La Horea şi la “Mama Uţa”

TIPĂREȘTE

Am batut muntii Apuseni in lung si-n lat. Am pornit din Baia de Arama, din Alba Iulia, din Turda sau din Stei, indreptandu-ma de fiecare data spre Abrud, Brad, Rosia Montana, Campeni, Arieseni sau Scarisoara. Campeni-ul e un fel de “capitala”, un nod gordian a acestor munti iar Arieseni-ul e “fata cea mica si rasfatata”, un fel de pol al detentei hibernale ce s-a dezvoltat mult in ultima vreme datorita investitiilor in pensiuni, hoteluri si partii de ski. Si datorita peisajelor numai bune de tiparit pe carti postale, ce lenevesc printre paduri de brad si stejar si pe fundul navazut al unui ocean de ozon. Am parcurs satele acestor munti salbatici si asa-zisele “orase”, de fapt, niste localitati mai lungi, in care apar si germenii civilizatiei, hoteluri, piete de zi, supermarket-uri, farmacii sau benzinarii. Dar in general, orasele mai mici ale Apusenilor sunt cam asa... dupa zeci de kilometri de drum printre paduri si munti, apar cateva zeci de case si cateva blocuri in centru, la poalele carora se odihnesc cateva “alimentare”, terase, baruri, farmacii sau magazine universale dupa care, zeci de kilometri n-ai sa mai vezi iarasi nimic altceva decat munti, paduri, pajisti alpine, cerul si soseaua din fata ta. Si din cand in cand cate o biserica. Dupa un dumicat de civilizatie, te-asteapta o lunga salbaticie, parca treci din lumea oamenilor in cea a stancilor, a apei, a padurilor si a cerului. Dar unora, chiar asta le place. In acesti munti, cel mai bine e sa pui pe primul plan natura, admirata chiar si din fuga cailor-putere, si de-abia apoi, cazarea si masa

Unii urasc sezonul rece, adica lunile octombrie-martie, eu insa, il iubesc, pentru ca atunci adun eu bani de concediu si-mi fac planuri pentru vara ce va veni. Dar, cand am adunat destui bani, ma aflu in fata unei mari dileme. Ce sa fac cu ei? Sa-i investesc intr-o excursie “de lux” “scumpa dara scurta” sau sa-i fragmentez in mai multe excursioare ce se-ntind de-a lungul intregului sezon cald, din aprilie si pana-n septembrie, combinand zilele de concediu cu week-endurile si lungind astfel si concediul. Precis c-ati trecut si voi prin aceasta dilema. Anul acesta, mi le-am fragmentat, am mers si “la plezneala” si in vara asta in Apuseni am luat si un “strop de teapa”. Sa va explic

Undeva, invartindu-ma pe soselele Apusenilor, nu departe de Campeni (17 Km), vad un indicator spre mai multe directii, printre care si “spre satul lui Horea -7 Km”. Ok, hai in satul lui Horea”, decizie spontana, fara consultare prealabila pe Internet. Stiam doar ca Horea s-a nascut pe-aci, la ora de istorie ni s-a spuses ca in satul Albac. Iau un om la stop. “Vai ce bine ca m-ati luat, altfel mergeam pe jos”. Pe drum il trag pe om de limba. “Casa lui Horea, pe unde e? ” “Pai casa lui, cea adevarata, nu mai exista. A facut primaria una alta, sus pe un deal, dar va trebuie o masina de teren s-ajungeti acolo, cu asta nu merge. Drumul e rau. Si nu e mare lucru de vazut. Sau va trebuie picioare bune. Stiu eu un om care are o masina puternica si va duce pana acolo sus. Nu costa mult. Dar puteti vedea in sat, “Izvorul lui Horea”, e chiar in centru, “Cascada lui Horea”, e la intrare si “Roata lui Horea”. Stiti, lui Horea i-au zdrobit toate oasele pe roata asta”.

Intrarea in sat, e intr-adevar impunatoare, trecem pe sub o poarta, ajungem la un loc de popas. Acolo e roata si cascada lui Horea. Suntem intampinati cu o urare de “bun venit” si cu cateva versuri compuse de Eminescu. In centru, poposim la izvor si la statuia lui Horea, ridicata chiar langa o terasa unde cativa oameni se cinsteau de zor, parca in distonie cu figura semeata si severa a motului care a speriat un imperiu intreg prin rascoala sa. Am pornit-o prin sat, la intamplare. Satul e mare, frumos, casele sunt impunatoare, satenii se ocupa cu prelucrarea lemnului. Pe strazi insa, tipenie de om. In cale ne apare o biserica frumoasa, ortodoxa dupa aspect, am vizitat-o, pe dinafara. Nici pe-acolo, nu era nimeni. Inapoi in centru. Eu, obisnuit cu galagia orasului, lipsa agitatiei citadine ma relaxeaza o vreme dar pustietatea, paradoxal, ma streseaza. Caut pe cineva care sa-mi confirme starea drumului spre casa lui Horea. Ca si-n alte sate din Apuseni, cea mai mare sansa de a gasi vreun om, e tot la terasa din centru. Acolo, doi moti binevoitori, imi explica cum ca, drumul din satul Horea spre casa memorială din “Fericet” (Fericet cred ca e un catun), e la aproximativ 3 sau 4 kilometri “de urcus”, drumul e prost, e pietruit doar pe o portiune, nu exista indicatoare, iar cand ploua, e jale. Noroi mare. Dar si vara, e impracticabil autovehicolelor. “Daca mergeti incetisor pe jos, asa, cale de vreo ora, ajungeti, e asa de frumos acolo sus! ”.

Locul ales pentru refacerea casei lui Horea (in anul 1934) e acelasi cu cel original. Tot din acea zona erau si Closca si Crisan. Din experienta altor peregrinari prin Apuseni, stiam cum arata casele izolate de pe dealuri, pe care, nu numai omul dar nici electricitatea n-a ajuns prea usor. Uneori deloc. Aceste adaposturi izolate insa, erau o excelenta ascunzatoare pentru cei prigoniti de autoritati. Una din marile realizari ale Imperiului Austro-ungar, stapan vremelnic peste Ardeal, a fost cartografierea teritoriului si o oarecare ordine funciara. Dar, cred ca pe-aici, prin acesti munti si pe aceste dealuri imprastiate printre rarele gospodarii ale motilor, ale caror drumeaguri le stiau doar ei, acest lucru a fost practic, imposibil de realizat.

Anul 1784, an in care Horia a fost “tras pe roata”, a prevestit intrucatva acel vant de libertate, acel “Wind of chage” care batea tot mai puternic deasupra Europei. A fost poate chiar acel bulgare mic de zapada care se rostogoleste la vale,“care vine, vine, vine” si care calca totul in picioare si care avea sa prevesteasca Revolutia franceza din 1789 si in final, care va duce la destramarea Imperiului "Auto-strungar” (vorba lui Vlad Musatescu) odata cu sfarsitul Primului Razboi Mondial (1918). Oare de ce se ajunge atat de greu la casa memoriala a unui erou al neamului? Dar sunt si vesti bune. Se zvoneste ca drumul pana la casa lui Horea va fi refacut in acest an, (precum a fost modernizat si cel pana la pestera Scarisoara, mult mai lung). Nu toata lumea are cate un 4x4 sau picioare bune. Noi n-am mai urcat. Ne-am dezumflat repede. Cred ca era din cauza caniculei. (Oricum, daca urcam, precis ca aveam picioarele umflate). Am ramas doar cu ce-am vazut in vale, cu statuia, cu cascada, cu izvorul lui Horea si cu ansamblul memorial de la intrarea in sat.

Undeva, intr-n ungher ascuns al memoriei, mi-a ramas acest nume interesant, care mi-a aparut in cale, exact cand mi se facuse foame. Pensiunea “La Mama Uta”, se afla in Garda de Sus. Pensiunea are si un camping si un telescaun. Ne-am asezat la o masa. Pai fratilor, oriunde am fost eu pana acum, n-am vazut o concentratie mai mare de “servanti” pe metru patrat. Toti tineri si toti imbracati la fel, in tricouri portocalii. In 10 secunde o tanara ne-a adus meniul. In alte 10 secunde un tinerel (cred ca era din sat) ne-a pus sevetelele si tacamurile pe masa. In alte 10 secunde o alta tanara ne-a adus “sarea si piperul”. Cred ca patronul anagajase tineri stagiari care-si satisfaceau stagiul de practica in productie aici. Aveai de ales intre meniuri clasice sau meniuri fixe numite “avantaje”... Aveai “Avantaj 1,2, 3 sau 4”. Erau un fel de meniuri-pensiune cu pret fix. Am ales cel pe care l-am dorit (ciorba taraneasca si gratar de porc cu cartofi prajiti). Avantajul “meniului-pensiune” e ca vine repede si nu depaseste o oarecare suma fixa, 15 sau 16 lei. Mancarea si servirea, au fost excelente. Dovada? De-abia mai gaseai cate un loc liber. La Mama Uta, mananci ca la “mama-acasa”.

In concluzie, dupa esecul cu casa lui Horia, a urmat regalul de la “Mama Uţa”, asa ca la finalul zilei, scorul era de 1-1. Multumitor.

---

VIZUALIZĂRI: 4011 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI