Alte „pietre” și obiective turistice din Creta – Partea I-a.

TIPĂREȘTE

Plăcut surprins de numărul de vizionări și de voturi acordate primului meu articol despre „pietrele” din Creta (vezi impresii), am considerat că ar putea fi utilă și continuarea cu celelalte obiective din zonă ce pot fi vizitate, pe la care am trecut și eu.

Plecând de la Palatul de la Malia, ne întoarcem în orașul cu același nume, și aici, din șoseaua principală, o luăm spre sud și, pe un drum perfect asfaltat, într-un șir lung de serpentine, după circa 13 km și un urcuș de circa 650 m, ajungem la Mănăstirea Kera. Data construirii acesteia nu este cunoscută cu exactitate, fiind estimată undeva între 960 și 1200. Prima atestare documentară este din 1333 când este menționată ca ținând de Patriarhia din Constantinopol. Istoria ei este legată de o icoană făcătoare de minuni a Fecioarei Maria cu Pruncul, datată din secolul al IX-lea. Din nefericire, în 1498, icoana este furată de un negustor de vinuri și este dusă la Roma, unde se găsește și astăzi. În 1735, icoana furată este înlocuită cu o copie a acesteia, care devine și ea icoană făcătoare de minuni. Datorită poziționării și fortificațiilor, în perioada 1866 – 1867, mănăstirea a fost un centru al rezistenței împotriva ocupanților turci, suferind mai multe atacuri și avarii din partea acestora. Astăzi este o mănăstire de maici și obiectiv turistic pe drumul către Platoul Lassithi. Biserica, cu hramul Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie), este realizată integral din piatră și dezvoltată la forma actuală în 4 etape. Am rămas cu impresia că cea mai nouă parte este clopotnița, pe care identific și o dată: 1864. În interior este interzis filmatul și fotografiatul. În plus este și destul de întuneric. Ca urmare, picturile, ce datează din secolul al XIV-lea, sunt destul de puțin vizibile. În plus sunt destul deteriorate de trecerea timpului, având culori șterse și zone lipsă. Impresionantă rămâne vechimea lor. Ceva mai mult mi-a plăcut curtea interioară, mică dar perfect îngrijită, cu mult verde și înconjurată de mai multe chilii cu fațade frumos decorate cu pietrele vechilor construcții. În câteva din aceste chilii este amenajat un muzeu cu obiecte bisericești și haine preoțești din cursul veacurilor de existență a mănăstirii. La ieșire, după ce remarc o deschidere interesantă în peretele bisericii în dreptul altarului, ne oprim la un mic magazin cu icoane și alte obiecte bisericești. Reușesc destul de greu să mă fac înțeles de călugărița – vânzătoare când întreb dacă icoana cumpărată este sfințită sau nu. În cele din urmă mă asigură că icoana a fost în biserică.

Plecând de la mănăstire ne continuăm drumul spre sud și după încă circa 6 km și aproape 200 m urcuș, ajungem la Platoul Lassithi. Inițial, printre atâtea serpentine, nu înțelesesem denumirea. Abia după ce am ajuns la marginea lui mi-am dat seama despre ce este vorba. Este vorba despre o depresiune perfect plană, la o altitudine de circa 820 m, înconjurată pe tot conturul de munți de peste 1100 m înălțime. De o formă neregulată, poate cel mai aproape de o elipsă, are niște dimensiuni impresionante: circa 9 km de la est la vest și circa 5 km de la nord la sud. O șosea în cele mai bune condiții înconjoară platoul pe cea mai mare parte a conturului. Face excepție o zonă din est, unde șoseaua străbate platoul. În lungul șoselei sunt mai multe localități, toate amplasate peste cota depresiunii. Toată suprafața acesteia pare a fi destinată agriculturii. Remarc totodată o mulțime de poduri și podețe peste văi uscate. Am o vagă bănuială că platoul este o zonă inundabilă la ploi ceva mai însemnate. Nu am nici cea mai vagă idee cum a luat ființă o asemenea formă de relief. Poate doar datorită depunerilor succesive de-a lungul mileniilor a aluviunilor aduse de ploi de pe versanții din jur, într-o depresiune fără posibilitatea de scurgere a apei. După părerea mea, această ciudățenie geologică și geografică, la o asemenea altitudine, este ea însăși un punct de atracție turistică. Caracteristica principală a platoului o constituie prezența morilor de vânt. Acestea au fost aduse pe insulă de venețieni în perioada lor de stăpânire (1204 – 1669). Se pare că sunt mai bine de 1100 de astfel de mori pe tot platoul. Majoritatea sunt folosite pentru irigații. Eu mai adaug ca simbol al platoului și nenumăratele taverne înșirate în lungul șoselei. Una din acestea o alegem pentru masa de prânz. Moara de vânt a tavernei are un rol pur decorativ, ea învârtind în loc o oarecare cantitate de apă.

Ajungând la marginea platoului, noi o luăm la dreapta, spre vest. După ce parcurgem circa un sfert din conturul platoului și după popasul pentru masă, înainte de localitatea Psichro o luăm din nou la dreapta și după un alt lung șir de serpentine, urcând circa 50 m, ajungem într-o parcare. De aici, pe jos, urcăm încă circa 120 m, și după un drum de aproape 20 minute, ajungem la Dikteon Cave, sau Diktaion Antron (Δικταίο Αντρο) , adică Peștera unde s-a născut Zeus. Este considerată una din cele mai importante peșteri din cele peste 3000 de alte peșteri din Creta precum și din cele peste 8500 din toată Grecia.

De fapt în Creta sunt două peșteri care își dispută meritul de a fi găzduit nașterea lui Zeus, dar a doua, Ideon Cave, amplasată exact în mijlocul insulei, ceva mai la nord de Phaistos, pare a fi mult mai puțin spectaculoasă.

Urcușul, deși relativ abrupt, nu pune probleme chiar unora mai puțin antrenați. Amuzant este că la întoarcere descoperim un alt traseu, ceva mai lung, deci mai lin, cu mai multe serpentine, dar bine amenajat, pe alocuri chiar și betonat. Aflăm că se cheamă Drumul Măgarilor. Oare de ce îmi aduce aminte asta de Drumul Cămilelor de la Sfânta Catherina, Sinai, Egipt?

Intrarea în peșteră, undeva pe la cota 1100, la prima impresie pare a fi o gaură într-o suprafață de pământ aproape orizontală. Încep să-mi fac probleme despre cum ne vom descurca, dar nu este cazul. La câțiva metrii după intrare începe practic o alee betonată, în trepte, și cu o balustradă metalică solidă. Aceasta, cu excepția unei porțiuni scurte imediat după intrare, unde este folosită în dublu sens, are o formă relativ circulară, coborându-se prim partea stângă, urcarea făcându-se pe partea dreaptă. Ca urmare, nu apar ambuteiaje în trafic, numărul de turiști simultan în interior fiind totuși destul de mare. Singura problemă este umezeala în care este scăldată întreaga peșteră care face ca treptele aleii, uneori destul de abrupte, să fie alunecoase. Dar este practic imposibil să fii atent numai la trepte. Trebuie neapărat să admiri și decorațiile interioare. Un număr imens de stalactite, stalagmite și alte formațiuni calcaroase, de diverse forme și mărimi, discret puse în evidență de câteva becuri bine amplasate îți atrag atenția la fiecare pas.

Se pare că, din loc în loc, unde aceste formații calcaroase permit, ar trebui să vedem resturi ale unor preistorice altare, unde se ardeau ofrande pentru zei. S-au găsit urme care certifică faptul că Platoul Lassithi a fost locuit încă din neolitic. Apoi, în perioada minoică peștera a fost folosită ca loc de înmormântări, pentru ca mai târziu, până prin perioada romană, să fie folosită din nou, dar sporadic, ca și locaș de cult. Spre zilele noastre, până în 1883, peștera a fost folosită ca adăpost pentru oierii și vânătorii din zonă. În 1883 încep primele săpături arheologice, continuate în 1886 și apoi în 1889. Eu personal nu am remarcat nici un fel de relicvă istorică. Totodată, nu am aflat începând de când a fost considerată ca loc de naștere a lui Zeus.

Din când în când, coloana de turiști care coboară în șir indian se oprește pentru că cineva mai în față vrea să facă o fotografie. Coborâm astfel o diferență de nivel de circa 65 m, până în ceea ce am putea numi fundul peșterii. Aici este un mic lac, luminat ceva mai bine, în care, ca la orice luciu de apă turistic, fiecare aruncă câte o monedă. Este locul unde se consideră a fi fost născut Zeus. Încă de când urcam spre intrarea în peșteră mă gândeam că biata Rhea (sau Gea?), fiind „doi în unul”, s-a chinuit destul de mult să parcurgă acest drum. Apoi a avut de coborât ditamai râpa din peșteră, într-o vreme când nu erau treptele. Foarte greu. Odată ajuns în fundul peșterii am altă dilemă. Lacul a apărut ulterior evenimentului, sau Rhea a aplicat metoda nașterii sub apă? . Lăsând gluma la o parte, începe să ne pătrundă frigul și ne gândim la întoarcere. Acum avem de urcat. Undeva în vecinătatea lacului, pe drumul de întoarcere se găsește un ansamblu de formațiuni calcaroase numit ”Mantia lui Zeus”. Nu am idee dacă l-am identificat corect. Urcarea, pe partea cealaltă a peșterii ne oferă alte „decorațiuni interioare”, cu nimic mai prejos decât cele de la coborâre. La ieșire mă încearcă o puternică părere de rău că s-a terminat. Aceasta mai este puțin estompată de perspectiva panoramică pe care ne-o oferă altitudinea asupra Platoului Lassithi.

Părăsim platoul mergând o perioadă pe drumul de la sosire, până dincolo de Mănăstirea Kera. Apoi GPS-ul ne trimite spre stânga, pe un drum ce i se părea lui mai scurt. Nu ne-a deranjat, asfaltul fiind și aici foarte bun, iar numărul de serpentine nu cred că l-a depășit foarte mult pe cel de la venire. Parcă totuși șoseaua era ceva mai îngustă. Ce mi-a atras atenția pe acest traseu (inginerul din mine trebuia să remarce și ceva în domeniul lui), a fost șantierul unui baraj de acumulare pe valea râului paralel cu drumul. Ce am prins în imaginea captată este canalul de evacuare ape mari, aval de baraj. Partea interesantă este că, pentru a scrie acest articol, încercând să identific pe Google Earth traseul parcurs, am identificat barajul finalizat, cu lacul de acumulare în spate. La limita nordică a barajului se vede și canalul de evacuare din imaginea mea. Presupun că în acest moment, barajul ar putea fi un punct turistic interesant. Nu știu dacă grecii au luat în considerare o asemenea posibilitate.

Destinația noastră pentru sfârșitul zilei era localitatea Gournes, la circa 15 km est de Heraklion, mai precis Cretaquarium, sau cum era o vorbă pe vremuri în familie, Muzeul de pești. L-am identificat la limita nord – estică a localității, aproape de malul mării, în vecinătatea unui imens loc viran. Totuși, clădirea este ușor de recunoscut, atât datorită firmei imense cât și datorită modelului de caracatiță ce o însoțește.

La acea dată, intrarea costa 8 euro/persoană. Am stat un timp să mă gândesc dacă merită. Într-un final, am acceptat, și nu mi-a părut rău. Având numai experiența Acvariului din Constanța, trebuie să recunosc că am rămas „cu gura căscată”. Atât datorită mărimii, a modului de expunere, a decorului din bazine, cât și datorită numărului de exponate. Un număr important de bazine, unele mai mari, altele mai mici, cu un număr variabil de hublouri (oare acesta este termenul?), și ele de dimensiuni variabile, cu una sau mai multe specii simultan în același bazin, sunt în măsură să îți ia ochii, să te amețească. Ajung la concluzia că speciile care sunt cunoscute, rămân cunoscute, iar celelalte, identificate cu poză pe panourile de lângă hublouri, oricum le voi uita în următoarele 5 minute. În unul din bazine, o pisică de mare încearcă să se camufleze în nisipul de pe fund. Mai sunt și alte specii care încearcă să se camufleze adoptând aspectul și culoarea decorului. La bazinul alăturat, panoul de prezentare ne informează câte viețuitoare marine mor anual din cauza pungilor de plastic aruncate de oameni în mare. În unul din bazine descopăr și un rechin de dimensiuni apreciabile. Deocamdată trăiește în bună vecinătate cu alte câteva specii. Unele specii sunt mai colorate, altele mai puțin. Partea interesantă, care ne ocupă câteva minute este încercarea e comunicare dintre unul din exponate și un membru al grupului nostru. Obiectul comunicării era brațul de la ochelari, lipit de geam, care părea o interesantă sursă de mâncare. Mă intrigă prezența în o serie de bazine a unor șiraguri verticale de cultură de scoici. Renunț repede la ideea de „crescătorie de perle” când remarc că în bazinele respective trăiesc crustacee și alte specii care se hrănesc cu scoici. Cel mai spectaculos mi se pare bazinul cu meduze. Într-o apă perfect albastră, dansul acestora îmi creează o imagine de perfecțiune. Partea proastă este că se face ora de închidere și trebuie să plecăm.

După părerea mea, această zi, începută la Palatul de la Malia și continuată cu cele prezentate în acest articol a fost cea mai interesantă dintre zilele petrecute în Creta. Deocamdată ne întoarcem la hotel. Mâine vom porni spre vestul insulei.

---

VIZUALIZĂRI: 4057 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI