Ce poți vizita în Slănic Moldova și prin împrejurimi

TIPĂREȘTE

Iată a venit și momentul pe care toți îl așteptam cu sufletul la gură, când Cornel a anunțat oficial detaliile apropiatei noastre revederi anuale „în plen”. De câteva zile știam deja că aceasta se va desfășura la Dobru Hotel, în Slănic Moldova, taman hotelul pe care s-a nimerit să-l alegem (eu și familia mea) pentru a ne petrece Sărbătorile de Crăciun (și vă asigur că „n-a știut dreapta ce face stânga”, pur și simplu așa s-a nimerit sau, cum obișnuiește să spună un bun prieten, „viața e plină de surprize”). Am promis imediat după aceea că voi reveni cu amănunte în privința felului în care ne-am petrecut noi vremea prin zonă, atât ce-am făcut, cât și ce n-am făcut, dar am fi putut face. Iată, mă țin de cuvânt, deși cu oare'ș'ce întârziere (cauzată de motive absolut obiective).

Păi s-o luăm „pe căprării”:

(ea însăși)

Nu sunt bună la geografie și nici la istorie, dar în schimb îmi plac poveștile; îmi place să le ascult, să le citesc, să le visez și să le povestesc. Așa că dacă vreți geografie, luați o hartă și căutați pe ea (bine, uite că nu sunt chiar rea și ca să vă ajut un pic, sugerându-vă să vă îndreptați privirile spre Moldova, panta sud-estică a Carpaților Orientali, Masivul Nemira = 1649 m; nu vă speriați, stațiunea noastră, Perla Moldovei, cum i se mai zice, e situată la doar 530 m altitudine, la poale de munticel, printre păduri de foioase și oarece conifere). Și totuși, cum ajungem? Din orice parte a țării veți veni, trebuie să treceți neapărat prin Onești. Noi, de la Galați, am urmat traseul: Focșani - Mărășești (salut, Yersi! vezi că trecem să te luăm!) - Adjud - Onești. Pentru bucureșteni, un parcurs posibil ar putea fi: Buzău- Râmnicu Sărat - Focșani etc. Celor din Ardeal le-aș recomanda ca, după ce ajung la Brașov, să treacă munții prin Pasul Oituz, care-i scoate fix la Onești (ar mai fi o scurtătură, drumul 1168 ce leagă Poiana Sărată (localitate în pasul de vă pomenii) direct de Slănic Moldova, dar, din ce am citit, nu cred că e de încredere, mai bine ocoliți un pic și rămâneți cu mașina întreagă). Ei, și de la Onești e simplu, că fix în centrul localității (sunt indicatoare) trebuie s-o cotiți stânga (dreapta pentru cei ce vin din nord) spre Târgu Ocna. La ieșirea din Tg. Ocna, e un sens giratoriu și aici e musai să faceți tot stânga (în dreapta se merge spre Dărmănești - Comănești, deocamdată n-avem treabă pe acolo, poate facem mai târziu ceva excursii). Distanța Tg. ocna - Slănic cam 17-18 km, asfalt bun, peisaj de vis ce străbate cele 3 sate de pe Valea Slănicului (Cireșoaia, Cerdac și Slănic Moldova). Na, că vrând-nevrând făcurăm oleacă de geografie, nu puteam să vă las așa, să bâjbâiți prin țărișoară!...

Și-acum, dacă tot ne-am pornit, să vorbim și un pic de istorie. Și, în dorul basmelor de altădată și de oricând, s-o romanțăm puțin... Se zice că pe la 1801, Serdarul Mihalachi Spiridon, administrator al Ocnelor de Sare și arendaș al moșiei pe care se afla aceasta, fiind la vânătoare prin codrii deși de pe Valea Slănicului și gonind el pe murgul din dotare după un cerb, s-a oprit a-și trage sufletul. Și, cum ședea el pe un bolovan, îi căzură ochii pe un izvor ce țâșnea dintr-o stâncă și a observat că acesta, gonind sprințar spre apele Slănicului, lăsa pe margini dâre gălbui. Serdarul îl gustă cu luare aminte, marcă locul cu crengi și se întoarse în târg ducând cu dânsul o butelcă plină cu apa descoperită în pădure. Primele analize îi confirmară bănuielile: era apă tămăduitoare, din aceea cu care erau lecuiți bolnavii prin țări îndepărtate. Serdarul s-a întors cu ajutoare la locul însemnat și curând au fost descoperite și alte izvoare, cu gust și proprietăți diferite de al celuilalt (care se cheamă și azi, în onoarea descoperitorului său, „izvorul Mihail”).

Un an mai târziu erau deja strămutate în zonă, prin hrisov domnesc, 12 familii de lucrători la ocnă care, în schimbul scutirii de biruri pentru următorii 10 ani, aveau sarcina de a îngriji de izvoare și de primele case din bârne de lemn construite special pentru a primi pacienții. Încet-încet zona se populează din ce în ce mai tare, iar stațiunea este atestată prima dată în 1840 sub denumirea de Feredeele Slăniculuiă. Din 1846, băile și izvoarele trec în proprietatea Epitropiei Sf. Spiridon din Iași, printr-un hrisov dat de domnitorul Alecsandru Ghica, după dorința fostului proprietar, Constantin Racoviță. Anii care urmează aduc sistematizarea și dezvoltarea stațiunii: se amenajează zona izvoarelor, se construiesc hoteluri și vile, Cazinoul, Inhalatorul, un parc cu foișor, o bisericuță de lemn, se amenajează trasee de plimbare prin pădurile vecine. În 1856, câțiva chimiști și farmaciști germani renumiți reușesc să definitiveze studiul apelor minerale de la Slănic și să confirme ceea ce se bănuia de ceva vreme: că acestea nu sunt cu nimic mai prejos decât suratele lor din Vichy, Karlsbad, Setters, Spa și de aiurea. Vestea aceasta se răspândește ca vântul și ca gândul și anii următori aduc recunoașterea oficială a calităților terapeutice ale izvoarelor de la Slănic; astfel, în 1881 izvoarele 1, 3 (supranumit „Regele Slănicului”) și 4 câștigă medalia de argint la Expoziția Internațională de Balneologie de la Frankfurt pe Main, iar 2 ani mai târziu, aceleași izvoare sunt medaliate cu aur la Viena. Slănicul capătă statut de stațiune cu renume internațional, iar pentru a se putea facilita accesul pacienților la apele miraculoase, s-a dezvoltat și infrastructura: în 1888 s-a construit linia ferată Adjud - Tg. Ocna, iar 2 ani mai târziu șoseaua Tg. Ocna - Slănic Moldova.

... Vine însă primul război mondial și preface totul în praf și pulbere... În perioada interbelică, stațiunea reînvie timid, doar parțial. În al doilea război mondial, comandamentul armatei germane se stabilește la Slănic Moldova, generalii nemți susținând că aici este locul cu cel mai curat aer din toată Europa! Vila Rica, încă prezentă în peisajul actual, a fost scena unor episoade de importanță deosebită în desfășurarea ultimilor zile ale războiului; despre acest episod, mai multe puteți citi aici: zdbc.ro/soarta-romaniei-d ... -23-august-1944 După terminarea războiului, stațiunea este naționalizată în 1948, urmând o perioadă de refacere și dezvoltare. Din 1974 este declarată Stațiune de Interes Național.

Ce se poate face în Slănic Moldova? Păi, depinde de sezon; căci - știe tot poporul - „iarna nu-i ca vara”. Indiferent de vreme, totuși, poți face luuungi plimbări în aer liber. Localitatea este dispusă de-o parte și de alta a șoselei, câteva viluțe și pensiuni fiind intercalate printre casele localnicilor (unele adevărate bijuterii în lemn și piatră) încă de la intrarea în localitate. Tot în prima parte a Slănicului, pe partea stângă, veți putea admira silueta intrigantă a Bisericii Catolice, cu arhitectura ei avangardistă pentru perioada în care a fost ridicată (jumătatea sec. trecut). Acuma, ca să vă plimbați pe marginea șoselei n-o fi foarte interesant, dar e posibil. Dacă vreți să evitați acest incovenient, cazați-vă în buricul centrului! Stațiunea propriu-zisă se află de fapt în partea vestică a localității, aproape de ieșirea spre munți. Aici se găsesc concentrate principalele unități de cazare, hoteluri și vile de 2, 3 și 4 stele (printre care și Dobru Hotel), dispuse cumva în jurul istoricului Parc Central. Plimbarea prin parc e o adevărată delectare, indiferent de anotimp - mă gândesc. Noi l-am străbătut într-o zi geroasă de iarnă și l-am găsit pudrat cu zăpadă și scăldat în raze de soare. Nici vorbă de veverițele de care-mi aminteam din copilărie și care veneau chemate de zgomotul produs prin ciocnirea ușoară a două alune! Am admirat Chioșcul Fanfarei (unde George Enescu a concertat la vârsta de 9 ani), am salutat busturile scriitorilor naționali pe aleea dedicată lor, am fotografiat Cazinoul și dantelăria vilelor de pe deal... N-am ajuns la biserica albă din capătul vestic al parcului, purtând hramul Sf. Ilie, construită pe locul primei bisericuțe de lemn, dar am urcat puțin pe aleea comercianților, unde am căscat gurile la tot felul de suveniruri mai mult sau mai puțin „made în China”...

Hotelul Dobru, casa noastră de Crăciun și viitorul sediu al apropiatei noastre revederi, se află pe partea stângă a șoselei, chiar vis-a-vis de intrarea în parc. Celelalte hoteluri și vile (Perla, Venus, Siam, Rica) sunt situate pe culmea din dreapta, dincolo de parc. În partea sudică a Parcului Central există câteva mâncătorii (rețin doar Crama Domnească), alte dormitorii (Vilele Pufu, Teleconstrucția, Nemira, Eurovacanța), o farmacie și un complex comercial. Vis-a-vis de acest ansamblu găsim Complexul Balnear Racoviță (sanatoriul), adăpostit într-o clădire frumoasă, unde, în cazul în care aveți ceva probleme respiratorii sau digestive, puteți beneficia de tot felul de proceduri. Dacă vreți piscină, spa și alte chestii de genul, cred că singurele care le dețin sunt Vila Teleconstrucția (atenție, piscina e destul de adâncă, 1,6-2,6 m!) și Hotelul Perla.

Tot pe partea stângă a șoselei, în imediata vecinătate a hotelului Dobru, începe și Parcul Izvoarelor Minerale. Acesta a fost primul obiectiv vizitat de noi în după-amiaza geroasă în care am sosit la Slănic, după ce am balotat totuși câte o ciorbiță fierbinte și bună oferită de gazdele noastre. L-am admirat întâi de sus, de pe șosea, am trecut de podețul peste râu de unde începe traseul celor 300 de scări (pe care ne-am propus a-l parcurge într-una din zilele viitoare), apoi am coborât în parc după ce am traversat râul pe alt podeț. Ne-am păstrat direcția, pe aleile înghețate, admirând în dreapta și în stânga superbul spectacol al iernii. Am trecut de păstrăvărie și am observat că, deși acoperite de crustă groasă de gheață, bazinele erau totuși funcționale, bolborosind într-o parte, semn că apa era recirculată. Am întâlnit câteva din celebrele izvoare minerale captate, unele puteau fi accesate, altele erau pur și simplu înghețate. Chiar în capătul parcului, ne aștepta însă unul dintre cele mai interesante fenomene ale naturii (eu, una, cel puțin, n-am mai văzut așa ceva), izvorul „apă și foc” (sau, mai bine zis, „apă, foc și gheață”; denumirea îmi aparține, nu știu cum se cheamă în realitate). Pe o țevușcă țâșnesc apa și flăcările, în același timp! N-am idee să vă explic acest fenomen, probabil că apa e amestecată cu ceva gaze inflamabile spontan, oricum, impresionantă imaginea! Ne-am pozat în fel și chip cu izvorul, am gustat din apa de leac (aflată la o temperatură rezonabilă, probabil din cauza focului ce o încălzea), apoi ne-am întors spre hotelul nostru, de data asta străbătând parcul de la un capăt la celălalt în sens invers...

Șoseaua ce străbate localitatea se continuă înspre munți, am pornit-o și noi într-acolo într-o dimineață, dar n-am făcut mulți purici, doar preț de vreo câțiva km, până s-a terminat asfaltul. Am întâlnit pe drum un restaurant (Cascada, parcă), alături de care erau alte standuri din acelea cu tot felul de prostioare turistice, apoi Ocolul Silvic, pe urmă un alt mic cartier, chiar în capătul localității, cu câteva case de vacanță și vreo 2 pensiuni. De aici, drumul se continuă și duce, după ce călărește un munticel - ați ghicit? - exact, la Poiana Sărată, în Pasul Oituz.

Tot din zona hotelului nostru pleacă și ceva trasee turistice. Precum pomenii, am vrut să ne cocoțăm și noi pe unul din ele, adică pe cel mai celebru, ăl' cu 300 de scări. Ne-am echipat corespunzător într-o dimineață și am pornit-o la drum cu elan. După ce am urcat vreo 10 trepte, am decis să facem drumul întors, căci ni s-a părut destul de periculos, acoperit cu gheață așa cum era. Aveam toate șansele ca la coborâre să ne rupem cu succes ori picioarele, ori gâtul, ori pe toate (două? trei?). Îmi rămâne un ghimpe înfipt în suflet în astfel de situații, nu-mi place să cedez și să am astfel de restanțe, de aceea am avut încă un motiv de bucurie când am aflat că voi avea prilejul să revăd Slănicul așa de curând... În schimb, ca să nu rămânem neplimbați în dimineața respectivă, am pornit-o pe drumul ce urcă prin stânga hotelului nostru, pe lângă o vilă frumoasă, pusă în vânzare. Am ieșit curând din localitate, după ce am trecut pe lângă câteva locuințe dărăpănate, ne-am împrietenit cu niște căței inițial lătrăcioși și cu un pisic foarte alintat. Am continuat-o preț de vreun km pe drumul forestier ce începe dincolo de barieră. Drumul urcă agale în serpentine largi pe valea unui pârâu al cărui curs este întretăiat din loc în loc de mici stăvilare. Peisajul e minunat, liniștea deplină, nu cred că e periculos, deși am văzut în zăpadă și ceva urme care sigur nu erau omenești. Ne-am uitat pe hartă la întoarcere și am aflat că drumul nostru duce, după vreo 7 km, tot în Pasul Oituz, în satul Hârja.

Undeva, prin spatele hotelului Dobru, se urcă la un punct de belvedere de unde se vede frumos toată stațiunea, dar noi nu l-am dibuit. Poate Traian Leuca ne va fi ghid în martie! :)

Slănic Moldova are și pârtie de schi, pe care o cheamă taman Nemira, ca pe muntele pe care e situată, aviz amatorilor, vă spun doar din auzite, că pe noi nu ne pasionează aspectul de nicio culoare. Am văzut un drum care pornea într-acolo în dreptul Complexului Cerdac (cam dezafectat - complexul, din păcate), dar n-am avut curiozitatea să-l urmăm. Cineva mă întreba deunăzi dacă era deschisă pârtia în perioada Crăciunului și n-am știut ce să-i răspund, dar am citit pe urmă că anul ăsta s-a deschis abia după Revelion. Despre caracteristici tehnice, facilități și prețuri pentru sezonul în curs puteți lectura aici: partianemira.ro

Vedeta obiectivelor turistice din zonă este, fără îndoială, Salina Tg. Ocna. Am pornit s-o vizităm chiar în dimineața de Ajun, după ce am străbătut cei 17-18 km înapoi până în Tg. Ocna. De aici, n-am avut decât să urmăm indicatoarele care ne-au dus până în parcarea salinei, de unde am cumpărat bilete (18 ron adulți, 9 ron copii) și ne-am alăturat grupului de turiști în așteptarea autobuzului care avea să ne ducă în măruntaiele pământului.

Extragerea sării în zona Slănicului se pierde în negura timpurilor, fără a se putea preciza o dată exactă. Există o legendă care spune că un haiduc urmărit de poteră a căzut din întâmplare într-o groapă cu sare și, de bucurie, comunitatea l-a absolvit pe descoperitor de orice vină. În tot cazul, cea mai veche mărturie scrisă datează din 1380, când se atestă plata a 2000 de care de sare pentru construirea unui pod, la Căiuți. Inițial, până prin a doua jumătate a sec. 19, sarea s-a extras prin exploatări în formă de clopot. Cei care lucrau în mină erau oameni liberi (refetași și șalgăi) sau criminali condamnați pentru fapte grave (ocnași). Mai târziu (1870-1968), a apărut exploatarea în așa-numitele camere trapezoidale dispuse una sub alta în jurul unui pilier central, în mina Modova Veche (Carol I) și Moldova Nouă (Carol II). Transportarea sării se făcea inițial cu ajutorul carelor, înlocuite la finele sec. 19 cu un funicular. După construirea căii ferate, aceasta a fost folosită inclusiv pentru a transporta sarea.

Ulterior (sf. sec. 19-înc. sec. 20) se trece la exploatarea experimentală (numită chiar Mina Pilot) pe orizontală, într-o locație învecinată. Mina Trotuș (cea pe care o putem vizita noi azi) a fost inaugurată în data de 6 aug 1970. Amintiți-vă jucăria aceea pentru băieței cu șoseaua spiralată dispusă pe mai multe niveluri; exact așa e și mina noastră, doar că la o scară mult mai mare! Sarea a fost deja exploatată la etajele 1-9, dar încă se extrage de la etajele inferioare (10-12), asigurând aproximativ 90% din cifra de afaceri a minei. Restul de 10% provine din turism.

Baza de turism și agrement a fost inaugurată în iulie 2005 la nivelul 9 al Minei Trotuș, în „miezul lentilei de sare”. Ea se află deci la 240 m adâncime și acoperă o suprafață de peste 14000 mp, fiind gândită ca un loc de plimbare, relaxare, practicarea unor activități sportive, dar și tratarea unor afecțiuni respiratorii. Citisem toate acestea și abia așteptam să vedem ce-o să găsim la fața locului.

Autobuzul ne-a purtat deci pe o adevărată șosea cu 2 benzi săpată în inima muntelui de sare, vreme de vreo 4-5 minute, până la intrarea în mină. La coborâre, am întrebat care e frecvența de plecare pentru întoarcere și ni s-a spus că tot la jumătate de oră. Precum se știe, într-o mină temperatura e constantă, în jur de 10-12 grade, ceea ce e bine și vara, că te mai răcorești, dar și iarna, că poți renunța la mănuși, căciulă și fular. Imediat în dreapta am întâlnit biserica Sf. Varvara, ce deține recordul de a fi prima biserică subterană din Europa. Am trecut pe sub clopotnița tronconică, pictată frumos pe interior și am ajuns în spațiul larg al navei. Înăuntru era slujbă, deși niciun preot nu era prezent, cântarea bisericească răzbătea din difuzoare, dar tot imprima o atmosferă de sărbătoare. În fața altarului, se află catapeteasma constituită din 24 de icoane; de-o parte și de alta veghează icoana Sf. Varvara, ocrotitoarea minerilor și cea a Sf. Paraschieva, patroana Moldovei. Hramul bisericii se sărbătorește în fiecare an pe 4 decembrie, când la slujbă participă toți angajații minei, familiile lor și locuitori ai zonei.

În fața bisericii e o fântână acoperită, dar o inscripție ne avertizează că apa e nepotabilă. Am străbătut largul coridor boltit și am ajuns în curând la intrarea propriu-zisă în baza de agrement. Imediat în dreapta este amenajată o galerie foto ce prezintă istoria minei. După ce am parcurs-o și noi cu interes, ne-am lansat pe coridorul din stânga, pe lângă un șir de construcții din lemn. Cu prima n-am avut treabă, era Cabinetul Medical. M-am mirat că dinăuntru răzbătea lumină, ceea ce însemna că era ceva activitate chiar și acum, în Ajunul Crăciunului. La Muzeul Sării însă am zăbovit câteva minute bune, căci am avut lucruri interesante de studiat: despre istoria salinei și în general a exploatării sării în România, despre proprietățile terapeutice și întrebuințările „aurului alb” și despre multe altele. Explicațiile sunt în limba română, dar într-un colț se află un rezumat prezentat în limbile engleză, franceză și germană (Lukas a fost încântat când i l-am indicat).

Pe urmă ne-am oprit puțin și în magazinul de suveniruri, de unde am ales un magnet de frigider, o broșură cu istoria salinei în limba română și una identică în engleză (pentru Lukas), un album cu fotografii vechi din Tg. Ocna și o sticluță cu sare (suvenir pentru bunica lui Lukas). Imediat în continuarea acestui șir de construcții, există un soi de terasă decorată cu flori (artificiale, dar de efect), unde am fi vrut să bem un suc sau o cafea, dar am găsit-o închisă; nu știu dacă așa e de obicei sau doar am avut noi ghinion. În fine, nu era foarte important, eram destul de hidratați...

Ne-am continuat plimbarea prin galeriile de sare, învăluiți de colindele ce răzbăteau din difuzoare, de luminile blânde (dar suficiente) ale reflectoarelor, întâlnind din loc în loc câte un pom împodobit sau câte o facilitate. Ne-am amuzat privind lacul sărat și cascada îmbrăcată în țurțuri albi, ne-am fi putut opri (dacă am fi simțit nevoia) să ne odihnim pe băncuțele presărate din loc în loc, am fi putut organiza și picnic, căci aveam la dispoziție și mese asortate de lemn. Am fi putut juca șah cu niște piese imense, pe care trebuia să le mutăm deplasându-ne din loc în loc (dar terenul era deja ocupat de alții mai harnici; nu că ne-am fi dorit!), am fi putut juca baschet, tenis sau fotbal sau măcar am fi putut închiria carturi (copiii au făcut-o chiar, dar au renunțat repede când au constatat că acestea trebuia motorizate prin efortul propriilor picioare). În sala de spectacole (ce poartă numele renumitului Florin Piersic, pe care acesta a inaugurat-o în 17 dec 2013 în spectacolul „Străini în noapte”, alături de Medeea Marinescu) nu am putut intra, am găsit-o închisă, dar unii din noi au dat mai apoi în mintea copiilor și s-au dat în balansoare și în leagăne în spațiul dedicat micilor vizitatori. Există și facilități pentru jucat biliard sau tenis de masă, precum și toalete. Am citit că la suprafață, în apropiere, salina a organizat și un ștrand cu apă sărată, funcțional - evident - în sezonul cald, dotat cu dușuri, cabinet medical, terasă, magazin și terenuri de sport. De revenit la vară!

Vizita noastră a durat undeva până într-o oră, pe urmă ne-am îndreptat spre stația de autobuz. Cât am așteptat, am avut posibilitatea să urmărim o emisiune pe ecranul televizorului suspendat sau să ne conectăm gratuit la rețeaua wi-fi!

Tg. Ocna e doar un orășel, dar tot ar mai fi câteva lucruri de vizionat și admirat prin el înafara salinei. În plus, e declarat și el stațiune, beneficiind chiar și de sanatoriu balnear. Cele 2-3 biserici le-am „sărit” deliberat, iar la Complexul Turistic Creangă (descris deunăzi de amicul Yersi) ne-am propus să ajungem, de asemenea, pe vremuri mai călduroase. Dar am avut ocazia să vizităm cele 2 gări ale orașului, netrecute inițial pe ordinea de zi! În al paișpelea ceas, cu câteva zile înainte de sejurul nostru la Slănic, Lukas (prietenul neamț al fiicei noastre) a decis să dea totuși o fugă până în Germania să-și viziteze bunica de 92 de ani (că cine știe câte astfel de ocazii va mai avea). Așa că a doua zi de Crăciun trebuia să ajungă la București, de unde avea de zburat a doua zi dimineață spre Munchen. Am întrebat la hotel, dar n-am reușit să aflăm dacă circulă autobuzele care fac legătura între Slănic și Tg. Ocna, spre București nici atât, așa că am decis să-l ducem pe Lukas în gara din Tg. Ocna, de unde avea să ia un tren până la Mărășești și de acolo un altul până la București. Nu ne-a dat prin cap că un orășel precum Tg. Ocna ar putea avea mai mult decât o gară și, pentru că habar n-aveam pe unde s-ar afla aceasta situată, am oprit să întrebăm un localnic. „Păi la care gară vreți să ajungeți? ” „De ce, sunt mai multe? ” „Două! ” „Păi... la gara mare, presupun... ” Și omul, de bună credință, ne-a zis încotro (aproape de ieșirea spre Onești, se face un drum în stânga).

Gara Mare e o clădire impunătoare, din cărămidă albă și roșie, destul de prost întreținută, dar se vede că a fost zâna balului la vremea ei. Peronul l-am găsit pustiu, în schimb o plăcuță stătea mărturie asupra importanței istorice a locului: „Aici a funcționat între 1. II. 1885 - 30. X. 1886 Teledinamicul American, primul funicular din România realizat de Ing. Anghel Saligny pentru transportul sării.” Uau! În timp ce unii se minunau de acest aspect, iar alții de dărăpănăturile printre care încercau să descopere casa de bilete, a apărut un nene care ne-a spus că am nimerit absolut greșit, că din gara asta nu putem obține decât bilet până la Mărășești, să mergem la halta de lângă salină, că acolo au calculator și pot să ne dea direct până la București. Zis și făcut.

Gara Salina (căci asta e denumirea ei oficială) este o clădire mai micuță decât prima, dar mult mai drăguță, deși dărăpănată tare și asta, săraca. Realizată aproape integral din cărămidă roșie, cu un brâu cu romburi albe în partea de sub streșini, are aspectul unei jucării ponosite și parțial nefuncționale. Interiorul său, decorat cu plăci mici de mozaic colorat, mi s-a părut totuși rece și neprimitor. Aici am găsit o singură casă de bilete și o vânzătoare care a întâmpinat serioase dificultăți în a procesa plata cu cardul (dar s-a descurcat într-un final). Sălile de așteptare ce ar putea fi accesate de pe peron erau încuiate, așa că nu-i rămâne călătorului decât posibilitatea de a aștepta trenul în aer liber sau în sala mică și înghețată a gării. Noroc că noi am prins soare și frumos... De reținut: asta e gara în care trebuie să coborâți dacă alegeți să veniți cu trenul la Slănic Moldova. Pe urmă trebuie să luați un autobuz, nu știu exact de unde, dar presupun că din apropiere și, dacă întrebați, oamenii sunt amabili și or să vă îndrume...

Oricum, chiar dacă nu sunt cine știe ce obiective turistice, mie mi-au plăcut cele două gări, cu tot cu aerul de istorie pe care îl degajă...

... În ziua de Ajun, după ce am ieșit de la salină și pentru că mai aveam încă poftă de hălăduială, am cotit-o dreapta în sensul giratoriu, spre Dărmănești. Șoseaua însoțește curgerea fermecătoare a Trotușului, șerpuind împreună printre dealuri împădurite, bogate în zăcăminte de țiței. Dealtfel, nu după mulți km, am întâlnit pe marginea dreaptă a drumului prima sondă petrolieră din România, săpată prin foraj mecanic în anul 1861, discretul monument fiind ridicat la 1 mai 1977, la a 25-a aniversare a Întreprinderii de Foraj Tg. Ocna, „în cinstea petroliștilor”.

Paralel cu șoseaua merge și calea ferată, parțial pe panta dealului, parțial pe mici viaducte (majoritatea proiectate pe structură metalică de geniul ingineresc al lui Anghel Saligny), parțial prin tuneluri. Străbatem comunele Poieni, Bogata și Dofteana (pe al cărui indicator de intrare în localitate e trecut și anul de atestare documentară: 1437!). În Dofteana citisem că s-ar afla Palatul Ghica, descris atât de fain de către colegul nostru Traian Leuca și chiar am văzut și indicatorul ce ne îndruma într-acolo, dar am decis să mergem mai departe și să-l abordăm la întoarcere. Mai departe ajungem în Dărmănești, unde cotim la un moment dat stânga, pe un drum secundar, în direcția Poiana Uzului. Ne era dor să revedem - după mulți ani - aceste locuri de poveste...

Mergem și mergem, drumul e asfaltat, chiar dacă nu impecabil, e ok totuși. Și-așa nu trebuie să rulăm cu viteză, vrem să admirăm în voie peisajul. Localizăm indicatorul spre Palatul Știrbei (am citit și despre ăsta), dar mergem mai departe, lăsăm pe dreapta Rafinăria Dărmănești, apoi, ajunși la o intersecție, aproape de baraj, decidem să urmăm drumul din dreapta. Asfaltul ne părăsește, dar drumul e încă practicabil, nivelat parțial de zăpada bătătorită. Avem senzația de ireal, atât e de frumos peisajul pe care-l traversăm, inițial prin pădure, având în permanență lacul de acumulare strălucind înghețat printre cetini de brazi! Ajungem după vreo 5-6 km într-un luminiș cu câteva case și o biserică. Suntem la coada lacului, unde bănuiam eu că s-ar afla o pensiune pe care am descoperit-o anul trecut pe booking. Nici urmă de pensiune, casele par a fi proprietate privată și chiar întâlnim vreo 2 oameni care-și fac de lucru în spatele unui gard. Poposim câteva minute, atât cât să admirăm un pic lacul de la înălțime și să socializăm cu niște cățeluși care ne-au înconjurat sperând la ceva bunătățuri din partea noastră; din păcate, n-avem chiar nimic pentru ei, dar nu se supără prea tare, în curând se tolănesc leneși la soare...

La întoarcere mai facem o mică haltă în dreptul barajului, pe care nu se poate coborî, chiar vedem un nene-paznic patrulând pe mastodontul de beton. Barajul a fost construit pentru a alimenta cu apă și energie electrică zona și are o lungime de aproximativ 500 m. Adâncimea lacului depășește pe alocuri 60 m. Deasupra, pe un pinten de piatră, se ridică încă zvelta siluetă a fostului motel, unde îmi amintesc că am poposit cândva, în copilărie, în prima seară a unui circuit memorabil prin țară pe care l-am făcut cu părinții, bunica și fratele meu; de multe ori mi-a revenit în minte imaginea lacului de munte ce mi se întindea la picioare și de multe ori mi-am dorit s-o reeditez, lucru care s-a întâmplat după ani și ani. Păcat că motelul și restaurantul său nu mai funcționează, am înțeles că ar fi ceva probleme legislative la mijloc. Totuși, mare păcat! La intersecția de la baza lacului, am cotit-o și pe drumul din stânga, care după doar vreo 500 m se termină în buza barajului, așa că am avut ocazia să admirăm monstrul și de sus în jos, nu doar de sus și să constatăm ce citisem, că e un baraj cu contraforți, unul din puținele de acest fel din țară!

Pe drumul de întoarcere, după ce am trecut din nou de rafinărie, am făcut stânga spre domeniul Știrbei. Indicatoarele ne-au îndrumat oarecum prin localitate, dar la un moment dat, în dreptul unei biserici unde drumul se bifurca, n-am mai știut încotro s-o apucăm. Am întrebat un căruțaș: „La deal, vreo 4 km!” „E bun drumul?” „Bun!” Mda, pentru căruță e bun... Dar 4 km trec repede... Palatul Știrbei se află la o altitudine de 600 m, pe Dealul Măguricea și a fost ridicat la înc. sec. 20 de către prințul Gh. Știrbei. Au lucrat meșteri italieni de renume, sub bagheta arhitectului autohton Nicolae Ghica Budești, ridicând mândră clădire din cărămidă rozalie, cu 4 niveluri, dintre care unul sub pământ, în mijlocul unui domeniu de o frumusețe semi-sălbatică. N-a avut prințul a se bucura prea mult de palat, căci după câțiva ani a murit și după alți câțiva a venit războiul.

Moștenitoarea Marina Știrbei a găsit o nouă utilitate locului, înființând prima escadrilă sanitară militară pilotată de femei și amenajând pe domeniul de la Dărmănești un mic aerodrom pentru acestea. Armata Roșie devastează însă palatul în 1944, care după naționalizare este parțial refăcut, apoi folosit ca sanatoriu TBC (1947-1977) și pe urmă ca tabără de copii. După Revoluție, Consiliul Local Bacău aprobă fonduri pentru reparații la interior și exterior, dar acestea se termină rapid și palatul rămâne tot neterminat. În plus, apar și moștenitorii de drept (1 din Franța și 2 din Anglia), cărora le este retrocedat până la urmă, deși din 2004 atât palatul, cât și parcul fuseseră declarate monumente istorice, incluse în Patrimoniul Național. Cei 3 moștenitori nu au nici ei bani pentru reparații sau nu vor să-și bată capul, așa că vând domeniul în 2014, contra sumei de 400.000 de euro (un mizilic, se pare) unui cunoscut om de afaceri israelian, care a declarat că-l va transforma într-un boutique-hotel. Doamne ajută! Decât să se prăpădească de tot, mai bine să se bucure de el câțiva privilegiați ai sorții... Și poate mai „scapă” câte o poză din interior și pentru oamenii de rând, ca noi...

Desigur că, fiind proprietate privată, aveam puține șanse să putem vizita palatul, dar tot ne-am dus până acolo, sperând într-o minune. Însă, chiar aflându-ne noi în sfânta zi de Ajun, minunea nu s-a înfăptuit!:( Ne-am oprit la poarta de fier a domeniului, dincolo de care am putut totuși admira frumosul castel; a apărut și un nene-paznic, dar nici vorbă să putem pătrunde în interior... Am plecat puțin frustrați, dar ne-a trecut repede...

... Credeți că ne-am potolit?! Neee... Țineți minte că am mai pomenit de un palat? Da, Palatul Ghica, din Dofteana, către care sunt nenumărate indicatoare, din orice direcție ai veni, deși nici pe ăsta nu prea poți să-l vizitezi. Oarecum leat cu vecinul din Dărmănești, Palatul Ghica a fost construit ca palat de vânătoare pentru familia Ghica. În mare, a avut cam aceeași soartă cu celălalt, doar că mai puțin noroc, pentru că pe Ghica nu l-a revendicat nimeni, iar primăria Dofteana, nemaiavând bani să-l întrețină, l-a vândut unui om de afaceri din Dărmănești, care nici el n-are puterea financiară de a investi atât cât e nevoie. A amenajat deocamdată o pensiune cu 6 camere în fosta hulubărie, a coafat puțin aleile parcului, a montat câteva bănci, a curățat lacul. Mai e mult până departe, dar poate... încet, încet... Ne-am dus și acolo, deși de asemenea citisem că nu e pentru toți muritorii, doar cei cazați la pensiunea din incinta parcului ar putea să fie mai norocoși și să poată vizita interiorul palatului. Am făcut stânga pe un drumeag, am traversat linia ferată și imediat am ajuns în fața marilor porți de fier forjat. Aici frustrarea a fost și mai mare, căci abia am putut întrezări castelul prin poartă, restul incintei este înconjurată cu un gard înalt și compact, de nici pasărea cerului nu poate să-l treacă! :) Și la întoarcere am găsit și bariera coborâtă! :(

Paranteză: Poate avem mai mult noroc cu ăste două palate, sau măcar cu ultimul, la întâlnirea AFA. Poate vorbește cine trebuie unde trebuie, nu știu, zic și io... Dacă trăncănesc aiurea, rog decidenții să-mi dea o pălmuță peste gură, că nu mă supăr...

Alte locuri de vizitat (sau de plimbat) prin împrejurimile Slănicului:

Mânăstirea Ștefan cel Mare. Pe șoseaua dinspre Slănic spre Tg. Ocna, cam la jumătatea distanței, în localitatea Cerdac, se face un drum forestier de 6 km în dreapta, în direcția mânăstirii. Noi n-am fost, deci nu vă pot relata de la fața locului. Pot doar să vă spun că e construită destul de recent (sfințită în 2006), la inițiativa a doi soți americani de origine română, Vasile și Catinca Gavrilă și că e o comunitate de călugări. Cred că am citit pe undeva că ar fi singura mânăstire închinată marelui voievod sanctificat.

Tot pe drumul Slănic-Tg. Ocna, în vecinătatea acestuia din urmă, pe partea stângă e un deal, Măgura pe numele lui. Și pe deal - nu, nu e o casă, ci Monumentul Eroilor, un mic mausoleu construit în 1925-1928 în onoarea eroilor români din primul război mondial, care ne transmit peste ani un mesaj tulburător prin intermediul inscripției de pe frontispiciu: „Spuneți generațiilor viitoare că noi ne-am făcut datoria!” În imediata vecinătate a monumentului se află mânăstirea de maici Măgura Ocnei. Nici pe Dealul Măgura n-am apucat să urcăm, dar poate o vom face împreună în martie! :)

Orașul Comănești, aflat la o aruncătură de băț de Dărmănești. Noi am ajuns acolo în ultima zi, doar așa, în plimbare lejeră. Copiii ar fi poftit ceva mall, la Bacău, dar Tati n-avea chef de șofat atâta. Citisem că în parcul central din Comănești s-ar afla un alt Palat Ghica, în care astăzi este adăpostit un frumos muzeu etnografic. Fiind luni, n-aveam a-l găsi deschis, dar măcar câteva poze din exterior tot speram să fac. Cum Dumnezeu n-am dat de parc și de muzeu, tot nu înțeleg nici până în ziua de azi! Mă rog, cred că n-am insistat prea tare... Ne-am dus un pic pe Valea Asăului, un alt loc de poveste ce merită explorat mai aprofundat într-un sezon mai călduros, apoi ne-am întors și ne-am oprit câteva minute pe marginea Trotușului, pe un soi de faleză-parc foarte drăguț amenajată. Ne-a cuprins însă frigul și foamea, așa că am pornit iar la drum. Am mâncat într-o locație despre care de asemenea citisem, în apropierea Comăneștiului, numită Magic Garden. O experiență din categoria „haz de necaz”, despre care poate vă voi povesti altădată...

Nu știu dacă am scotocit - real sau virtual - chiar toate împrejurimile Slănicului. Sper doar să vă fi ajutat să vă faceți o idee. Și nu știu nici dacă o să reușesc să-mi acopăr toate restanțele turistice în viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Știu însă sigur că nu ne vom plictisi în cele 2-3 zile pe care le vom petrece pe acele meleaguri! La bună vedere!

---

VIZUALIZĂRI: 63474 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI