Oileáin Árann – Insulele Aran

TIPĂREȘTE

Adică Inis Mór, Inis Meadhóin, Inis Oírr...

Anne, gazda noastră de la Claremont B&B, ne-a privit cu admirație, atunci când a aflat că aveam de gând să vizităm insula cea mai mare din arhipelag, Inis Mór. Mai ales pe o prognoză schimbată în ultima clipă, ce anunța un front de furtună în Atlanticul de Nord. „Nu vreți, mai bine, să dați un tur prin Connemara? Dacă tot ați făcut ținutul Burren... ” Nici vorbă, mai ales că rezervasem biletele de vapor.

Acum, pentru toată lumea, trebuie să fac o rememorare a ultimelor noastre tentative eșuate de a vizita insule. Mai întâi, cu ocazia vizitei galiciene, Las Islas Cies... Frumoasele coastei de nord spaniole, cele pentru care am parcurs, dis de dimineață, distanța până în portul Vigo, s-au dovedit o Fata Morgana, deoarece biletele puteau fi procurate doar pe internet, altminteri trebuia să aștepți jocul renunțărilor, cum ni s-a întâmplat nouă, atunci când am aflat că primele bilete disponibile erau abia peste două zile... Cea de-a doua experiență am trăit-o pe coasta Bretaniei, în frumosul port Audierne, atunci când, din nou, am ratat o vizită pe Île de Sein, locașul druizilor. Așadar, atunci când am descoperit existența insulelor Aran, la limita Altanticului de Nord – acela pe care mi l-am imaginat în mii de chipuri, la fiecare carte citită despre convoaiele celui de-al doilea război mondial – am renunțat instant la turul Connemarei, oricât de tentant ar fi fost acela, doar pentru a rezerva două bilete de vapor și două biciclete, atât de necesare explorării Insulei celei Mari din arhipelag, Inis Mór. Chestia cu bicicletele va avea o poveste drăguță, după schimbul de mailuri cu Michael, reprezentantul de la Aran Bike Hire...

Ca să răspund, înainte de toate, de ce nu am putut vizita și Inis Mór și ținutul Connemarei... Când am făcut rezervările, pe zile și locații, plănuisem cele două tururi ale coastei de vest; Burren și Connemara. Doar că, ulterior, am descoperit arhipelagul. Iar opțiunea a fost evidentă!

Insulele Aran fac parte din acea Irlandă ecuatorială și s-au desprins din Ținutul Burren; de aceea formațiunile stâncoase sunt din aceiași familie cu ceea ce văzusem cu o zi mai devreme. Iar insulele au fost populate târziu, fiind inospitaliere, de abia după invazia revoluționarilor englezi conduși de Cromwel, care, după decapitarea unui rege, au impus teroarea religioasă și au pus în vedere catolicilor, cât mai rămăseseră ei, să aleagă între iad și insule... Unii au ales iadul – sau altceva, cine știe? – dar mulți s-au refugiat în coțurile vestice ale Irlandei și pe Aran. Unde au pus la punct un mod original de a cultiva pământul, în special pentru cartofii americani. Poate de aceea sunt insulele Aran azi, la început de secol XXI, centrul gaeltacht, iar limba irlandeză – gaelică – este prima limbă vorbită aici, în timp ce engleza este fluentă numai pentru unii dintre locuitori.

Am purces la drum, pe Calea Atlanticului Sălbatic, spre Rossaveel (Ros a' Mhíl, ocazie cu care am înțeles alternanța „mh” – „v” despre care am vorbit), sătucul unde se află portul spre insule. Cei aproape 60 de kilometri au fost însoțiți de o ploaie torențială, la marginea furtunii care bântuia în Atlanticul de Nord (acum, făceam o paralelă cu imaginile pe care le am de deasupra aceluiași Atlantic, imagini obturate, de fiecare dată, de mii de kilometri de nori compacți – dacă vă amintiți comentariile mele pe tema asta din ultima călătorie transaltantică). Cu toate acestea, am observat, prin satele pe care le străbăteam, oameni veseli: pensionari, așteptând autocare (cu unii aveam să ne întâlnim pe vapor) sau elevi în tabere de vară (niște case de piatră, cu toaleta în curte, cam așa cum am trăit noi, în vremurile copilăriei și așa cum părinții de azi, incapabili să înțeleagă ce este bine pentru odraslele lor, neagă, în căutarea unor „summer camps” – ce oribil sună asta în română! – de 5 stele, adică a unor turnuri de filldeș în care propriii lor copii vor crește fără sens), că era să mă proptesc în dosul unui autocar ce se oprise pentru a îmbarca pe acei pensionari, doar pentru că rămăsesem în extazul unor amintiri de mult apuse, atunci când am depășit un grup de astfel de tineri care mergeau pe jos, prin ploaie, Dumnezeu știe unde, la ora aceea matinală, ultimii din coadă cărând în spate chitări protejate de apa din ceruri de huse scumpe.

Repet, aici părinții știu pe ce să dea banii și cum să își crească copiii!

Am parcat pe dreapta, așa cum era indicat pe internet, în parcarea portului, pentru care urma să plătim 5 euro, la plecare. Ceea ce, pentru noi, însemna ora 19.00... Tot acolo, la marginea parcării, se ridica o cocioabă, unde două fete (iar cea care ne-a preluat pe noi nu știu dacă avea 14 ani, dar nu mă privește legislația muncii din Irlanda sau dacă nu cumva aceea nu își ajuta sora mai mare în vacanță) se ocupau de bilete. Ne-a găsit repede domnișoara, pe un caiet scris cu pixul – asta mi-a plăcut, în timp ce toată lumea era cu smartfoanele deschise în dreptul rezervărilor făcute din timp – și ne-a eliberat cele patru bilete (două pentru dus, două pentru întors). Am urmat drumul, preț de vreo trei minute, până la al doilea doc, după cum ni se indicase, unde am descoperit deja o coadă rezonabilă, credeam eu, deși mai aveam vreo 15 minute până la momentul îmbarcării. Credeam, deoarece, abia după aceea avea să se formeze adevărata coadă... Faptul că ne aflam oarecum în față ne-a permis să ocupăm două locuri la etajul unu al vaporului, la geam. Vroiam să exeperimentăm din plin călătoria de 40 de minute prin Atlanticul de Nord, în furtună. Baia era în față și ieșirea pe platforma în aer liber în spate; asta, dacă stomacul ne-ar fi jucat feste (nu mai străbătusem marea, în afara unor plimbări prin laguna venețiană și o transbordare din Marsilia spre Chateu d’If, la marginea Mediteranei). Nu a fost nevoie, însă, de nici una dintre soluțiile de avarie; deși vasul a fost ondulat zdravăn, tangaj, dar, mai ales, ruliu, atunci când cursul l-a pus transversal pe valuri. Mă uitam la colegii de suferință, majoritatea turiști nepăsători, dar și localnici, care dormeau fără probleme, chiar și atunci când vasul se apropia periculos de mult de apă.

Am acostat în portul Kilronan, pe ponton. Abia ne-am dat jos, că vasul a și plecat, pentru a face loc următoarelor trei – deși, pentru ora aceea, era anunțat doar unul, dar, se pare, tocmai în acea zi s-au hotărât foarte mulți să viziteze insula. Plus cei care se întorceau, după ce înnoptaseră acolo.

Prima impresie este a unui orășel medieval, rupt de realitate. Realitate la care te trezeau, rapid, șoferii de microbuze care te îmbiau, contra a 20 de euro, la un tur motorizat și ghidat al insulei. Îi ocolești, tot așa precum ocolești și niște excremente de cal, de la nenumăratele echipaje care, la rândul lor, te ademenesc pentru un tur, doar ca să mergi pe chei, pe lângă o plajă mică, de-a lungul magazinelor care vând îmbrăcăminte și accesorii din lâna tradițională aici, pe insulă. De altfel, aveam să găsim în multe localități irlandeze magazine cu lână de Aran, de foarte bună calitate, de altfel.

Se înnorase și grupuri tot mai mari închiriau biciclete. Așa că ne-am îndreptat spre sediul Aran Bike Hire, plin de biciclete. Totuși, ca să nu părem nepoliticoși, am întrebat de Michael. Nu s-a spus că nu e momentan acolo, dar, dacă așteptăm să i se dea un telefon, vine repede. Nu trebuie să se deranjeze, doar că am rezervat două biciclete săptămâna trecută, însă, se pare, nu ar fi fost nevoie, la câte sunt. Puștiul de la ghișeu a deschis un caiet studențesc – să fie un obicei, aici? – și, după ce m-a întrebat de identitate, m-a găsit repede, cu două mountain bike-uri... Tare, nu? Doar că, studiind perspectiva vremii și calitatea drumului, jumătatea-mi a optat, subit, pentru biciclete de oraș, mai ușoare, alegere ce s-a dovedit inspirată.

Iată-ne, așadar, pe unul dintre traseele care te poartă către centrul insulei, pe malul Atlanticului. Alesesem această cale, deoarece, la jumătatea distanței dintre Kilronan și Dún Aonghasa, punctul terminus al zilei, se afla Colonia de Foci, unde, cu puțin noroc, chiar puteai vedea mamiferele marine. Seamănă perfect cu dealurile din Ținutul Burren; aceleași pietre, aceleași ziduri joase, rectangulare, care delimitează moșii de neînțeles, dar respectate de localnici. Am pedalat, alături de francezi subțiratici, căci hoardele guralive de italieni se îngrămădiseră în microbuzele din port, alături de mătăhăloșii germani și comozii americani.

Am ajuns la Colonia de Foci, lângă un zid în ruină, chiar la începutul refluxului. Punctul era marcat de un mic chioșc de unde se puteau cumpăra de-ale gurii și o terasă betonată, cu scaune și un telescop prin care, contra a cinci zeci de cenți, puteai scruta apele. Cu greu am descoperit două foci care se jucau în valuri, printre stâncile pe care apa le dezvelea, ușor. Bucuria celor care își rezemaseră bicicletele de te miri ce ciot, pentru a-și scoate performantele aparate de fotografiat; toți, fără excepție, francezi de toate vârstele.

Am continuat, apoi, drumul, pieptiș, la deal, pe o ploaie măruntă și deasă care tocmai se stârnise. De fapt, nu era o ploaie propriuzisă, cum aveam să o descoperim mai târziu, la Dublin, ci, mai degrabă, norii coborâseră la nivelul oceanului și ne gratulau cu picăturile lor fine. Nu era frig, nu era, culmea, nici măcar umed, deși gradul de umiditate era sută la sută. Mă refer la senzația resimțită la nivelul pielii...

Am ocolit plaja ce se isca pe dreapta, ferm convins că Dún Aonghasa este la stânga, peste pod și am pedalat la greu, abrupt în sus, printre case de-o sărăcie lucie, din piatră gri, asemenea zidurilor care delimitau proprietățile. Tot mai multe case întâlneam și vaci care pășteau crâmpeie de iarbă, dar nici țipenie de om pe care să întrebi dacă nu cumva te-ai rătăcit, pentru că bicicleai de prea mult timp pentru a nu fi ajuns în oraș... În cele din urmă, în vârful dealului, am văzut, departe, un bătrânel în bluză roșie, care trebăluia prin curte. Ura, mi-am zis și am forțat, ca la turul Franței, să ajung la el și să îl întreb. Mi se părea ciudată imobilitatea lui, dar, am gândit, poate mai stă și el să treacă ploaia... Doar când am ajuns lângă el am observat că, de fapt, bătrânelul meu era... o vajnică sperietoare de ciori!

Mi-am așteptat jumătatea, gândindu-mă cum să îi comunic faptul că, mai mult ca sigur, greșisem drumul și că, de fapt, mai degrabă ne întorceam spre Kilronan, pe partea înaltă a insulei… Ceea ce s-a dovedit adevărat, după o discuție cu un cuplu de asiatici și harta în față. Așadar ne-am întors spre plajă, lucru care s-a dovedit a fi mult mai lejer la vale, mai ales că ploaia se oprise, ba chiar cerul începuse să se degaje, pentru a traversa insula, în partea ei cea mai îngustă.

La intrarea în Dún Aonghasa, printre microbuze și biciclete parcate, am dibuit magazinele cu lână de Aran și o mică bodegă cu de-ale gurii. Deoarece, cinci zeci de metri mai încolo se afla parcarea de biciclete, căci la Fort se ajunge, după achitarea unei taxe, per pedes. Există o zicală aici, cum că, dacă privești spre vest, următoare parohie este la Boston.

La întoarcere, după ce am adăstat pe mica plajă, sub soarele firav care reușise să spargă norii, am urmărit malul golit, la reflux, doar pentru a admira mai de aproape cele două foci care, acum, se bronzau pe stâncile complet dezvelite de apă. Iar vaporul, ultimul din acea după amiază, l-am luat de la același cheu pe care debarcasem dimineață, obosiți, arși de vânt și de soare, imuni la hula Atlanticului de Nord, pe care, iată, îl biruisem!

Post scriptum

Am părăsit a doua zi, în zori, Claremont B&B, cu regretul de a lăsa în urmă un vis frumos, dar cu fiori în stomac pentru necunoscutul care avea să vină, pe partea stângă a drumului, mai departe, spre sud vest. Pentru că traseul nostru ne-a purtat pentru un popas de câteva ore în Limerick, cel cu catrenele stranii, sediul poeților irlandezi, dar și locul de palat al lui Ioan Fără de Țară, antipaticul John, fratele lui Richard Inimă de Leu și dușmanul lui Robin Hood. Bine, istoria este puțin diferită de poveștile romantice, iar regele Ioan își are locul lui în această istorie, fie și pentru că a semnat Magna Charta…

La Limerick am vizitat și catedrala, dar și bulevardul de promenadă, plin cu magazine de tot felul. Și am avut clar o senzație de déjà vu, bătând la pas bulevardul. Ceva îmi părea cunoscut, de parcă mai fusesem pe acolo. Iar răspunsul a venit brusc, așa cum vine orice răspuns; străzile, casele, culorile, atmosfera erau identice cu cele din cartierele vechi din New York. Poate nu întâmplător, fiindcă, după ce vizitezi rămășițele pieții de cartofi, transformată azi în parcare, la capătul podului pietonal, îți amintești de drama irlandeză de la mijlocul veacului al XIX-lea, când molima cartofului și indiferența englezilor au condamnat la moarte sau la emigrare peste Ocean milioane de locuitori. Care, iată, au dus cu ei un mod de viață.

---

VIZUALIZĂRI: 3079 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI