Tour-işti de-o zi în Ţinutul Burren

TIPĂREȘTE

“Cât de frumoasă e Irlanda! ”, “Cât de verde e totul! ”, “Ia uite câte animăluţe au ăştia!! ”, “Frate, da irlandezii nu cultivă nimic? ”, “Cum o fi să trăieşti într-o căsuţă din asta şi să te doară la bască de tot? ”. Cam asta s-a auzit tot drumul între Dublin şi Galway de la grupul nostru de tineri temerari. Ultima frază citată îi aparţine, bineînţeles, jumătăţi-mi care de când se ştie s-a visat trăind departe de aglomerările urbane. Bine... după primele două ore de zgâlţâială bus-ică care fuseseră precedate de alte trei ore jumate cu avionul, ne cam îngheţau frazele în gât, aşa că spre finalul traseului doar le gândeam...

Fiind totul în scurt (ca de obicei, cu toate că de data asta a cam fost scurtul scurtului…), plănuisem ca în cele două zile de Irlanda să apelăm la varianta tururilor organizate de firmele locale, astfel încât să putem vedea cât mai mult în weekendul pe care îl aveam la dispoziţie. Voiam să vedem ţinutul Burren şi ţinutul Connemara, fiecare în câte o zi. Norocul a făcut ca, intrând pe AFA, să găsim două review-uri ale colegei @a. sr care explicau clar ce anume cuprind tururile organizate. Am căutat în prima fază firma menţionată de ea, Lally Tours. Negăsind-o pe net, am decis de comun acord să apelăm la firma Healy Tours care, după ceva schimburi de mailuri ne-a oferit cele două tururi “la pachet” la un preţ de 30 euro/cap de... adult furajat. În plus, preluare gratuită dimineaţa din faţa hotelului unde eram cazaţi. Noi nu trebuia decât să ne bucurăm de peisaj, ceea ce, credeţi-mă, am făcut din plin...

Măi, da’ unde-i Burren ăsta?

Ţinutul Burren se întinde la sud de oraşul Galway, pe coasta de vest a Irlandei, acolo unde Atlanticul întâlneşte pentru prima oară ţărmul bătrânului nostru continent, şi acoperă o arie de aproximativ 250 km2. Zona este renumită pentru peisajul deosebit pe care îl înfăţişează călătorului, unde calcarul, limestone în english, este nelipsit. Gardurile caselor sunt construite din această piatră, florile cresc printre pietre de acest gen, chiar şi casele sunt ridicate din acest material. În irlandeza veche “burren” înseamnă “piatra măreaţă”, în engleză “great rock”.

Din capitala noastră dragă există mai multe zboruri directe Bucureşti-Dublin. Odată ajunşi pe aeroportul din Dublin, există curse de autobuz Dublin – Galway care au ca preţ de pornire 19 euro / persoană dus-întors, în funcţie de firma aleasă. Astfel 19 euro are Bus Eireann, care e compania de stat. În rest, GoBus şi Citylink se învârt pe la 27 de euro dus-întors. Diferenţa este că în timp ce particularele fac drumul în 2 ore jumate – 3, la Bus Eireann se ajunge lejer pe la 3 ore jumate spre 4 pentru că opreşte în toate staţiile şi stăţiuţele. Eheeee, dacă la dus asta a fost o plăcere pentru că sorbeam peisajul înconjurător, la întors ne-a ieşit os prin os de mai aveam puţin şi o luam pe jos de nervi. Dar... asta fuse şi se duse...

Galway, oraş aflat la ţărmul Atlanticului, este punctul de plecare pentru explorarea ţinutului Burren. Pentru asta l-am folosit şi noi. Sâmbătă dimineaţă, ne-am îmbarcat în bus, noi şi încă vreo ’j dă oameni de toate naţiile şi halurile, pentru a vedea ce are de oferit acest loc. Astfel am dat cu nasul în premieră de ce înseamnă “să mergi cu turul”. Pffff, fac o paranteză pentru a vă tranşa ce am învăţat în acest weekend: 1. Nu mai mergem la back-packers never-ever; 2. Tururile organizate nu-s de noi, coane Fănică!!!

Dar... a fost o experienţă. Măcar acum ştim de ce “asta nu!! ”…

Peştera Aillwee şi Poulnabrone Dolmen

Acum, în sfârşit, a venit momentul să fac diferenţierea între turişti şi tour-işti. Cei din urmă sunt turiştii care în loc să-şi vadă liniştiţi de turismul lor, au ales să se alăture unui tour organizat, transformându-se astfel în tour-işti. Da, ăştia am fost noi weekendul trecut. Atâtea frumuseţi, atâtea locuri deosebite, atâtea... offff... multe dintre acestea văzute din autocar în exclamaţii de genul: “Oh, my God! Does someone live here? ”, deşi era evident că respectivul castel nu avea acoperiş şi nici geamuri, drept pentru care putea să locuiască acolo poate fantoma lu’ mă-sa în noaptea nunţii... Sau... “Oh, look, the boats… those boats… you know… I can’t say the word, it’s embarassing!!! ” (respectivele bărci se numeau “hookers”, săracele, asta era denumirea lor...). Şi câte şi mai câte…

Punctul culminant al turului ţinutului Burren este oprirea la Cliffs of Moher. Dar până acolo sunt alte minunăţii care abia aşteaptă să fie văzute şi fotografiate. Dacă ar fi existat şi posibilitatea de coborâre din autocar pentru aceste lucruri ar fi fost merveioz. Dar cum noi ne scărpinasem fără să ne mănânce că mergem cu turul, asta am primit...

De exemplu, la un moment dat autocarul se opreşte şi ghidul ne îndeamnă să ne uităm în partea dreaptă. “Do you believe in fairies? ”, ne întreabă. Apoi ne arată ceva ce semăna cu o movilă de pământ cu o formă mai ciudăţică ascunsă printre nişte copaci, spunându-ne că despre formaţiuni de genul acesta se crede că ar servi ca adăpost zânelor, lepriconilor şi spiritelor pădurii în general. Imediat mi-am adus aminte de baletul La Sylphide şi de imaginea zânelor care se ascund după copaci. Abia aşteptam să mă dau jos din autocar şi să mă apropii pentru a putea vedea mai bine de unde i se trage forma aceea ciudată. Bine, recunosc, m-aş fi uitat probabil şi printre copaci în speranţa de a zări vreo zână, zânişoară sau măcar un picior de lepricon. Aş, ţi-ai găsit... după ce ne-a fluturat-o pe la nas, cum se spune, ura şi la gară! Adică a călcat acceleraţia şi p-aci îi fu drumu’... Eheee, tur ne-a trebuit...

Prima noastră oprire în calitate de tour-işti a fost la Peştera Aillwee, care este una dintre cele mai vechi peşteri din Irlanda. Aici preţul de intrare a fost de 5 euro de persoană, redus pentru că eram cu turul organizat. Vizitarea peşterii se face pe un traseu bine stabilit şi este însoţită de ghid. Ce să vă spun, nu am văzut prea multe peşteri la viaţa mea, iar cele văzute au fost majoritatea în taberele şcolare, unde, normal, eram mult mai preocupată de băiatul care-mi plăcea decât de stalactitele şi stalagmitele ce mi se înfăţişau privirii. Cu timpul însă, am devenit mai înţeleaptă. Am împăcat şi capra şi varza. Acum pot observa stalactitele în timp ce mă ţin de mână cu băiatul care-mi place... Ah, şi ce-mi mai place... :)) Dar să revenim la peşteră.

Turul a durat aproximativ o jumătate de oră. Nu mi s-a părut ceva incredibil în mare parte. Mi-a plăcut însă la nebunie cascada subterană. În rest... ghidul părea cam plictisit şi ofticat pe viaţă. Se oprea din când în când din explicaţii ca să atragă atenţia celor care făceau fotografii că nu suportă lumina puternică (deşi la intrare ne spusese că se pot face fotografii cu bliţul). A părut uşurat când a terminat turul. Şi el… şi noi… Una peste alta, vizita la peşteră a fost ok. Mă aşteptam însă la mai mult.

Alta a fost însă situaţia la Poulnabrone Dolmen. Nu ştiu, poate şi amplasarea aparent fără nicio măsură de securitate, aşa, în mijlocul peisajului selenar din Burren, acolo, deasupra rocilor limestone (da, ştiu că e pleonasm...), poate afişarea discretă a Codului Burren în apropierea lui, toate mi-au dat un sentiment de “e de-acolo”. Încadrarea în mijlocul a tot ce-l înconjoară este superbă. Poulnabrone este un monument funerar datat undeva prin 2500 î. Hr. Deşi totul este foarte simplu de jur împrejurul lui, deşi era asaltat de turişti, mie mi-a plăcut în mod deosebit. Recunosc, Codul Burren citit cu doar câteva clipe înainte, a cântărit greu.

Dacă aş încerca să-l traduc, eu una consider că şi-ar pierde din farmec. Aşa că îmi permit să-l afişez aşa cum l-am găsit pe net, fiind exact varianta aflată în apropierea monumentului megalitic:

The Burren Code

*Limestone Pavement is listed as a “Priority Habitat” in the European Habitats Directive, 1992, and is protected by law.

Cel puţin faza cu “Nu lăsa nicio urmă a vizitei tale, ia cu tine doar amintiri”, m-a impresionat profund. Deşi ansamblul de pietre este protejat doar de un cordon subţire de sfoară, nu am văzut pe nimeni să încerce să-l depăşească pentru a se apropia de monument. O atitudine demnă de laudă... Din păcate însă, fiind tour-işti de bună voie şi nesiliţi de nimeni, am avut la dispoziţie doar 10 minute pentru a ne bucura de acest obiectiv deosebit. Aşa că... două-n bip şi trei în cap, ţac-pac fotografii precum japonezii, şi gata că pleacă autocarul. Păcat. Mi-ar fi plăcut să petrec mai mult timp în acest loc...

Cliffs of Moher – o minune a naturii

Nu sunt umblată în lumea largă. Multe sunt minunăţiile pe care nu le-am văzut şi nici nu le voi vedea vreodată. Probabil şi din această cauză impactul pe care l-a avut asupra mea prima privire aruncată stâncilor Moher a fost covârşitor. Stânca abruptă care stă împotriva furiei oceanului este incredibilă. Strămoşii noştri credeau că Pământul este plat şi că el se termina la un moment dat brusc. Eh, dacă ar fi fost adevărat, atunci aşa trebuie să fi arătat capătul lui... Pur şi simplu am avut senzaţia că lumea se termină acolo. Doamne, şi te simţi atât de mic!!!

Pentru intrarea în zona “Cliffs of Moher” am plătit 1,5 euro de persoană şoferului-ghid care ne-a dat şi bilete. Ni s-a spus că în mod normal intrarea în această zonă costă 6 euro, dar noi beneficiem de discount. Nici acum nu înţeleg cine şi cum te controlează şi de unde iei biletele şi pentru ce sunt. Pe noi nu ne-a întrebat nimeni de sănătate de când ne-am dat jos din autocar. E adevărat, nu am avut nicio treabă cu centrul de informare turistică aflat acolo. Aveam prea puţin timp la dispoziţie pentru a ne permite să bănănăim aiurea prin chestii ridicate de om. Noi căutam mai mult ceea ce natura făurise.

De la parcare, urci câteva trepte line şi te afli pe marginea stâncii. În dreapta se ridică semeţ Turnul O’Brien, care este un excelent punct de observare a zonei, iar în stânga se întind stâncile Moher pe care oceanul le-a modelat cu forţa lui incredibilă. Am ales pentru prima dată să ne îndreptăm spre turn. Asta doar pentru a putea vedea stâncile în toată splendoarea lor, deoarece vremea se anunţase nefavorabilă şi în orice moment putea începe ploaia. Urcând înspre turn ne-am oprit pentru câteva clipe pentru a asculta o harpă mângâiată de degetele înzestrate ale unei cântăreţe irlandeze. Aici, @le_maitre m-a tras de mânecă şoptindu-mi că vocea doamnei-d’şoarei este extrem de cristalină şi puternică... fără pic de amplificare, el ştie partea tehnică a problemei, don’t ask me. Păcat de timpul scurt avut la dispoziţie, păcat de puhoiul de lume aflat acolo, pentru că da, era aglomeraţie grupa mare.

După ce aparatele foto s-au declarat satisfăcute, după ce ochii noştri au putut observa Cliffs of Moher în toată splendoarea lor, am luat-o înapoi pentru a ne putea bucura şi de priveliştea în sens invers: de la înălţimea stâncilor Moher înspre Turnul O’Brien.

Deşi zona este străjuită de un parapet continuu, nu puţini erau cei care îl săreau pentru a se opri pentru fotografii sau contemplare fix în buza hăului. Da, recunosc, am sărit şi eu parapetul, dar într-o zonă suficient de lată ca să fiu sigură că o pală mai puternică de vânt nu ar fi putut să-mi creeze probleme. Chiar şi aşa m-am ales cu ceva urlete de “mişcă-te-napoi imediat! ” de la domnul meu, care nu părea prea încântat de posibilitatea, chiar şi infimă, de a-şi creşte singur progeniturile. Pe de altă parte am privit-o cu ceva strângere de inimă pe colega @MCM făcându-şi selfie-uri într-o zonă cel puţin riscantă. Of, ce nu face omul de dragul artei... Una peste alta, am scăpat tefere şi nevătămate amândouă. Membrii maturi ai grupului nostru, adică domnul coleg @le_maitre şi odrasla colegei mai sus-amintite, poreclită Bebe red, s-au mulţumit a face fotografii din spatele adăpostului oferit de parapet.

Presaţi de calitatea nostră de tour-işti a trebuit la un moment dat să facem cale-ntoarsă, nu înainte însă de a trage ultimele cadre în dreptul sculpturii care te anunţă că ai ajuns la “Cliffs of Moher”. Pe o pajişte în apropierea autocarului ne-am oprit pentru un frugal “prânz la pachet”. Mai aveam câte ceva de văzut în ziua respectivă şi necesităţile umane începuseră a-şi face de cap. Că tot veni vorba de necesităţi umane (nu, nu vă speriaţi, nu voi intra în detalii...), era o coadă la bude de zile mari. Aş recomanda vizitarea zonei în timpul săptămânii, deoarece am înţeles că în weekend este extrem de aglomerat.

Cu toate astea putem spune cu mâna pe inimă: AmFostAcolo! La Cliffs of Moher!!!

Orăşelul Doolin, The Burren Cliffs şi Coasta Atlanticului

Abia plecaţi din parcarea de la Cliffs of Moher am observat că norii se adunaseră serios pe cerul şi aşa nu prea senin până atunci. Urma pauza de prânz în orăşelul Doolin. Hmmm... ce vă spuneam de tururile organizate??? Păi ce-mi trebuia mie să pierd mai bine de o oră într-un orăşel? Nu zic, era ok pentru cine este setat pe “masa de prânz e masă de prânz”. Dar pentru noi care mâncăm în fugă din pachet ca să nu pierdem timpul aiurea, a fost durere maximă. Amărâţi, ne-am învârtit puţin prin zonă ca să vedem ce şi cum putem vizita. Nimic suficient de aproape. Doar nişte stâlpi cu o grămadă de indicatoare pe ei ne-au atras atenţia, deci vă imaginaţi ce încântaţi am fost... De necaz, am intrat într-un magazinaş de suveniruri şi ne-am holbat la magneţei şi alte trăznăi. Ne-am distrat maxim văzând magneţii cu “FRIENDSHEEP” în care erau reprezentate două oi şi câte şi mai câte cu aceeaşi temă. Acum îmi pare rău că nu am luat un magnet din ăla, dar atunci eram prea nervoasă ca să-mi ardă de şopingăreală. Am mai stat puţin prin zonă pe nişte buturugi şi în miros de sheep-shit şi apoi ne-am îndreptat spre autocar. Vremea tindea să se strice rău de tot, iar vântul făcuse deja ravagii prin coafurile evident nefixate cum trebuie cu din ăla de rezistă coafura cu el (fixativ din ăla de nu mai ştiu cum îi zice)...

Stând aşa în autocar şi aşteptându-i pe ceilaţi tour-işti ne-am dat seama că avusesem puţin ghinion. Între Cliffs of Moher şi Doolin, vorbisem cu cei de la Healy Tours să oprească puţin şi la Doonagore Castle, aflat în drum. Bineînţeles că din cauza ploii, acest lucru nu a fost posibil, aşa că abia am reuşit să-i zărim puţin turnul prin geamul plin de stropi al autocarului. Altă bilă neagră. Dacă eram de capul nostru cu maşina, în ciuda ploii, am fi oprit măcar pentru a ne apropia puţin de el. Nefiind situat în drumul principal, accesul la acesta este puţin mai greu, dar nu imposibil. Suntem conştienţi însă că ghidul-şofer nu avea cum să oprească un autocar aproape plin pentru doi demenţi care vor să se ducă oleacă pe coclauri ca să vadă un castel... nu prea aflat în circuitul lor turistic.

Revenind la plecarea din Doolin... Ghidul ne-a anunţat că următoarea oprire va fi la ceva asemănător cu stâncile Moher, adică la The Burren Cliffs. Speram să nu ne apuce ploaia şi speranţa noastră n-a fost în zadar.

Stâncile Burren se ridică şi ele la o înălţime considerabilă deasupra apelor Atlanticului. Sunt o replică la scară redusă a mai celebrelor Cliffs of Moher. Din cauza lipsei oricărei pete de culoare verde la marginea lor, mie mi s-au părut mult mai ameninţătoare. Bine, poate şi datorită faptului că neexistând parapet şi având o înălţime mai mică, forţa oceanului poate fi percepută mult mai bine. Mi s-a părut locul ideal pentru... a te sinucide... :))) Mă uitam cu groază la tovarăşii de autocar cum se apropiau periculos de marginea prăpastiei pe un vânt în rafale care în unele momente îţi dădea efectiv senzaţia că te ia pe sus. Fiecare căuta un loc cât mai bun pentru fotografii, fiecare dorea să privescă în jos spectacolul valurilor care se spărgeau de stânci. Drept pentru care imaginea de ansamblu a arătat cam în felul următor:

Se opreşte autocarul şi se deschid uşile. “You have 10 minutes! ”. Yeeeaaaaahhh!!! (ca la şcoală după ce sună clopoţelul) Şi a pornit goana nebună spre marginea falezei. Odată ajuns acolo, grupul începe răsfirarea. Unii în stânga, alţii în dreapta, alţii rămânând pe centru. Ţac-pac, se scot ustensilele din dotare. Care mai de care cu aparate foto tip săpun, cu aparate profi tip paparazzi, cu “smartphoane” dăştepte dotate cu mulţi megapixeli, iar alţii... îşi căraseră de acasă televizoarele. În traducere aveau mega-tablete şi arătau cel puţin haios în încercarea de a fotografia toate unghiurile şi toate poziţiile. Alţii mai temerari escaladau stâncile aflate pe margine pentru a putea face poze în bătaia vântului. Ştiţi de care poze vorbesc, din acelea tip Titanic – “I’m the king of the wooooorld! ”. Doar eram la Atlantic, ce mama naibii. Voiai poze doar cu peisajul... ia d-aci şi vezi să nu, că mişunau co-touriştii în stânga şi-n dreapta de jurai că se dă ceva gratis. Mamă şi era un vânt, şi un frig... de abia puteam ţine ochii deschişi... După 10 minute, ca la şcoală, încolonarea spre autocar.

Mă gândeam cum oare aş fi perceput totul dacă închiriam o maşină şi făceam de capul nostru această expediţie. Vă spun eu, de 1000 de ori mai profund... Asta ca să ne fie învăţătură de minte...

Odată plecaţi de la stâncile Burren a început ploaia. Bine, se putea şi mult mai rău... adică să înceapă să plouă cât noi eram încă acolo, aşa că să nu fiu prea cârcotaşă...

Coasta Atlanticului, atât cât am putut noi zări pe ploaie din autocarul care circula cu ceva viteză, este ameţitoare. Zonele stâncoase alternează cu plajele ideale pentru surferi. Din păcate nu am putut zări şi fotografia aceste plaje în toată splendoarea lor deoarece şoseaua de coastă se află la o distanţă măricică de acestea. Am putut vedea însă localnici care, parcă insensibili la ploaia de afară, stăteau pe stânci cu undiţele în baltă (a se citi ocean). Mi s-a părut foarte tare ideea de a pescui în ocean. Deşi pe ploaia aia... cred că m-aş fi abţinut...

Dunguaire Castle – un mini Eilean Donan

Acest castel, în mod normal se află în cadrul circuitului, în prima parte a acestuia, adică înainte de Cliffs of Moher. La dus însă, ghidul a hotărât să nu ne oprim acolo deoarece vremea era capricioasă şi se anunţaseră ceva precipitaţii în zona atracţiei principale. Drept pentru care a decis să efectueze oprirea la întors. Toate bune şi frumoase. Până am ajuns noi acolo s-a oprit şi ploaia, aşa că totul era pregătit de vizitare. Înainte să ne dăm jos din autocar se aude vocea ghidului “You have 15 minutes! ”. “What??? ” – nu m-am putut abţine să nu exclam. În capul meu deja făcusem socotelile. Păi ne lua cam 6-7 minute din parcarea unde ne lăsase autocarul să ajungem la castel cu tot cu sesiunea de “photo-shooting” profi şi selfie din depărtare, şi vreo 2-3 să ne întoarcem. Asta la un calcul rapid dă cam 5-6 minute timp efectiv de vizitare. Deşi ştiam că nu se vizitează decât grădinile deoarece castelul este locuit, tot îmi dădea cu virgulă. Pentru ce naiba am stat atât în Doolin? – era singurul lucru la care mă puteam gândi... Eeeee, dar odată ajunşi la intrare, am constatat că scăpasem de orice fel de griji. Era închis!!!

I-am dat rapid un tur de jur-împrejur (nu e deloc atât de mare cum ni se păruse în poze...) înjurând printre dinţi ideea creaţă pe care o avusesem de a merge noi “cu turul”, i-am făcut câteva fotografii şi ne-am grăbit spre autocar. Nici măcar nu ne-am putut bucura aşa cum trebuia de cadrul de vis în care se află amplasat, cadru care aminteşte întrucâtva de Castelul Eilean Donan de la baza insulei Skye din Scoţia. Dunguaire este unul din multele castele locuite ale Irlandei şi vizitarea sa este inclusă în toate tururile care au ca obiectiv ţinutul Burren. În mod normal se poate vizita curtea sa interioară contra unei sume modice. Vreo 2 euro parcă se vehicula pe unele site-uri. Noi însă... n-am avut ocazia. Poate alţii vor fi mai norocoşi...

Ne-am grăbit înapoi la autocar şi ne-am îmbarcat pentru drumul de întoarcere în Galway. Am ajuns la autogara din oraş în jurul orei 18.00. Eram maxim încântaţi de cele văzute, dar extrem de dezamăgiţi de modul în care le-am văzut. A doua zi urma să facem un nou astfel de tur, de data aceasta în partea de nord a oraşului Galway. Ştiam însă ce ne aştepta, nu puteam da înapoi, aşa că ne-am jurat că next time nu vom mai săvârşi această greşeală impardonabilă. Chiar dacă ne costă mai mult, preferăm de 1000 de ori să vedem cât putem de capul nostru. Iar de data asta am fi putut...

Concluzii

Deși am decretat sus și tare că nu mai vrem să fim tour-iști niciodată, recunosc utilitatea acestui mod de a vizita obiectivele turistice. Ghidul nostru, John, a fost genial. O nesecată sursă de informații cu privire la modul de viață al irlandezilor, al obiceiurilor lor, al istoricului locurilor. A vorbit încontinuu aproape încât la un moment dat ne întrebam cum naiba nu a obosit vorbind pentru că noi clar obosisem ascultând. MCM-a a fost genială la început. Avea impresia că citește și se mira cum naiba citește și conduce ditamai autocarul în același timp. :))) Din când în când ne punea ceva muzică. Se pare că piesa Galway Girl - Steve Earle este nelipsită la fiecare tur, pentru că am ascultat-o și a doua zi în excursia în ținutul Connemara. Asta și încă una, da' nu spun care că e treaba celuilalt ținut. Adevărul e că fără filmul "P.S. I love you", regiunea Galway ar fi fost probabil mult mai puțin vizitată.

Punând totuși în balanță ce ne convine mai mult: să aflăm muuulte informații și să fim tour-iști care văd pe fugă totul sau să mergem de capul nostru, să vedem ce și cât vrem și să știm mai puține, am decretat la unison că a doua variantă ni se potrivește mai bine. Deh, se pare că suntem cam superficiali... :)

Notă explicativă: Deşi am căutat prin fel de fel de mijloace s-o convingem pe colega @MCM ca măcar de data asta să scrie şi ea ceva, ea… nu şi nu… batman-batman. Din păcate, singura ameninţare care mi-a mai rămas este: “Dacă nici de data asta nu scrii, nu mai mergem cu tine! ”. Nu pot să pun însă asta în practică pentru că tare drag ne e să mergem cu ea… :)) Drept pentru care ne-a revenit tot nouă, familiei Speedy, sarcina să vă încântăm, dezcântăm sau oripilăm cu relatarea aventurilor noastre. Aşa că, odată ajunşi pe meleaguri bucureştene, nu ne mai rămăsese decât să tragem la sorţi: cap-Burren, pajură-Connemara. Eu, aşa cum aţi văzut mai sus, … am tras capul… :)) Am făcut şi concurs care termină primul de scris turul său. Se pare că… am câştigaaaaat!!! Bine, recunosc, am trişat!! Domnul meu scrie şi cazarea şi am informaţii din surse sigure că a început cu aceea... :))))

---

VIZUALIZĂRI: 5875 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI