GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
Valea Vaserului, altfel decat o plimbare cu mocanita
Este deja veche experienta mea din acest loc, dar parca amintirea e la fel de reala ca trairile de atunci. In momentul de fata, din cunostintele mele Valea Vaserului este cel mai adesea vizitata multumita veteranei mocanite, care desi destul de batrana si care adesea nemultumeste turistii pentru ca mai face figuri si sare de pe sine, intarziind orele de intoarcere, este singurul mijloc de transport care te poate purta de-a lungul apei, pana suuuus. Eu una am inteles-o... ca e batrana saracuta :). Asa a fost si atunci... in vara 2002... cand impreuna cu cativa colegi studenti si doua indrumatoare de la facultate, am petrecut 5 zile de neuitat in acel loc mirific. Da, ati citit bine. Au fost 5 zile, nu doar plimbarea propriu zisa. Mentionez ca totul a facut parte dintr-un program studentesc bine organizat dinainte, deci nu pot sa dau detalii asupra costurilor excursiei.
Ziua 1
Dimineata foarte foarte devreme ne-am urcat intr-un autocar si am ajuns aproape de gara de la Viseu in jurul orei 8-8.30. Gara nu era una care sa para a fi atractie turistica. Din contra... mi-a lasat o impresie de noroaie, fiare vechi si vagoane ruginite. Ni s-au oferit 2 vagoane si o platforma, iar de garnitura mai erau atasate alte cateva platforme incarcate cu cine stie ce. Bineinteles, fetele in vagoanele confortabile, iar baietii curajosi pe platforma. Ca multi altii, am crezut ca va fi periculoasa calatoria, dar nu a fost deloc asa, data fiind viteza foarte mica cu care circula trenuletul.
La inceput, privelistea nu-ti ofera nimic spectaculos. Cateva case si o vale pe marginea careia serpuia linia aceea ingusta a mocanitei. Apoi, incet incet ne-am desprins de civilizatie si a inceput spectacolul. Pot sa spun ca asa peisaje nu mai vazusem in viata mea pana atunci. In timp ce una dintre indrumatoare ne explica continutul florei – fiind vorba despre studenti la biologie – noi parca visam. Ne uitam ca prostii la ce rasarea in jurul nostru, de parca ar fi fost cine stie ce minune. Nici vorba sa fim atenti la teoria lectorului.
Dupa aproape 3 ore sau poate chiar mai bine, nu mai tin exact minte, am ajuns la capatul liniei – Halta Faina. Pe atunci se circula pana acolo. Am inteles ca dupa inundatiile din 2008, Platinul e punctul de intoarcere. Totusi, linia ferata nu se oprea la Faina, dar era destinata probabil strict pentru uz industrial, nu pentru turisti. Am coborat, ne-am luat toti mormanele de bagaje si am mai mers pe jos vreo 200-300 de metri pana in locul unde aveam sa ne cazam. Imaginati-va ca in mijlocul salbaticiei apare deodata o poienita, de-o parte si de alta ca caii ferate si a apei totodata. In stanga o casa – singura din zona – construita ca toate casele “normale” cu anexe cu tot, iar pe partea cealalta peste vale, patru casute de lemn, absolut identice. Aici urma sa stam aproape toata saptamana.
Pana aici nimic deosebit. Numai ca dupa repartizarea fiecaruia in una din cele doua camere ale casutelor, am realizat ca eram total rupti de restul lumii. Adica: nu aveam semnale la putinele telefoane mobile disponibile atunci; nu exista curent electric sau gaz tras, nici macar la casa gazdelor de vis-a-vis; cativa colegi aveau radio, dar nu am reusit sa prindem nici o frecventa (pe atunci nu exista televiziune digitala prin satelit). Deci daca cumva in cursul acelei saptamani ar fi pornit un razboi sau cine stie ce, noi habar nu aveam. Pe scurt, salbaticie totala, exceptand constructiile pe care le ocupam. Noroc ca am avut lumanari. Asa am descoperit eu ca daca tii noaptea o lumanare aprinsa in camera (dupa ce s-au luat toate masurile de siguranta si prevenire a incendiilor, bineinteles) nu te musca tantarii :).
Dat fiind drumul destul de lung si inceput mult prea devreme in acea zi, dupa-masa primei zile am petrecut-o incercand sa ne acomodam cu zona si imprejurimile apropiate. Si bineinteles i-am cunoscut si pe proprietarii casutelor, gazdele singurei case din zona, niste oameni extraordinari care culmea... acolo locuiau in permanenta. Aveau un baiat care era la scoala in Viseu si venea acasa doar in vacante, dar in rest ei erau acolo, aceea era casa lor. Mi s-a parut foarte ciudat sa locuiesti atat de izolat de lume. Si totusi, uite ca exista astfel de oameni.
Ziua 2
Mic dejunul (adica mancarea fiecaruia la gramada) se servea la ora 8 dimineata. Cativa inspirati au adus cafea ness, ceea ce a fost mana cereasca. Tin minte ca dupa ce m-am trezit, am mers sa ma spal pe fata si pe dinti pe marginea vaii, ca toata lumea; si mi-au inghetat dintii atat de rece era apa. A fost ca un soc prima data, dar apoi nu a mai contat. Am mancat si ne-am adunat pentru stabilirea itinerarului pentru ziua respectiva.
Presupun ca indrumatoarele noastre mai fusesera acolo, altfel nu-mi explic cum stiau de anumite locuri. Primul punct a fost ceea ce numeau ele “izvorul de fier”. Acolo am gasit un izvor care intr-adevar continea fier. Pietricelele din apa erau rosii de la depunere si chiar am stat pe ganduri daca sa beau sau nu. Cand am vazut ca si altii beau, hop si eu. Si a fost buna rau apa aceea. Nu semana cu nimic din ce mai bausem eu pana atunci.
Trebuie sa mentionez ca toate plimbarile noastre au durat cateva ore. Deci o simpla plimbare pana la un izvor, ne-a stors de puteri si pana seara nu am mai fost buni de nimic. Si tot timpul indrumatoarele ne spuneau “asta e floare la ureche fata de ce urmeaza”. Ma gandeam ce doamne iarta-ma poate urma si mai greu? Urmam sa aflu in urmatoarea zi.
Seara am facut foc de tabara, am mancat si ne-am distrat, prilej care ne-a apropiat pe multi dintre noi care nu ne cunosteam foarte bine.
Ziua 3
Dimineata la fel: mic dejun, apoi adunarea. In acest moment una din indrumatoare ne-a spus pe un ton foarte serios: “Ceea ce urmeaza sa facem azi este greu. Cei care nu se cred in stare sa urce pe munte, sau nu au incaltamintea potrivita, nici sa nu incerce macar sa porneasca la drum. Fara nici o suparare, pot sa ramana aici”. Nu stiu nici acum prin ce minune mi-am pus cu mine ghetele.
Si in jur de ora 9 dimineata am pornit cativa dintre noi spre varful Toroioaga. Am mers pe langa calea ferata vreo 4km, iar apoi pe un drum forestier inca vreo 3km. Pana aici a fost usor si nimic spectaculos. Dar drumul forestier pur si simplu s-a terminat. Din acel punct aveam calea de intoarcere si muntele in fata. Si uite-asa, ni s-a spus... vedeti varful ala? Acolo trebuie sa ajungem. Sa nu va imaginati stancile amenintatoare care sunt pe Valea Prahovei de exemplu. Am avut 8-9 km de urcus pe langa un firicel de apa... si urcus nu gluma, printre ferigi mai inalte ca noi (nici nu stiam ca exista ferigi atat de inalte) si printre bolovani si bucati de lemn alunecos pe care am invatat sa-l evit, daca vroiam sa tin pasul cu ceilalti. Efectiv urcam “in 4 labe” pentru ca nu aveam cum sa stam in picioare la asa panta.
Am tinut-o asa inca o vreme, iar apoi s-a terminat si padurea si ferigile si apa. Si am ajuns pe un platou de un verde extraordinar. De aici parca nu a mai fost atat de greu. Dar noi obosisem deja. Ne tot uitam in sus si cand credema ca am ajuns in varf, alta panta inaintea noastra.
Intr-un final s-au ivit cele cateva stanci si doi vulturi care planau deasupra lor, semn ca nu mai era mult. Mentionez ca in tot acest timp, nu am vrut sa raman in urma si nu m-am uitat nici o clipa in urma. Urcam si urcam cu privirea spre varful acela. Abia sus mi-am dat seama unde eram. O panorama incredibila se infatisa inaintea mea si aveam impresia ca daca fac un pas inainte, pur si simplu imi iau zborul. De acolo se vede intreg Maramuresul cred. Nu stiu. Stiu doar ca nu seamana deloc cu privelistea pe care ti-o ofera platoul Bucegiului de exemplu. E mult mai multa salbaticie, parca mai mult fantastic. Nu stiu de ce am avut impresia asta.
O odihna bine-meritata si o pauza de masa acolo sus, un mesaj lasat intr-o crapatura a stancii si apoi intoarcere. Ei... amu-i amu... pe unde ne intoarcem? Pe unde am venit? Da. Daca mai gaseam aceeasi vale. Erau zeci, toate la fel. Pana la urma am pornit in jos la plesneala si bineinteles nu am nimerit acelasi drum. De data asta valea era mai larga, iar ce a fost cel mai deosebit: noi eram in toiul verii aporape, iar pe marginea apei ce sa vezi... zapadaaaa! Nu mai zic ca setea ne-a facut sa bem din toate izvoarele pe care le intalneam. Faceam glume si spuneam: de e sa murim, murim, dar macar nu murim de sete.
Am ajuns inapoi spre seara. Pana la urma am dat de un alt drum forestier si de acolo nu a fost greu sa intalnim calea ferata.
A fost cea mai spectaculoasa zi a excursiei si o experienta pe care n-am s-o uit niciodata
Ziua 4
Dimineata la micul dejun am povestit entuziasmati celorlalti colegi experienta noastra traita in ziua precedenta, iar apoi am profitat de soare pentru un bronz de munte binemeritat.
Bineinteles ca urmatoarele plimbari ni s-au parut extrem de usoare. Dupa ce am urcat mai mult cu mainile decat cu picioarele, faptul ca puteam sta in picioare era “floare la ureche”. Am urmat un alt drum, ne-am oprit intr-un foisor si inca vreo 5 km dupa care am intalnit Politia de Frontiera patruland si ne-au intors frumusel inapoi. Ziceau ca suntem prea aproape de granita cu Ucraina si nu e voie. Ne-am conformat, ce era sa facem.
Seara, gazdele noastre ne-au facut o surpriza si ne-au invitat pe toti la cina. Am mancat cea mai buna mamaliguta cu branza si cele mai bune sarmale. Poate si din cauza atmosferei din acea seara. Am folosit prilejul de a multumi acelor oameni deosebiti pentru gazduire. Toti odata. A fost un moment...
Ziua 5
Mocanita avea sa vina dupa noi dimineata. Cand a sosit mi-a parut rau ca trebuia sa plec, chiar daca nu am avut conditii de cazare nici macar de 2 stele. In fond, nu a contat. Ne-am simtit altfel si sincer nu cred ca voi mai avea ocazia sa retraiesc acele momente.
De data asta, peisajele oferite de drumul cu mocanita treceau pe langa noi mai repede, iar daca la urcare am fost foarte tacuti si halucinati, acum nu conteneam in povesti si rasete.
Am ajuns acasa la ora 18.30. Nu am mancat nimic. Le-am spus parintilor mei ca merg sa trag un pui de somn si le povestesc pe urma pentru ca eram foarte foarte obosita. Si am dormit pana a doua zi la ora 11. Cele mai multe ore de somn pe care le-am dormit vreodata fara oprire.
Ca o concluzie
Valea Vaserului, asa cum am vazut-o eu, e o provocare pentru toti. Nu se rezuma doar la urcat in mocanita, vazut 2-3 peisaje, oprit prin gari, mancat sau nu gogosi sau cine stie ce si intoarcerea. Ceea ce am vazut eu acolo nu se poate vedea din trenulet si in nici un caz intr-o singura zi. Sper ca cineva va avea curajul si posibilitatea sa faca un traseu similar acum, mai recent si sa ne povesteasca si noua daca sunt schimbari. Desi, avand in vedere ca acolo e doar natura cu salbaticia ei, putin probabil sa se fi schimbat ceva. Poate doar defrisari masive ale padurilor, des discutate si prin media.
Trimis de deliutza27 in 04.09.10 00:04:35
- Nu a fost singura vizită/vacanţă în VIŞEU. A mai fost în/la: Predeal, Sinaia, Cheia, Giurgiu
15 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (deliutza27); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
ECOURI la acest articol
15 ecouri scrise, până acum, la acest articol
Este unull din putinele locuri in care nu am fost, de la noi din tara. Dar pe oricine am auzit ca a fost acolo, mi-a spus ca a fost incantat. Asa ca trebuie sa ajung si eu, macar de dragul mocanitei. Felicitari, si pastreaza in continuare aceste amintiri frumoase.
Foarte frumos. Rar se intampla sa dau cate un 400 dar de aceasta data... chiar merita, si excursia si review-ul.
Felicitari! Un rw f frumos si o experienta unica cred eu! E un loc salbatic tocmai din pricina izolarii, accesului greoi, lipsei locurilor de cazare chiar si la cort!( Nu exista loc de campat!) Poate tocmai aceste lucruri il pastreaza atat de frumos! Eu stiu un singur lucru...cat ma mai tin puterile trebuie sa ajung si eu pana la capatul liniei forestiere, trebuie sa ma afund si eu in locurile acelea fantastice! Nu pot sa nu ma gandesc sa ma intorc dupa ce am gustat un pic din necunoscut!!
Felicitari inca o data!
Bun review, excelenta sugestie - idee pentru un mini-sejur petrecut acolo.
--
Am redenumit rubrica "Descopera Valea Vaserului", pentru a face posibila acumularea aici si a altor recomandari de calatorie in zona (nu doar a celor despre "mocanita" - cum indica titlul initial)
Pe cat de interesant pe atat de bine creionat, este o placere sa lecturezi acest review, felicitari!
Excelent! Stii ca sunt un fan al Maramuresului, asa ca apreciez cele scrise mai sus la superlativ. Vizitele mele in zona au fost asa scurte... Vreau sa petrec un Craciun in zona, merita?
Felicitari pentru descriere! Mi-ar fi placut sa vad si niste poze, dar banuiesc ca pe atunci, prin 2002, nu prea se punea accent pe fotografiile digitale...
bessondm Eu zic ca merita! Exista insa o conditie - sa te cazezi la pensiune unde se respecta traditia! !
Noi am facut un revelion de neuitat la Borsa! Iarna peisajele sunt superbe, partia plina, iar saniile trase de caii impodobiti te fac sa te crezi Mos Craciun! !
Asta fara sa mai adaugam datinile din zona!
@ bessondm si aida. alecu
Intr-adevar, merita din plin sa-ti petreci Craciunul si/sau Revelionul in Maramures, daca locatia aleasa pastreaza inca traditiile de aici, exact cum spuneai aida. alecu. Exista sate in Maramures unde locuitorii nu concep sa poarte altceva decat portul popular. In permanenta. Daca ajungi acolo ai impresia ca timpul a luat-o inapoi. Dar sunt si zone care nu sunt cu nimic mai deosebite fata de alte regiuni din Ardeal, iar sarbatorile sunt la fel ca oriunde altundeva. Asa ca va sfatuiesc sa va alegeti destinatia cu o oarecare atentie deosebita.
@ ascent
Pe vremea aceea, la noi in casa exista un singur aparat foto, marca Minolta, cu film, bineinteles, la care tata n-ar fi renuntat pentru nimic in lume . Am cateva poze, pe hartie, primite de la colegi. Dar nici una de pe Toroioaga. Si e mare pacat pentru ca ma gandesc ca povestea mea ar fi avut o mai mare valoare daca va aratam si ilustrate peisajele de acolo.
Multumesc pentru incurajari; evident, la o pensiune as vrea sa stau, nu la un hotel, sa vad pe viu ce inseamna traditia. Mi se pare ca in zona Maramuresului obiceiurile s-au pastrat nealterate intr-o mai mare masura, nu ca prin partile Branului, unde au virat mult catre comercial.
Si, nu in ultimul rand, bogatia de zapada in sezonul rece ma atrage ca un magnet; cei mai dinspre Sud, unde iarna nu-i prea darnica, ma vor intelege (nu vorbesc dpdv soferesc
Am ales o melodie... poate un webmaster sa ma ajute?
http://www.trilulilu.ro/Nearoshy/22373984f04e7f
Multumesc
Ce pot sa spun decat ca probabil este unul din locurile superbe din tara, iar Mocanita un tren ce te poarta inapoi in timp, foarte frumos!
@danoradea - intr-adevar, e un loc pe care n-am sa-l uit niciodata.
Astept intrebarile tale despre care imi spuneai, la care am sa-ti raspund cu mare placere.
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)