Urcând în balconul Salonicului: Ano Poli sau Oraşul de Sus (Upper Town)

TIPĂREȘTE

Cred că nici o vizită în Salonic nu poate fi considerată completă fără cel puţin o incursiune în Ano Poli. Dar ce înseamnă Ano Poli? Ano Poli este partea de nord din Salonicul istoric, parte ce reprezintă zona cea mai înaltă a acestuia ce se caţără pe străduţele înguste şi foarte înguste, abrupte, dispuse în formă de evantai pe colina Furchesta. Aceasta asigură o diferenţă de nivel de peste 200 m faţă de cota mării, în punctul său cel mai semeţ, numit Acropolis. De jos, de pe faleză, la prima privire aruncată către munţi se observă repede oricât de înnorat ar fi, îngrămădirea de clădiri de pe colină şi imediat mi-am dorit să ajung şi eu acolo sus, cu gândul că priveliştea oferită ar fi minunată.

Cea mai uşoară cale de a ajunge în Ano Poli, recomandată celor ce din varii motive nu agreează mersul pe jos, este cu autobuzele 22 şi 23 luate de la Plateia (piaţa) Venizelou până la staţia “Palia Terma”. Cum în acele zile în Salonic, lucrătorii din transportul în comun erau în grevă, variantele posibile de a ajunge în Ano Poli rămâneau taxiul sau mersul pe jos. Am ales-o pe cea de-a doua, fiindcă, după părerea mea, cea mai bună opţiune pentru a face cunoştinţă cât mai amănunţit cu arealul este să-l iei la picior. Cum a cutreiera nu este o noţiune străină de mine şi de soţul meu, am pornit în recunoaştere cu harta şi pliantele primite de la biroul de informaţii turistice, chiar a doua zi, convinşi fiind că e cea mai bună modalitate de a lua pulsul locului cel mai bine, însă am revenit şi în ultima zi, atât de mult ne-a plăcut.

Ano Poli a fost locuit din cele mai vechi timpuri, iar în perioada bizantină a fost îngrădit la nord cu ziduri groase de apărare, aproape impenetrabile, poate în câteva locuri strategice de porţi cu nume distincte. Însă, după cucerirea Salonicului de către otomani în 1430, Ano Poli a devenit fieful turcilor, în timp ce grecii şi evreii s-au grupat în partea cea mai apropiată de port şi faleză. Cel puţin, colţul de nord-est din Ano Poli era cunoscut drept cartierul turcesc Yakup Paşa, cu case sărăcăcioase, fântâni, medrese, moschei şi cimitire. Populaţia a început să fie numeroasă în Ano Poli după 1922, când în oraş au început să vină grecii din Asia Mică ca urmare a schimbului de populaţie greco-turcă, iar din 1912, Salonicul, proaspăt eliberat de sub Imperiul Otoman, revenise la Grecia-mamă. Poate cel mai mare avantaj al Oraşului de Sus a fost că marele incendiu din 1917 care a devastat aproape tot Salonicul, nu a afectat deloc arealul său, păstrându-se în felul acesta neatins caracterul său architectonic cu case micuţe, din lemn, dezvoltate pe înălţime pentru a profita de spaţiul insuficient. Însă, tot în Ano Poli se găsesc unele dintre cele mai emblematice biserici creştine din Salonic, vechi, chiar foarte vechi, construite în perioada preotomană, de o frumuseţe remarcabilă, adevărate bijuterii arhitectonice. Dealtfel, în majoritatea lor, sunt declarate monumente UNESCO, şi cu riscul de a reitera disensiuni pe subiectul MBM (sper să nu, totuşi), acestea sunt reale obiective istorice. Cine stă câteva zile în Salonic, cu siguranţă va dori să vadă cel puţin două-trei biserici, măcar pe dinafară din curiozitate, dacă nu şi-n interior, mai ales că intrarea nu costă nimic, însă în mod cert, câştigul vizual este enorm!

Prima dată când am urcat în Ano Poli, am făcut-o din centru, de lângă Rotonda, luând-o pe strada Dim. Gounari, îndreptându-ne către zidurile de est ale cetăţii, de-a lungul cărora trebuia să mergem. Ridicate de împăratul Tedosie cel Mare între anii 370-390, ca parte a întregului lanţ de ziduri de apărare ale citadelei, ele însele sunt obiective turistice, declarate monumente UNESCO. Ulterior, zidurile de apărare au fost fortificate de mai multe ori pe parcursul timpului, însă cel mai important lucru este că ele închideau pe cei şapte kilometric cât măsoară în total, o cetate, aproximativ în fomă de patrulater, ce a rezistat multe veacuri atacurilor năvălitorilor, până ce otomanii au cucerit-o şi au ocupat-o până în 1912.

Înlăuntrul lor, pe-o străduţă ascunsă, am dat de mica biserică Agios Nikolaos Orfanos (Sfântul Nicolae Orfanul) , aflată într-o curte mai spaţioasă, cu multe flori şi multă verdeaţă. Clădită în aşa-numita perioadă de maturitate a Renaşterii Paleologine, în secolul al XIV-lea, trece drept una dintre cele mai frumoase biserici bizantine din Salonic, datorând acest lucru culorilor intense şi vioiciunii frescelor de care dispune. Se pare că cel care a ctitorit-o a fost însuşi regele sârb Stefan Milutin. Nu a fost transformată în moschee în epoca otomană. Am fost primiţi înăuntru, dar nu am fost lăsaţi să fotografiem. Interiorul este, pe cât de mic, pe atât de impresionant.

La mică distanţă, urmând indicaţiile unui localnic, am întâlnit într-o mică intersecţie biserica Panagia Laodigitriya, reconstruită acum două secole pe locul uneia veche de câteva sute de ani despre care legenda spune că un vânător ce urmărea un iepure, văzând că acesta a dispărut într-o ascunzătoare, l-a urmărit dând peste o icoană a Sfintei Fecioare şi de un izvor ale cărui ape s-au dovedit sfinte. În timpul ocupaţiei otomane, lăcaşul s-a numit Taşvan Manastir, adică în limba turcă, Mănăstirea Iepurelui. Nu era deschisă, aşa că i-am dat roată şi am plecat.

Ţinta noastră pe care ne-o propuseserăm încă de-acasă era cea mai mică şi, poate, cea mai veche biserică din Salonic, cunoscută drept Agios Ossios David, ce datează din secolul al V-lea. Am găsit-o cocoţându-ne pe nişte uliţe în pantă pe care cu îngăduinţă puteau să meargă doi oameni, unul pe lângă celălalt. Asta după ce am trecut pe lângă o altă biserică de seamă: Taxiarches, adică cea a Arhaghelilor Mihail şi Gavriil, excelentă creaţie cu două etaje, tot din epoca Paleologină, cu destin de moschee sub dominaţie turcească.

Însă, Agios Ossios David este, întra-adevăr, revelaţia din Ano Poli. De cum intri pe poartă, ai acces într-o curte nu prea mare, dar ochii îţi scapă involuntar către mare. Ei, panorama ce se aşterne în faţa ochilor este uimitoare: de sus tot oraşul cuprins într-o privire, că nu-ţi mai vine să pleci şi uiţi că ai venit să vizitezi minuscula comoară din perioada paleocreştină! Înăuntru nu e voie la poze şi, mai mult de atât, nu am fost lăsaţi singuri nicio clipă. Acolo se află un mozaic foarte valoros: “Vedenia lui Ezechil”. Este o lucrare minunată prin faptul că are nişte culori extraordinare, păstrate aşa de bine în ciuda timpului ce a trecut, şi în mod cu totul neobişnuit, îl înfăţişează pe Hristos fără barbă.

De-acolo ne-am pus şi mai abitir pe urcuş spre Mănăstirea Vlatadon, pieptiş, pe multe scări, uneori prin labirintul de străduţe cu case modeste, în stil turcesc. Construită între anii 1351-1371, Moni Vlatadon este mănăstirea care a funcţionat neîntrerupt de atunci, astăzi fiind singura mănăstire operabilă din oraş, acolo existând un complex patriarhal ce cuprinde şi un institut de studii de specialitate. Ceea ce uimeşte foarte mult este, la fel, splendida perspectivă asupra golfului Termaikos, care-ţi ia ochii pur şi simplu. În zilele senine poţi privi cu uşurinţă până la Turnul Alb sau până în port. În curtea mănăstirii am găsit un ţarc în care ne-a atras atenţia o “colecţie” considerabilă de păuni, păuniţe şi alte păsări de un colorit uimitor.

După ce am admirat-o şi pe dinăuntru, am pornit din nou la drum ieşind chiar în dreptul Turnului lui Andronicus Laparda, pe strada Eptapirgou ce se desfăşoară de-a lungul zidurilor bizantine de nord până la Turnul cu Lanţ (Trigonion Tower). Mergând pe lângă ele pentru a le avea sub ochi mai îndeaproape, am observat că sunt întrerupte de două mari porţi: Portara sau Marea Poartă şi în nord-est, de porţile Anargiron şi Anna Paleologina. Acestea făceau legătura cu Acropolisul citadelei, ultimul refugiu al locuitorilor din calea cotropitorilor. Ideea era să ajungem la Turnul Trigonion sau Alysseos Pirgos sau Turnul cu Lanţ (în turcă Zincirli Kule) , situat în colţul de nord-est, adică în punctul vulnerabil în care se întâlnesc în unghi drept zidurile de nord cu cele de est, începutul cuceririi otomane în 1430. Fiind, probabil, elementul cel mai impunător vorbind despre zidurile oraşului şi unul dintre cele mai populare obiective turistice din Salonic, Turnul Trigonion este o capodoperă medievală circulară ce datează din secolul al XV-lea. În mod normal se vizitează, dar noi l-am găsit închis. Acolo ne-am întâlnit cu o pereche de tineri, călători pe bicicletele proprii la care aveau arborate steguleţe cu drapelul argentinian, cu care am schimbat câteva priviri sugestive.

Şi de la Turnul Trigonion se surprinde acea minunată privelişte asupra oraşului, mai ales că aici sunt amenajate locuri speciale de belvedere unde toţi turiştii zăbovesc să admire peisajul ce li se aşterne în faţa ochilor. Şi noi am procedat aşijderea, mai ales că soarele ce nu se arătase deloc până atunci, şi-a expus chipul de după nori strălucind pentru puţin timp.

Apoi am purces la drum trecând pe sub Poarta Anna Paleologina pătrunzând în incinta închisă de alte ziduri, numită Acropolis, cea mai înaltă parte din Salonic ce culminează cu Eptapyrgio. Eptapyrgio este fortăreaţa construită de veneţieni în jurul anilor 1425 pentru a rezista mai bine atacurilor tot mai dese ale otomanilor, al cărei nume înseamnă în traducere Şapte Turnuri, rebotezată de turci Yedikule, însă cu aceeaşi semnificaţie. De la sfârşitul anilor 1800 şi până în 1989 a fost închisoarea oraşului, astăzi e un centru cultural vizitabil, fără taxă. Am vizitat cele câteva locuri permise din interior, ne-am scris părerea în cartea deschisă turiştilor în acest scop. La ieşire, ne-am întâlnit din nou cu argentinienii care ne-au întrebat dacă e interesant ceea ce văzuserăm. Apoi am socializat îndelung, ne-au întrebat de unde suntem şi când au aflat, ne-au spus că tocmai ce fuseseră şi în România, la Sibiu şi Braşov, parte din circuitul lor prin Europa făcut cu camperul şi bicicletele. Ne-au mai zis că în România e foarte frumos, dar foarte frig!!!

În ultima zi, plecând de la hotelul Emporikon unde am stat, am pornit pe strada Egnatia pentru mică distanţă, paralel cu faleza, apoi am început să mergem perpendicular pe aceasta trecând prin piaţa Venizelou, apoi pe lângă situl antic cu Agora Romană, începând urcuşul către partea superioară a oraşului. Am depăşit şi impunătoarea biserică, unica Agios Dimitrios, după care am intrat în Ano Poli odată ce am traversat b-dul Olimpiados.

Prima dată ne-am propus să facem o introspecţie a părţii de vest din Ano Poli şi să vedem bisericile Agia Aikaterini şi Agios Profitis Ilias (Sfântul Profet Ilie) , ambele datând din secolul al XIV-lea. Cum am găsit închis şi la una şi la cealaltă, le-am fotografiat pe exterior observându-le aspectul maiestuos. Ar fi fost interesant să intrăm, se pare că prima ar deţine nişte minunate mozaicuri mai ales în secţiunile sale superioare, cea de-a doua fresce din anii 1360-1370, având un stil unic cu multe arcade, nemaiîntâlnit în Salonic. Ambele au fost transformate în moschei în perioada otomană.

Apoi am dat de partea cea mai reprezentativ turcească din Ano Poli, numită Tsinari în limba turcă acest cuvânt semnificând platanul care se afla în centrul său şi în jurul căruia s-au clădit o moschee cu medresă, o fântână în epoca ce a urmat imediat după cucerire. Tot acolo se află Mausoleul lui Musa Baba, un călugăr derviş, micuţa piaţă Koule Cafe, Băile Bizantine şi un centru cartografic. Ne-a făcut plăcere să rătăcim pe uliţele încâlcite şi înguste până am ostenit.

Acestea au fost plimbările noastre în Ano Poli, “oraşul de sus”, cu farmecul său aparte, cu hăţişul de străduţe întortocheate, multe doar pietonale, în pantă, accidentate şi scări, multe scări pe care oboseşti doar când le priveşti, darămite să le mai şi urci. Dacă veţi ajunge în Salonic, chiar şi în tranzit spre alte meleaguri ale frumoasei Elada, rezervaţi-vă un pic de timp şi pentru a urca în Ano Poli, chiar merită!

Sursă de informare: materialele primite de la Biroul de Informaţii Turistice

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=gM_nM-YgrSg

---

VIZUALIZĂRI: 11119 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI