.

Unde se află?

În largul Mării Egee, la mijlocul distanţei dintre insulele Rhodos şi Kos, la sud de micuţa insulă Nisyros, la nord de liliputana Chalki şi aproape de ţărmul turcesc al peninsulei Datça.

Câteva cuvinte despre Tilos

În afara elefanţilor pitici, Tilos nu iese în evidenţă cu mai nimic, este una dintre multele insule greceşti mici pierdută în imensitatea Egeei, în care viaţa curge în ritmul ei lent, fără animaţie notabilă, fără activităţi remarcabile, un soi de loc unde„nu se întâmplă nimic” . Cei 750 de locuitori permanenţi nu ies din tipicul insularilor greci, marinari ori crescători de animale prin definiţie.

Are un relief predominant muntos de origine vulcanică, nu foarte înalt, cu un vârf maxim de 650 m, fiind alcătuită de cele mai multe ori, din piatră seacă, aşa cum îmi place mie să spun. Cu o suprafaţă de circa 61 kmp şi o formă neregulată, de literă„S” culcată, Tilos este destul de uscată, cu vegetaţie săracă deoarece clima n-o favorizează, dar, incomparabil mai bogată din acest punct de vedere faţă de alte dodecaneze. Şi se mai bucură şi de izvoare proprii de apă, ceea ce o deosebeşte total faţă de alte surate dependente de resursele de apă din Rhodos sau de altundeva.

De-a lungul existenţei sale, în Tilos prezenţa umană datează din perioada elefanţilor pitici, crezându-se că au avut intervale de convieţuire, aşa cum s-au descoperit urme în peştera Charkadio, locul de unde au fost extrase relicve care vin să demonstreze această teorie.

Apoi, istoria insulei Tilos a coincis cu cea a ţării-mamă, Elada, având cam acelaşi curs, antichitatea remarcându-se prin faptul că insula a dat poporului elen una dintre cele mai bune poete ale epocii sale, Erinna, bună prietenă cu vestita Sapho, din Lesvos.

Apoi, a făcut parte din Imperiul Bizantin, iar în 1309 a intrat sub dominaţia Cavalerilor Ioaniţi din perioada cărora au rămas cele şase fortăreţe medievale de apărare, aşa-numitele kastro, aflate astăzi în ruine sau aproape deloc. În 1523, Tilos este cucerită de otomani, Rhodos-ul cel protector, căzuse şi el, însă pe timpul stăpânirii acestora, s-a bucurat de un sistem administrativ şi fiscal privilegiat numit maktou. Abia în 1912 insula scapă de sub turci, şi până în 1943 a cunoscut regimul italian al Isole Italiane dell' Egeo (insulelor italiene din Marea Egee), iar din 1948 s-a alăturat patriei-mamă Grecia, după o ocupaţie de cinci ani a trupelor germane.

Are două localităţi: portul Livadia aflat în est, şi capitala, Megalo Chorio (satul mare în traducere), situat în nord, iar în mod atipic faţă de alte insule, portul este mai mare decât capitala. Partea mediană se remarcă prin zona Messaria, acolo unde se află peştera Charkadio, foarte preţioasă prin dovezile paleontologice inegalabile, cu care insula se mândreşte cel mai tare.

Un alt loc interesant din Tilos, care se găseşte tot în zona de mijloc a insulei, este Mikro Chorio (satul mic), un sat părăsit, ale cărui case aflate în ruină atrag toate privirile cau un magnet, de aceea toţi cei ce ajung în insulă vor să fotografieze uliţele şi rămăşiţele caselor sale. Satul acesta a fost abandonat la începutul secolului trecut şi localnicii au mers să se aşeze în portul Livadia fiindcă trecuse pericolul pînă atunci considerat permanent de a fi atacaţi dinspre mare de către piraţi. Bine, satul nu a fost abandaonat definitiv niciodată, atâta vreme cât chiar şi în prezent prinde viaţă doar vara pe timpul nopţii într-un bar care se deschide seara în weekend şi distracţia ţine până dimineaţă.

Tilos deţine şi câteva plaje bune, dar niciuna nu este doar de nisip, cele mai multe: Agios Antonios, Eristos, Plaka, Livadia fiind din pietriş în combinaţie cu nisip sau chiar pietre mai mari. Puţin amenajate, plajele nu sunt din cale afară de prietenoase, ci mai degrabă sălbatice, bune de admirat şi fotografiat.

Un alt aspect foarte important despre Tilos, ar fi că insula este prima din Marea Mediterană care funcţionează aproape 100% cu energie eoliană şi solară, deci autonomă din punct de vedere energetic, fiind locul unde se duce o politică pentru deşeuri zero, deci foarte prietenoasă cu mediul. Circa 85% din deşeurile insulei sunt recuperate, compostate şi reciclate.

Pentru a vă lămuri şi mai bine asupra insulei Tilos, vă invit să citiţi şi articolul webmasterului de aici care descrie foarte bine insula.

Cum am ajuns acolo?

Am cumpărat biletele de ferry dus-întors încă de acasă văzând că Dodekanisos Seaways percepea reduceri de până la 40% aspura biletelor către mai multe insule dodecaneze. Am achitat pentru Tilos 38 €/pers. şi am găsit disponibilă chiar ziua de la mijlocul vacanţei, ruta nefiind operabilă zilnic.

Doar că, la faţa locului, am constatat că n-ar fi fost nevoie de multă osteneală, fiindcă găseam bilete reduse şi pe loc, înainte de plecare, iar ziua aleasă pentru croazieră, cea în care aveam timp liber toată ziua, până aproape pe seară, nu era cea mai bună variantă întrucât marea s-a dovedit cam prea agitată. Atât de agitată că am trăit nişte clipe de groază la dus, încât nu-mi venea să cred că vasul ăla, de altfel cu un nume tare şic, Dodekanisos Pride, va scăpa nefrânt. Ba mai mult, în timp ce eu, terifiată, îmi încleştam mâinile pe cotiere de cele mai multe ori, că urechile nu mi le puteam astupa la zgomotul asurzitor al tăierii valurilor ce împroşcau cu putere apă în ferestre, membrii echipajului împărţeau cu generozitate pungi de hârtie pentru cei ce decartau conţinutul stomacurilor lor greu încercate de mişcările incredibile ale vasului. Dar, grecii ăştia, marinari buni, dom’le!

Dodekanisos Pride este un ferry închis, de viteză, care transportă aproape numai persoane şi numai câteva maşini. Face curse conectând dodecanezele între ele, în ziua aceea vasul ajungea până în Astypalea, apoi făcea cale întoarsă pe aceeaşi rută. Prima staţie a cursei noastre, la insula Chalki a fost ca un dar de la Dumnezeu, am ieşit preţ de cele cinci minute în gura vasului să respir aer curat şi să mă bucur de soare la revederea frumosului port al micuţei Chalki.

După încă o oră de zdruncinături, sperieturi şi rugi, vasul opreşte şi în Tilos, de unde mai avea şi alte insule în program, pe noi urmând să ne culeagă la 17,10 din acelaşi port în care ne lăsa. Am remarcat punctualitatea celor de la Dodekanisos care, în ciuda vântului şi a mării ondulate, au plecat la orele 08,00 din Rhodos, au ajuns la 09,00 în Chalki şi la 10,00 în Tilos.

Experienţa proprie

Eh, cu picioarele pe pământ, altă viaţă!

Citisem că în insulă circulă un autobuz, după un anume orar, care leagă portul Livadia de capitala, Megalo Chorio, pe cei şapte kilometri. Aproape toţi cei care coborâseră din ferry s-au mutat, ca şi noi, în staţia de autobuz. Acesta urma să place cam în 40 minute timp suficient să ne revenim din zgâlţâiala teribilă a vasului la o o bere la o terasă. Cât am stat noi acolo, am remarcat un autoturism inscripţionat cu„taxi” al cărui şofer se uita să fie solicitat cumva, dar nimeni nu l-a vrut atunci.

Autobuzul a sosit la fix, a ridicat toată suflarea din staţie şi s-a pus la drum. A avut o staţie intermediară la peştera Charkadio, unde şoferula început să strige „Elephants, elephants!” , dar a coborât doar o persoană, după care a pornit şi s-a mai oprit în capitală unde am şi achitat biletele: 1,5 €/pers.

Pentru Megalo Chorio făcuserăm un plan ambiţios care cuprindea cel puţin două obiective: Muzeul Elefanţilor şi Castelul Agios Stephanos din vârf, plus luat la picior ulicioarele albe ale satului. De fapt, eu vedeam excursia aceasta ca pe cea avută în 2018 în Chalki doar că nimic n-a mai semănat cu ce fusese atunci.

Primul bobârnac pe care l-am luat a fost că Muzeul Elefanţilor, despre care citisem că e lângă Primărie, nu mai funcţiona acolo, ci exact lângă peştera Charkadio, într-o clădire nou-nouţă şi brusc mi-a picat fisa că de-aia strigase şoferul autobuzului: „Elephants, elephants!” , că acolo era expoziţia. Deci, ţeapă! Prima!

Intrăm în primărie, interpelăm o doamnă care ştia engleză, îi spunem că vrem să vizităm expo cu relicvele elefanţilor, iar ea ne spune că aceasta a fost mutată de curând la peşteră şi că acest lucru fusese făcut public pe sait. I-am spus că fie îmi scăpase mie, fie modificarea se produsese prea recent şi nu sesizasem. După aceea, i-am spus că vrem să urcăm la Kastro. S-a uitat neîncrezătoare şi ne-a spus că e foarte dificil, potecă nu prea e şi tare obositor. Noi nu şi nu, îi zicem că am mai fost şi în alte locuri asemănătoare şi ne-am descurcat. Ne-a lăsat în pace văzând că nu are cu cine să se înţeleagă şi ne-a arătat cu mâna spre ulicioarele pe care trebuie să urcăm mai întâi.

Plimbarea pe ulicioarele satului a fost foarte plăcută, acestea erau labirintice, vopsite în alb ca şi casele de pe acestea, împodobite cu flori, de o frumuseţe aproape cicladică.

La un moment dat, ne înscriem pe drum de pământ ca mai apoi acesta să se îngusteze şi să se transforme în potecă ce părea că urcă pieptiş către ruinele fortăreţei pe care le vedeam sus, în vârf. Când să ne avântăm spre„cucurigu’ “, un păstor, care avea caprele un pic mai încolo, vine şi ne spune într-o greacă pură ceva, dar din fermitatea vorbelor şi gesturilor a lăsat să se înţeleagă că nu e bine ce vrem să facem, ba e chiar periculos.

Cred că ăsta a fost declicul care ne-a adus cu picioarele pe pământ, care ne-a făcut să ne dăm seama că Tilos nu e Chalki şi trebuie să stăm în banca noastră.

Cu coada între picioare, ne întoarcem în staţia de bus şi rămânem şi mai dezamăgiţi când vedem cât mai aveam până pleca primul autobuz spre port, căci era clar că în Megalo Chorio nu mai aveam ce face. Îmi vine ideea mirifică: hai în primărie şi hai să o rugăm pe doamna de acolo să ne facă rost de o maşină care să ne ducă contra cost, în port. Zis şi făcut şi în câteva minute taxi-ul din port apărea lângă primărie. Am mulţumit doamnei de la primărie şi ne-am început ziua turistică din Tilos împrietenindu-ne cu Prodromos, tipul care avea unicul taxi din insulă şi, în plus, asigura şi ghidajul locurilor pe unde-şi plimba clienţii.

Prodromos nu e un prenume, ci un fel de nickname sub care funcţiona mica sa facere din sezonul turistic, aceea de a-şi oferi serviciile celor veniţi aşa ca noi, fără vreun aranjament. Tradus din greacă înseamnă precursor.

Ne-a întrebat ce vrem să facem, unde vrem să ajungem, dacă avem ceva must-see sau ne lăsăm pe mâna lui. I-am zis de expo elefanţi şi Mikro Chorio, el a fost de acord şi în plus a zis că ne duce şi la Mănăstirea Agios Panteleimonas, cel mai important lăcaş de cult al insulei.

Am fost atât de fericiţi că l-am găsit disponibil şi nu am fost nevoiţi să aşteptăm bus-ul că am şi omis să-l întrebăm cât ne costă serviciile sale, dar am fost de acord amândoi din priviri că e mai bine să avem o zi scumpă şi nu una ratată, aşa că dă-i încolo de bani!

Prodromos a zis că face el traseul, să ne lăsăm pe mâna lui! Şi ne-am lăsat!

Prima oară ne-a dus la Muzeul Elafanţilor Pitici situat în zona Messaria, cumva în drumul spre port, dar cu o abatere laterală de vreun kilometru. Expoziţia este deschisă de marţi până duminică, între 09-20 şi este gratuită. Clădirea este nouă, modernă şi nu foarte mare. Înăuntru ne-a primit o domnişoară foarte amabilă şi zâmbitoare, vorbitoare bună de engleză, şi pentru faptul că nu era nimeni în acel moment, a avut timp şi chef să se ocupe special de noi povestindu-ne cu lux de amănunte despre elefanţi şi descoperirile făcute în peştera Charkadio începând cu anii ‘70 ai secolului trecut. De asemenea, ne-a arătat cu mândrie exponatele, multe oase, dar şi fotografii din timpul săpăturilor. Am făcut poze la greu şi apoi ne-am luat la revedere de la simbolul micuţei Tilos.

Următorul punct din traseu a fost Mănăstirea Agios Panteleimonas către care Prodromos a luat calea spre nord-vestul insulei pe un drum cocoţat la înălţime, pe marginea hăului. La un moment dat s-a oprit pentru a ne da răgazul câtorva momente de admirat şi fotografiat indicându-ne frumoasa plajă Plaka. În faţă ne-a arătat insula vulcanică Nisyros ce se zărea ca o movilă, precum şi ţărmul Turciei despre ai cărei locuitori nu zicea decât ironic„our friends” . Din câte îmi aminteam era vorba de peninsula Datça cu situl antic Knidos despre care i-am spus că le-am vizitat, că ne plac pietroaiele şi dintr-odată ne-a privit cu alţi ochi, parcă mai cu apreciere.

Ajunşi la mănăstire, am vizitat interior, exterior, câte ceva în jur, am apreciat cel mai vechi lăcaş de cult din Tilos ridicat în cinstea lui Agios Panteleimonas, patronul spiritual al insulei, apoi ne-am repus la drum. În maşină am vorbit cu Prodromos să ne ducă la Mikro Chorio.

Am remarcat dintr-odată că şoseaua este mult mai bună spre Mikro Chorio şi i-am spus-o admirativ. Mi-a răspuns că da, aşa este, dar a costat foarte mult şi pe lângă drumul ăla au înflorit şi alte afaceri. Mi-a zis atunci că e aproximativ ca-n România, iar eu neputându-l contrazice, am zâmbit complice.

Am ajuns la Mikro Chorio unde noi am vrut să ne plimbăm niţel prin sat, iar el urma să rămână în maşină aşteptându-ne.

Satul acesta este foarte fotogenic, am văzut în Grecia multe sate părăsite aidoma acestuia, dar Mikro Chorio are o lumină specială, parcă străluceşte în soare, poate şi datorită culorii pietrei din care a fost construit.

Ruinele satului dezvăluite de plimbarea noastră pe ulicioarele strâmte ne-au lăsat impresia că satul original cu privirea la mare din două unghiuri, fusese strategic amplasat spre a scruta zările în identificarea eventualilor prădători.

Am vrut să vedem biserica în care şi astăzi ocazional se mai ţin slujbe, după cum în weekend-uri funcţionează un bar unde se dau nişte minispectacole nocturne.

După o şedinţă foto rezonabilă, ne îndreptăm spre maşină unde Prodromos ne aştepta pentru a ne duce în Livadia, în port. Ne-a întrebat dacă nu vrem să ne facă o recomandare pentru masa de prânz în Livadia, noi ne-am învoit, fiindcă oricum ni se făcuse foame şi ne prindea bine un sfat bun.

A sunat un prieten, adică pe patronul „Michalis Taverna” , l-a întrebat dacă are kleftiko şi i-a răspuns că îi va aduce doi clienţi.

Venise vremea să ne luăm rămas bun de la Prodromos şi să-i mulţumim că ne făcuse ziua în Tilos excelentă, că ne dăduse generos informaţii despre insulă. E drept că fără ajutorul său nici nu vreau să mă gândesc ce ar fi ieşit. L-am întrebat la final cât îi datorăm, omul a rostit 50 €, noi n-am crâcnit fiindcă n-ar fi fost fair play să începem să ne târguim cu el, aşa că i-am întins banii şi ne-am despărţit prieteni, după care noi am intrat pe poarta tavernei pentru masă.

La tavernă, eu am comandat kleftiko, soţul kalamari şi vinul casei la carafă, preparatele au fost bune de te lingeai pe degete, iar preţul a fost unul normal de Grecia: 34 €.

Pe urmă, ne mai rămăsese ceva timp până la ferry-ul nostru care urma să sosească la 17,10 să ne ia să ne ducă în Rhodos.

Am luat la pas promenada lungă de trei kilometri, aproape până la capăt şi înapoi, ne-am desfătat privirile cu marea şi plaja cea pietroasă admirând cochetele vile şi hotelaşe ce o mărginesc.

Ferry a fost foarte punctual, la 17,05 a sosit, la 17,10 a plecat. Pe drumul de întoarcere n-am mai avut parte de bălăngăneli şi zgâlţâituri, semn că marea se mai domolise. La orele 18,00 am făcut staţie la Chalki, iar la 19,00 eram în Portul Kolona.

Concluzie

Tilos a fost noua insulă dodecaneză care ne atrăsese cu povestea sa impresionantă ca fiind locul unde au trăit ultimii elefanţi pitici din Europa şi pe care am descoperit-o cu norocul de a fi găsit un ghid absolut remarcabil, chiar dacă poate singurul...

Am fost fericiţi că scopul excursiei nostre fusese atins, că am găsit relicvele elefanţilor pitici, ultimii din rasa lor ce au„nimerit” într-o insuliţă ce urma să aparţină Europei, după cum ne-am bucurat de acea zi petrecută într-o altă insulă grecească. Şi Grecia nu conteneşte să mă uimească din acest punct de vedere.

Tilos este o„dodecaneză” mică, nu foarte turistică, nu prea cunoscută, dar cu vino-ncoa’ care merită să fie vizitată în caz că vă aflaţi în preajma ei. N-o evitaţi, ci dimpotrivă, descoperiţi-o încet ca pe oricare colţ de rai grecesc!

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 2769 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI