Prin Ceahlaul de legendă

TIPĂREȘTE

Despre Masivul Ceahlău am citit și auzit multe, am văzut fotografii cu peisaje de vis, dar, nu știu cum am reușit să nu ajung pe potecile lui. Am avut o tentativă anul trecut, dar pandemia a stat in calea fericirii mele și a inchis traseele turistice și cabanele. Apoi a venit randul altor munți, mai apropiați de casă, și iar am lăsat Ceahlăul pentru” când voi avea mai mult timp” .

Și iată că la sfârșit de aprilie, in plină primăvară, am reușit să petrec trei zile de iarnă pe munții cu cele mai multe legende și povești, unicul munte care are hram și sărbătoare.

Masivul Ceahlău, incadrat de văile Bistricioarei, Bistriței și Bicazului, este, probabil, cel mai umblat și iubit munte din Moldova.

Vârfurile cele mai inalte sunt Ocolașu Mare (1907 m) și Toaca (1904 m), dar frumusețea acestor munți nu este dată de inălțimea vârfurilor ci de stâncile cu diferite forme pe marginea cărora s-au croit nenumărate legende, de un răsărit cum numai in Ceahlău poți să vezi sau de peisajele superbe care te inconjoară pe platou sau pe Varful Toaca. Exemplarele rare de faună și floră precum și diversitatea reliefului (creste calcaroase, ace stâncoase, peșteri) au determinat inființarea Parcului Național Ceahlău, arie protejată de interes național.

In zona Vârfului Ocolașul Mare și Polița cu Crini, Masivul Ceahlău găzduiește și o rezervație științifică, unde accesul turiștilor este interzis.

Traseele care străbat Ceahlăul sunt in general ușoare spre medii, bine marcate, cu diferență de nivel de aproximativ 1000 m și cu puncte de plecare din stațiunile Izvorul Muntelui sau Durău.

Din Izvorul Muntelui a inceput și povestea mea prin Ceahlău, intr-o zi ploioasă de aprilie. Am parcat mașinile in fața centrului de informare turistică, ne-am luat ruccsacurile și am pornit la drum spre Cabana Dochia, prima țintă a traseului nostru.

De la Izvorul Muntelui se poate ajunge la Cabana Dochia pe trei trasee: pe marcajul bandă albastră prin Lutul Roșu - Piatra cu Apă - Detunatele, pe triunghi albastru prin Lutul Roșu - Paraul Izvorul Alb - Stanca Dochia -Jgheabul cu Hotarul sau pe marcajul bandă roșie prin Poiana Maicilor – Platoul Ocolașului Mic.

Pentru că ploua mărunt iar vremea nu prea ținea cu noi, am ales să parcurgem primul traseu, care mergea in cea mai mare parte prin pădure.

Până la Curmătura Lutul Roșu, in locul numit La Arsuri, traesul este comun cu cel marcat cu triunghi albastru. Cam din acest loc ploaia a inceput să se transforme in zăpadă, așezându-se un strat nou și pufos peste zăpada deja existentă. Peisajul era unul autentic de iarnă, parcă eram in plină lună ianuarie. De la Curmătura Lutul Roșu incepe un urcuș susținut, destul de solicitant mai ales prin zăpada pufoasă și cu ruccsac greu in spate. Dar frumusețea copacilor incărcați de zăpadă mă făcea să mai uit de greutatea drumului.

Pe la jumătatea drumului am ajuns la limita rezervației științifice Polița cu Crini. Nu, nu este vorba de frumoasele și delicatele flori, ci este vorba de pădurile de zadă, singurul conifer căruia toamna ii cad acele. In limbajul locului, zadei i se mai spune și crin de munte, datorită conurilor care apar primăvara și care au o culoare roz sau mov.

Din acest loc urcușul s-a mai domolit, dar până la Dochia tot mai aveam de urcat. Tot urcând am ajuns și la prima piatră cu legendă, numită Piatra cu Apă. Stânca este la câțiva metri de cărare, și are o frumoasă și tristă legendă care merită povestită.

Se spune că pe un munte nu departe de Ceahlău (muntele Grințieș) trăia un oier urât și burduhos, dar care era bogat și avea o casă frumoasă. In fiecare duminică Budihăul (cum era poreclit de localnici) ieșea la horă in sat frumos imbrăcat, cu galbenii zornăind, sperând astfel că iși va găsi o soție. Dar fetele fugeau de el ca de Ucigă-l Toaca. Vâzând Budihăul că nu iși poate găsi o soție, s-a gândit să iși cumpere una. A trecut munții spre Țara Dornelor și a aflat că acolo trăia o familie săracă, cu mulți copii, cărora tatăl, un simplu tăietor de lemne, abia avea ce le pune pe masă. L-a convins pe sărmanul tată să ii vândă fata cea mare, in schimbul unui car cu doi boi și a unei vaci. Sperând că astfel iși va ajuta familia, fata a cedat și a plecat la casa Budihăului. Dar, banii nu aduc fericirea, și, deși avea tot ce ii trebuie fata nu iși putea iubi soțul și era nefericită. Mai mult decât atât, budihăul era foarte gelos, o păzea in deaproape și dresase chiar și un cîine mare ciobănesc să o păzească in lipsa lui.

Cu toatre acestea, intr-o zi, când fata culegea afine pe platoul Ceahlăului, s-a intlnit cu un baci tânăr și frumos. S-au indrăgostit și s-au iubit două veri la rând, păziți chiar de câinele cel mare al soțului.

Dar Budihăul a aflat de povestea de dragoste a soției și a tocmit patru tâlhari ca să il omoare pe tânăr. Aceștia l-au lovit cu baltagele și l-au aruncat intr-o prăpastie, chiar sub stânca lângă care se intâlnea și se iubea cu soața Budihăului. Fata a venit zile la rând la stâncă și l-a așteptat pe tânăr, dar in zadar. Până intr-o zi când câinele a descoperit leșul tânărului. Atunci fata a vrut să se arunce in prăpastia in care zăcea iubitul ei, dar de durere a leșinat. A zăcut așa, păzită de câinele credincios, până când cei patru bătăuși au venit hotărâți să o ia și să o ducă inapoi la soțul ei. Dar fata s-a trezit și a inceput să urce pe stânca dreaptă și inaltă, urmată de câinele credincios. Talharii au ajuns la stâncă dar nu au putut să urce după fată. Chiar și câinele a alunecat și a căzut in prăpastie. Dar fata a reușit să ajungă sus pe stâncă, unde a stat trei săptămâni, vaietul ei auzindu-se pe vârfurile din jur. Deodată vaietul a contenit iar din vârful stâncii au inceput să picure stropi de apă limpezi ca lacrima. Erau chiar lacrimile fetei. Oamenii au venit să vadă piatra stearpă din care curgea acum apă, și i-au zis stâncii Piatra cu Apă. Se pune că cei ce innoptează aici aud plânsetul fetei.

In realitatea, Piatra cu Apă este o grotă de circa 10 m adâncime și inaltă de 6 metri, prin tavanul căreia se infiltreaza apa provenită de la ploi sau topirea zăpezilor. Dacă am fi avut timp frumos, de pe paltoul de lângă stâncă am fi putut vedea Cabana Dochia și Vârful Ocolasu Mare. Dar, ne-am mulțumit cu vederea stâncii și am plecat mai departe, continuînd urcușul care părea că nu se mai termină.

Am ajuns la baza Pietrelor Detunate, unde un panou informativ ne spune legenda acestor turnuri turnuri stâncoase. Cetățuia și Călugării, sunt Pietrele Detunate aflate la 1655 m altitidine, pietre care pot fi văzute și de la Cabana Dochia.

Ninsoarea, zăpada care era din ce in ce mai mare pe măsură ce urcam, precum și urcușul solicitant, nu prea ne-au lăsat să zăbovim in dreptul acestor pietre. Am continuat să urcăm și in scurt timp am zărit prin ceață cabana Dochia.

Aflată la 1760 m altitudine, cabana era punctul terminus al traseului nostru din acea zi. Ne era o foame cumplită, așa că abia așteptam să mâncăm o ciorbă caldă și alte bunătăți de la cabană.

După ce ne-am instalat și ne-am potolit foamea, am făcut o mică plimbare până la schitul Schimbarea la Față aflat in apropierea cabanei.

A fost o primă zi frumoasă prin Ceahlăul de legendă. Urmau alte două zile, cu alte surprize si provocări.

Traseul pe care l-am făcut in prima zi poate fi parcurs in orice anotimp, nu prezintă porțiuni tehnice. Este totuși un traseu mediu ca grad de dificultate, din cauza urcușului susținut și pe alocuri abrupt, având o diferență pozitivă de nivel de 1040 m.

Nu știu ce surse de apă sunt pe traseu, din ce am citit am inteles că nu prea sunt. Eu am avut un termos cu ceai și un litru de apă. Dar vara este posibil să fie insuficient.

Sper ca fotografiile să vă convingă de frumusețea acestor locuri și să vă invite la o drumeție prin Ceahlău.

Va rog daca se poate atasa https://www.youtube.com/watch?v=-iIrJez2ObU

Masivul Ceahlau, unicul munte care are hram si sarbatoare, incadrat de văile Bistricioarei, Bistriței și Bicazului, este, probabil, cel mai umblat și iubit munte din Moldova. Sunt catve trasee foarte frumoase, spre Cabana Dochia, Cabana Fantanele, Cascada Duruitoarea.

O zi pe munte inseamnă relaxare si distractie.

---

VIZUALIZĂRI: 1820 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI