Un colț de Rai românesc

TIPĂREȘTE

Vatra Dornei reprezintă o alegere excelentă pentru cei pasionați de un sejur activ, pentru amatorii de plimbări în natură și cei care aleg mișcarea în locul lenevelii.

Poziționată excelent între culmile muntoase, stațiunea se prezintă în straie foarte colorate la începutul toamnei, ceea ce mă face să afirm că cea mai indicată perioadă pentru a te bucura de o paletă cromatică deosebită, minunată chiar, este prima jumătate a lunii octombrie.

Vremea călduță, peisajele de vis, oamenii calzi ai locului și plimbările hai-hui au contribuit din plin la petrecerea unei săptămâni de neuitat în Bucovina.

Pentru cea dintâi zi a sejurului nostru am ales cea mai lungă călătorie planificată, anume vreo 90 de kilometri până la Vârful Rarău și Pietrele Doamnei, configurând un ocol anume ales astfel încât să nu parcurgem același drum la dus și la întors.

Am plecat din Vatra Dornei pe drumul către Suceava iar în Pojorâta am făcut dreapta. Drumul european, excelent de altfel, îți oferă și el cadre peisagistice de primă mână, la tot pasul fiind tentat să apeși declanșatorul memoriilor vizuale.

Din Pojorâta, drumul devine mai îngust și mai abrupt, însă rămâne la fel de atrăgător prin frumusețea culmilor ce se înșiruie de o parte și de alta.

Ești tentat să oprești din loc în loc pentru a te alimenta cu aerul tare și pur, dar și pentru a-ți roti privirile de jur împrejur, lucru deloc recomandat de ești tu cel care conduce.

Pentru a nu petrece doar în mașină ziua, o parcăm alături de altele la marginea drumului – la noi parcările cam lipsesc, dar îi dăm întruna înainte cu ce țară frumoasă avem – și luăm la pas una din potecile bine marcate ce duce spre Vârful Giumalău.

Nu ne încadrăm noi în categoria celor ce cară în spate rucsacuri, corturi și saci de dormit și nici nu plănuim să ajungem la finalul traseului, așa că îl străbatem pe o porțiune dus-întors, prilej excelent de a inhala un aer foarte sănătos care, combinat cu drumul, ne dă o stare minunată. Mai ales că ai ocazia să admiri și Rarăul la un moment dat și Mânăstirea Pojorâta de undeva de la înălțime iar copacii sunt atât de înalți și drepți cum nu cred că mai văzusem în altă parte.

Continuăm apoi o scurtă bucată din drum cu mașina și o lăsăm de data asta în parcarea amenajată în cel mai bun loc de privit muntele descris de Geo Bogza.

Stai și îl contempli. Cine știe de câtă vreme domină el acele mirifice plaiuri, culmi bucovinene încă împădurite. De prea liniște nu te poți bucura deoarece turiștii dau din coate pentru a prinde cadre foto, fac larmă iar peste toți e un modovean ce și-a pierdut cheile mașinii de teren. Nu exagerez, dar nu a scos, timp de 15 minute, o propoziție în care să nu rostească o înjurătură în timp ce și-i le căuta prin jurul mașinii, al unei cabane sau pe marginea unei prăpăstii

Cu ocazia documentării prealabile plecării, aveam să aflu – spre mirarea și o oarecare rușine a mea – de existența unui drum catalogat a fi printre cele mai frumoase trei din România, după Transfăgărășan și Transalpina.

Acesta e Transrarăul și da, l-am găsit de-a dreptul splendid într-o după amiază caldă și însorită de toamnă. Nu doar șerpuirea și coborârea destul de abruptă pe unele porțiuni au contribuit la starea mea de exaltare sufletească ci mai ales peisajele.

Pentru a avea o panoramă încântătoare, vă sfătuiesc să parcurgeți de la Pojorâta spre Chiril acest drum îngust, de o calitate ireproșabilă, având pante cu o înclinație foarte mare, cu viraje în ac de păr în care montarea oglinzilor pentru evitarea coliziunilor s-a impus cu necesitate.

O parte a Raiului pământean pare a fi fost aruncată în zonă. Ca o pată ce se întinde și pe Valea Dornei, de la Chiril spre orașul stațiune.

Am avut parte de o zi splendidă, în care frumusețea Bucovinei ni s-a prezentat în hainele ei de gală, pe fondul unui cer albastru străbătut de nori pufoși care nu îndrăzneau să acopere soarele ce trimitea, prin razele sale, nu doar o lumină caldă ci o poleială magică peste acest ținut de poveste.

Priveam în fața mea drumul care șerpuia pe lângă cursul râului și nu îmi venea să mă las dus. Cu toate că, știam asta, după prima curbă se deschidea o altă pagină de colecție a acestui album natural care te lasă fără grai și care face ca tot vocabularul pritocit pe seama lecturilor să se reducă la câteva îngânări mai mult onomatopeice (vai, tulai, wow, uai), nici ele în stare să reproducă întreaga mirare și bucurie pentru frumosul ce îl ai în față.

Am umblat în vară prin Munții Apuseni, am hoinărit toamna aceasta prin Bucovina, două zone care m-au făcut de multe ori să mă opresc locului și să mă învârt de jur împrejur pentru a cuprinde cu privirea, cu mintea și cu sufletul tot ce ne-a dăruit natura.

Au fost două săptămâni în care m-am bucurat și am simțit ceva unic, o senzație înălțătoare de nedescris, pentru care nu am ezitat să mulțumesc divinității. Nu scriu cuvinte mari, nu am intenții ascunse sau oculte, însă situația actuală mondială ne-a ținut acasă, prilej numai bun să inspirăm o aromă din România noastră.

Are țara noastră cele mai frumoase peisaje? Înseamnă România ceva în circuitul turistic mondial? Nu intru în polemici, dar sunt de părere că, actualmente, nu avem cum să ne ridicăm mai sus de genunchiul unui turism civilizat, ce are în prim plan clientul și nu patronul, o stare de fapt din care aș elimina acel minister căreia eu unul nu îi văd menirea.

Îmi place să petrec concediile în natură, în destinații ce oferă aer curat sau priveliști de neuitat. Am fost în Franța – care pentru mine e cea mai atrăgătoare țară din Europa din punct de vedere turistic -, în Italia, Austria, Elveția, Norvegia, Scoția sau Islanda, enumerând doar țări în care ne-am axat pe sejururi în natură, toate cu amintiri de neuitat și frumuseți de nedescris de un novice ca mine.

Însă, sincer, nicăieri nu am simțit momente de înălțare sufletească și bucurie interioară ca pe Platoul Runcuri din Apuseni și pe Valea Dornei din Bucovina.

Iar pe astea chiar nu am cum le descrie...

---

VIZUALIZĂRI: 1586 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI