Grandoare și rafinament în centro storico

TIPĂREȘTE

„Messina e isteață, Palermo e pompos. Messina e bogată, Palermo este lacom”.

Proverb sicilian

Cam răutăcioasă zicala asta, nu credeți? Presupun că un messinez/o messineză a inventat-o...

Ceva adevăr conține totuși: Palermo e de o opulență aproape ostentativă, fapt datorat, fără îndoială, statutului său de capitală nu a unei insule, ca acum, ci a unui regat, un loc în care, de-a lungul unor secole, monarhii și aristocrații și-au ridicat palate somptuoase pentru a-și etala bogățiile și lăcașuri de cult unde să se roage pentru mântuirea sufletelor lor hrăpărețe... :)

Iar asta se vede cel mai bine în centrul istoric, care dezminte orice prejudecată cu care vizitatorii ar porni să îl străbată: departe de mizeria și lipsa de siguranță a turiștilor de care se face atâta caz, el se înfățișează drept o zonă relativ restrânsă și compactă, ușor de bătut cu pasul, mai ales că este parțial pietonală, destul de curată, permanent vegheată de carabinieri și de o eleganță remarcabilă. Nu numai cinci din cele șapte monumente UNESCO bizantino-arabo-normande din oraș — vezi impresii, vezi impresii — se concentrează aici, ci și un mare număr de reședințe nobiliare cu arhitectură deosebită, unele transformate în muzee, ca și biserici grandioase unde pot încăpea simultan mulțimi de oameni. Iar unde nu-s palate și biserici, sunt bloculețe cam de prin prima jumătate a secolului al XX-lea, cu balconașe din fier forjat meșteșugit lucrate în stil Art Nouveau.

Vom trece prin urmare cu vederea aleile înguste și urât mirositoare ce se răsfiră din străzile principale, rufele atârnate cu indiscreție la uscat, tencuielile coșcovite ale caselor mai modeste etc. etc., și nu vom strâmba din nas nici la cumpărături prin cele trei piețe centrale - adevărate obiective în sine -, unde mărfurile sunt manevrate în condiții pe care Sanepidul nostru cel vigilent le-ar amenda cu siguranță. :D Doar ne aflăm în sudul Italiei și ar trebui să știm la ce să ne așteptăm...

Să pornim deci în plimbare pentru a cunoaște mai îndeaproape minunățiile acestei urbe. Nu vă faceți griji: de buluc de localnici vom da doar în piețe și seara pe faleză, la passeggiata, iar peste înghesuială de turiști numai la cele mai importante monumente (catedrala sau Palatul Normanzilor). Așa cum remarcam în primul review din acest serial vezi impresii, Palermo este (încă) o destinație subapreciată, surclasată de Taormina, Agrigento, Siracusa și alte așezări siciliene.

Centrul istoric al orașului s-a dezvoltat în jurul a trei mari artere, două paralele între ele pe direcția nord-sud - Via Maqueda și Via Roma -, iar a treia înaintând de la vest la est și intersectându-se cu ele.

Să începem cu aceasta din urmă - și veți vedea de ce.

Corso/Via Vittorio Emanuele este cea mai veche stradă din Palermo, datând din vremea fenicienilor, când lega zona din apropierea țărmului cu necropola aflată imediat în afara zidurilor orașului antic. Arabii au construit în capătul său vestic Qasr, castelul peste care normanzii aveau să înalțe mai târziu Palatul Regal. Tot arabii au fost cei care au dat primii un nume străzii - u Càssaru sau Cassaro, de la Qasr.

Din această arteră, denumită în Evul Mediu și Via Marmorea din cauza marmurei cu care era pavată, se răsfirau toate celelalte străzi. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea ea a fost extinsă până la mare, pe țărm fiind ridicată o poartă - Felice - care să o închidă în est la fel cum o făcea în vest ceva mai vechea Porta Nuova, de lângă Palatul Normanzilor. Tot atunci strada a devenit cunoscută drept Via Toledo. Actualul nume i-a fost dat după unificarea Italiei în 1860.

Via Vittorio Emanuele se întinde aproape perfect drept între cele două porți cale de cca. 3 km și - fapt curios - din ea se desprind, așa cum vă spuneam, vechi străduțe și alei, dar numai două străzi o intersectează - Via Maqueda și Via Roma, ambele cu mult mai „tinere”.

De-a lungul său se înșiră multe obiective de mare interes pentru turiști, începând cu Palatul Normanzilor și catedrala din Palermo și continuând cu Quattro Canti, despre care voi face vorbire ceva mai încolo, plus un mare număr de palate și biserici importante. De câțiva ani, zona cuprinsă între intersecția cu Via Maqueda (Quattro Canti) și Porta Nuova este pietonală, iar trecătorii au la dispoziție bănci de piatră pe care se pot așeza pentru a-și trage sufletul și/sau a contempla monumentele istorice. Prea multe magazine sau restaurante nu se întâlnesc pe parcurs, doar câteva cafenele unde puteți să vă astâmpărați setea și delecta, eventual, cu o înghețată sau o gustare ușoară, și mici buticuri cu suvenire.

Via Maqueda sau Strada Nuova poartă numele viceregelui Siciliei, ducele de Maqueda, cel care a dispus construirea sa la finele secolului al XVI-lea cu scopul de a crea noi spații pe care nobilii locali să își ridice reședințe majestuoase. A fost inaugurată în 1600 și formează împreună cu Via Vittorio Emanuele așa-numita „Croce Barocca”. Se întinde de la Piazza Verdi (Teatro Massimo) până la Porta Vicari, în apropiere de Stazione Centrale, și de-a lungul său vizitatorii pot admira câteva dintre cele mai frumoase palate din Palermo. Pe timpul zilei porțiunea dintre Piazza Verdi și Quattro Canti este pietonală și aici am asistat în prima zi a sejurului nostru la un festival al berii - Adrian nu a ratat, bineînțeles, ocazia... ;)

Via Roma, cea mai recentă axă din centrul istoric al capitalei siciliene, a fost amenajată între 1894-1936 ca parte a unui plan urbanistic mai amplu. Leagă Piazza Giulio Cesare (gara centrală) de Piazza Don Luigi Sturzo din apropierea Teatrului Politeama, și pe traseul său, foarte aglomerat de obicei, fiind străbătut de mai multe autobuze, pot fi văzute biserici importante precum San Domenico, iar lângă ea Piazza Vucciria, bloculețe elegante stil Art Nouveau, dar și clădiri urâte, ca de exemplu Poșta - un monstru cu aspect stalinist care strică aspectul străzii; chiar, ce o fi fost în mintea lor?!! :-??

Să trecem acum în revistă o parte din cele mai interesante obiective din centro storico.

Și vom începe cu un adevărat simbol al orașului, aflat la intersecția dintre Via Vittorio Emanuele și Via Maqueda.

Quattro Canti - „patru colțuri”, oficial Piazza Vigliena, după numele viceregelui Juan Fernandez Pacheco, marchiz de Vigliena, impresionează mulțimile de turiști care o iau cu asalt ziua dar și noaptea, când e frumos iluminată, motiv pentru care este poreclită „Teatrul soarelui”.

Este un complex spectaculos în stil baroc construit după planurile arhitectului curții regale Giulio Lasso între 1608-1620, imediat după finalizarea lucrărilor la Via Maqueda, și a avut rolul de a delimita cele patru mari cartere ale orașului din acea epocă.

Are formă octogonală, patru laturi fiind constituite din străzile din capetele cartierelor iar celelalte fiind formate de clădiri rotunjite înălțate pe trei nivele, încadrate de coloane ionice, dorice și corintice. Cele patru clădiri au fost construite urmând același tipar: la bază o fântână decorată cu o statuie reprezentând un anotimp, la primul nivel, în nișe, statuile a patru împărați spanioli (reamintesc: Sicilia a stat timp de secole sub dominație spaniolă), iar la următorul sculpturi înfățișându-le pe patroanele spirituale ale orașului. În vârf sunt amplasate trei blazoane: cel regal în centru, flancat de cel al viceregelui și cel al Senatului palermitan.

E unul dintre locurile preferate de turiști pentru a face poze și (poate) de localnicii certați cu legea, care profită de momentele de exaltare și neatenție ale vizitatorilor inocenți pentru a le subtiliza portofelele. :(( Altfel nu îmi explic de ce mașinile carabinierilor sunt permanent postate aici...

În fine, să-i lăsăm pe polițiști să-și vadă de treburile lor, noi avem treburile noastre.

Dacă tot suntem aici, aruncăm o privire și spre o clădire aflată imediat lângă una dintre clădirile din intersecție: Chiesa di San Giuseppe dei Teatini, o biserică barocă (1612-1645) cu fațadă refăcută în 1844 în stil neoclasic. Nu zăbovim mult; ne așteaptă o altă piață, aflată la mai puțin de 20 m mai încolo, pe Via Maqueda, dar vizibilă parțial și de pe Corso Vittorio Emanuele.

Urcăm așadar cele câteva trepte din Via Maqueda spre încântătoarea Piazza Pretoria. În centrul scuarului vast, mărginit de clădiri istorice, loc de întâlnire pentru palermitani și de căscat admirativ gura pentru turiști, se află o fântână impunătoare care atrage toate privirile.

Fontana Pretoria are o poveste interesantă: a fost construită la jumătatea secolului al XVI-lea după planurile lui Francesco Camilliani și inițial a împodobit o grădină din Florența situată în fața Palatului San Clemente, deținut de un nobil spaniol. În 1573, Senatul palermitan a decis să o cumpere de la aristocratul scăpătat pentru a o amplasa în spațiul public proiectat special pentru a pune în valoare Palazzo Pretorio. Pentru a face loc fântânii monumentale au fost demolate câteva clădiri iar un an mai târziu fântâna a fost demontată în 644 de bucăți și transportată la Palermo, unde a fost refăcută, constatându-se cu această ocazie că unele piese se deterioraseră iar altele pur și simplu erau lipsă la apel... ;)

Dar chiar și așa, în absența unora dintre cele 48 de sculpturi originale, fântâna nu se poate să nu impresioneze: vedem înfățișate cele 12 zeități olimpiene și alte figuri mitologice (nimfe, animale, sirene, satiri), precum și râurile care străbăteau Florența. Șocați de statuile nude, locuitorii pudibonzi au poreclit-o „Fontana della vergogna” (Fântâna rușinii) și au asociat-o mult timp cu corupția autorităților municipale care își aveau (și-și au și acum) sediul în Palazzo Pretorio din piață. Până și Goethe, care a vizitat Sicilia în 1787, s-a declarat ultragiat... :D

Din fericire, nimeni nu s-a gândit să o distrugă, așa încât putem și astăzi să îi dăm ocol. Ceea ce și facem, admirând totodată celelalte clădiri care închid pe trei laturi piața.

În dreapta (privind din Via Maqueda) se află Palazzo Pretorio, cea mai reprezentativă clădire civică din oraș, care adăpostește de secole primăria. I se mai spune și Palazzo delle Aquille (Palatul Vulturilor) din cauza basoreliefurilor de pe fațadă înfățișând această pasăre, un simbol al puterii preluat din antichitate de la romani.

Construcția masivă datează din 1470, dar a suferit modificări de-a lungul timpului: în 1574 intrarea principală a fost mutată din Piazza Bellini (aflată acum în spate) iar între 1873-1875 fațada a fost refăcută în stil neoclasic.

Unele săli se pot vizita, programul fiind de luni până sâmbătă între 9-13 și 15-18 iar duminica de la 9 la 13.

Urcând treptele de pe Via Maqueda, în față vedem o construcție impozantă: Chiesa di Santa Caterina dʼAlessandria, un lăcaș de cult în stil baroc datând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Majoritatea decorațiunilor interioare (fresce, picturi, sculpturi valoroase) au fost realizate însă în veacurile următoare. Biserica se vizitează; biletul costă 2,50 euro.

Latura stângă a pieței Pretoria este închisă de alte două clădiri elegante: Palazzo Chiaramonte Bordonaro și Palazzo Bonocore.

Primul dintre ele a fost construit în secolul al XVI-lea, fațada fiind refăcută două veacuri mai târziu, însă de-a lungul timpul a suferit multe distrugeri și modificări. Din păcate, nu a fost complet restaurat și strică, într-un fel, imaginea întregului scuar. :((

Al doilea palat, datând de la 1509, poartă numele primului său proprietar. Fațada în stil neoclasic este ornamentată cu cornișe și capiteluri. În 2015 a fost transformat într-un centru cultural ce găzduiește diverse expoziții și evenimente.

Fațada bisericii Santa Caterina dʼAlessandria dă spre Piazza Bellini, unde găsim două dintre comorile arabo-normande ale orașului - bisericile Martorana și San Cataldo -, dar și Teatro Bellini, cea mai veche sală de spectacole din Palermo. Teatrul a fost amenajat în 1676 într-o anexă a palatului (între timp demolat) deținut la acea vreme de marchizii di Santa Lucia și a găzduit inițial reprezentații de comedii bufe și farse, pentru ca, de la începutul secolului al XIX-lea, să-și ia în serios rolul de promotor al culturii elevate. Între 1964 și 2000 a fost închis în urma unui incendiu devastator și în prezent funcționează ca teatru particular.

Să ne îndreptăm acum spre capătul vestic al bulevardului Vittorio Emanuele,

Chiar vizavi de catedrală, peste capetele mulțimii de turiști, privirea ne e atrasă de Palazzo Asmundo, una dintre cele mai reprezentative și frumoase reședințe baroce târzii din Palermo. Clădirea a fost construită în jurul anului 1615 pentru doctorul Baliano iar în 1767 a fost cumpărată de Giuseppe Asmundo Paternò, marchiz de la Sessa, o figură proeminentă a orașului care a dorit să locuiască pe cea mai prestigioasă stradă din Palermo. El a renovat și extins palatul și i-a adăugat la interior fresce și stucaturi. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, proprietatea asupra palatului a trecut de la Asmundo Paternò la familia Syracuse, care i-a adăugat al treilea nivel, pentru ca, după numai câțiva ani, clădirea să fie transformată în hotel de lux. În prezent, sălile palatului adăpostesc un muzeu (vizite cu rezervare; intrarea 6 euro) care expune porțelanuri, broderii, arme, picturi, mobilier de epocă etc.

Mergând mai departe pe Corso Vittorio Emanuele, pe aceeași parte dreaptă a străzii, după câteva zeci de metri am întâlnit un colțișor de Palermo care m-a uns pe suflet: Palazzo Castrone-Santa Ninfa, una dintre cele mai valoroase clădiri palermitane din secolul al XVI-lea. Am admirat îndelung fațada renascentistă, pe care n-am avut cum s-o surprind integral frontal în poze, strada fiind prea îngustă, așa că m-am mulțumit cu o fotografie făcută din lateral. De necaz, am intrat în curtea interioară, unde am avut surpriza unei răcoreli binevenite la umbra unui palmier uriaș și stropindu-mă cu apă din fântâna atribuită lui Antonello Gagini (1478-1536) înfățișând legenda lui Perseu și Andromedei.

Istorie, artă, relaxare. Totul într-un singur loc! :))

Tot pe Corso Vittorio Emanuele, dar pe trotuarul stâng venind dinspre Porto Nova, ne-a întâmpinat o altă realizare arhitectonică de excepție, cu o frumoasă curte interioară mărginită pe trei laturi de construcții masive din piatră pe două nivele, cu arcade ce duc cu gândul la un claustru. Într-adevăr, ne aflăm la fosta mănăstire iezuită Collegio Massimo dei Gesuiti. Iezuiții au jucat un rol important în comunitatea palermitană între 1615, data finalizării edificiului, și 1767, când Societatea lui Iisus a fost expulzată, pentru ca din 1805, odată cu întoarcerea Ordinului pe insulă, clădirea să servească exclusiv drept școală. Aici a fost adoptată în 1812 constituția Siciliei, după cum informează o placă comemorativă amplasată în gangul care duce către curte. Din 2004 clădirea găzduiește Biblioteca Regională și în chip foarte nimerit în curte sunt expuse câteva vechi mașini de tipărit.

Mai facem câțiva pași pe Corso Vittorio Emanuele și ajungem la Chiesa del Santissimo Salvatore. Mănăstirea și Biserica Sfântului Mântuitor au fost întemeiate imediat după cucerirea normandă, dar au fost refăcute în secolul al XVI-lea în stil baroc. Prea puține dintre operele de artă adăpostite aici au supraviețuit bombardamentului din 1943.

Aminteam mai înainte de iezuiți. O altă dovadă a prezenței lor în Palermo este Chiesa di Santa Maria di Gesù, una dintre cele mai importante biserici baroce din oraș, situată la mică distanță de Via Maqueda, dar și de apartamentul închiriat de noi pentru acest sejur. În fapt, am folosit de mai multe ori turla sa verzuie ca punct de reper pentru întoarcerea acasă. Și oricum nu aveam de gând să o ratăm, mai ales că gazda noastră ne-o recomandase cu căldură ca una dintre cele mai frumoase biserici din oraș, unde se căsătorise ea. De altfel, am înțeles că e unul din locurile preferate de localnici pentru asemenea ceremonii. Ei o știu însă mai degrabă sub numele de Casa Professa, căci a fost construită la finele secolului al XVI-lea lângă reședința iezuiților, recunoscuți ca pedagogi de seamă și susținători ai educației.

A avut dreptate gazda noastră, biserica impresionează la exterior cu cele două secțiuni separate de o cornișă și trei portaluri la bază, deasupra cărora, în nișe, se află statuile Sfântului Ignacio de Loyola, principalul fondator al Societății lu Iisus, cea a Madonnei cu Pruncul și a lui Francisco de Xavier, alt întemeietor al Ordinului iezuit și unul dintre pionierii misionari în Asia de Est. La secțiunea superioară remarcăm statuile de sfinți și frontonul curbat încununat de emblema Ordinul - înscrisul IHS.

Interiorul nu se lasă mai prejos; în buna tradiție a iezuiților, el este bogat, chiar excesiv decorat (după gustul meu) cu basoreliefuri, picturi și fresce de artiști baroci recunoscuți precum Gioacchino Vitagliano, Giacomo Serpotta, Antonino Grano sau Izganzio Marabitti.

De aici am pornit într-o dimineață și, străbătând Salita Raffadali, am urcat o pantă lejeră până la Palazzo Raffadali, construit în a doua jumătate a secolului al XV-lea pentru Pietro Speciale, pretor al orașului. Două veacuri mai târziu, o descendentă a acestuia s-a căsătorit în chip convenabil cu prințul de Raffadali, care îi era vecin, iar cele două palate s-au unit. Din fațada gotică în stil catalan s-au păstrat trei ferestre cu menouri și blazonul Ordinului San Giacomo della Spada. Palatul este proprietate privată și nu se vizitează, fiind locuit și astăzi de prinții de Raffadali; știți probabil că Italia nu a abolit dreptul de moștenire a titlurilor nobiliare dar nu le acordă recunoaștere și protecție juridică.

Chiar și văzut doar de afară palatul pare excelent întreținut și diferența față de alte clădiri istorice aveam să o sesizăm peste numai cinci minute, când am ajuns în Piazza Bologni. În acest scuar dreptunghiular amenajat încă din 1566 am avut surpriza neplăcută de a vedea două clădiri abandonate: Palazzo Bologna Alliata di Villafranca și Palazzo Palazzo del Marchese Ugo delle Favare, ambele datând din secolul al XVI-lea și găzduind acum... oameni ai străzii și gunoaie. Mare, mare păcat. :((Și cu atât mai de neînțeles pentru mine, cu cât în primul palat din cele enumerate s-a odihnit timp de două ore, după cum informează o plăcuța memorială, în mai 1860, însuși Giuseppe Garibaldi, eroul venerat de italieni.

Nu știu care este statutul juridic al acestor clădiri splendide lăsate în paragină, așa că vă propun să aruncăm un ochi spre statuia împăratului Carol Quintul din eleganta Piazza Carlo V, aflată în continuarea pieței Bologni. Nu prea reușesc de fapt să arunc un ochi, ci mai mult îmi sucesc gâtul =)) , căci sculptura e cocoțată pe un piedestal din marmură excesiv de înalt. Statuia în sine mă intrigă și ea: personajul pare aproape scheletic și nu degajă acel aer impunător specific în astfel de reprezentări artistice. Îl salvează coroana de lauri de pe cap: aflu că împăratul a fost înfățișat de sculptorul Scipione Li Volsi la întoarcerea triumfală din campania din Tunisia din 1535 și că statuia a fost inițial amplasată într-o nișă din Quattro Canti, fiind mutată în 1630 pe amplasamentul actual.

Și cu aceasta am revenit pe Via Vittorio Emanuele, pe care o vom părăsi totuși, pentru că Palermo mai are multe alte locuri frumoase. Nu înainte însă de a menționa că practic în fața statuii buclucașe se află Palazzo Belmonte Riso, o clădire din secolul al XVI-lea din care s-a păstrat fațada cu pilaștri și capiteluri precum și balconul lung de la primul etaj. În 2005, după restaurare, aici a fost amenajat Muzeul de Artă Contemporană (deschis 9-20, intrarea 6 euro).

Bun, deci părăsim Via Vittorio Emanuele pentru a ajunge pe Via Roma la Piazza San Domenico, având în lateral intrarea la Mercato della Vucciria, cea mai faimoasă piață agro-alimentară din Palermo, iar în centru Colonna delʼImmacolata, o lucrare barocă din 1726 de inspirație austriacă. Admirăm în vârful său statuia Sfintei Fecioare iar la bază pe cele reprezentând doi suverani pontifi și patru îngeri.

Piața își trage numele de la Chiesa di San Domenico, una dintre cele mai mari biserici din Sicilia și a doua din Palermo ca importanță, după catedrală, construită între 1458-1480 în stil renascentist. A fost complet refăcută în 1640 în stil baroc, cu două turnuri înalte, mai multe statui de sfinți și papi, unele dintre ele plasate în nișe, precum și douăsprezece coloane, dispuse în perechi. Avem noroc, biserica este deschisă, așa că pătrundem în interiorul în formă de cruce latină, cu trei nave, coloane în stil toscan din marmură policromă și diverse capele unde și-au găsit odihna veșnică oameni de seamă ai locului, San Domenico fiind un adevărat panteon. În afară de prim-miniștri sau parlamentari, aici au fost îngropați și mai mulți luptători antimafia, printre care judecătorul Giovanni Falcone, asasinat în 1992 de temuta organizație criminală.

Continuăm să înaintăm spre nord pe Via Roma și vizavi de clădirea urâtă a poștei cotim la dreapta pe Via Valverde către Chiesa di San Mamiliano/Chiesa de Santa Cita. A fost fondată la finele secolului al XVI-lea și, după cum o arată și numele, are două hramuri. După bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, din interiorul original nu s-au păstrat decât transeptul și absida principală, însă biserica adăpostește în continuare lucrări valoroase, printre care sarcofagul din spatele altarului, opera lui Antonello Gagini.

Imediat după colț intrăm la Oratorio Rosario di Santa Cita, o capela de mici dimensiuni ridicată la finele secolului al XVI-lea de comunitatea locală în semn de recunoștință pentru intervenția miraculoasă a Fecioarei în Bătălia de la Lepanto din 1571 împotriva turcilor. Găsim capela închisă dar ne tragem un pic sufletul pe o bancă din curte, la umbra unor stejari falnici, și admirăm clădirea elegantă pe două nivele, cu arcade susținute de coloane zvelte. Citesc că interiorul a fost decorat între 1685-1690 de Giacomo Serpotta, al cărui bust a fost amplasat într-o nișă exterioară în 1934.

Ne apropiem acum de intersecția Viei Roma cu Via Cavour. În stânga, în Piazza Verdi, nume inspirat ales, se înalță clădirea celei mai mari săli de operă din Italia și a treia din Europa, după cele din Paris și Viena. Teatro Massimo a fost inaugurat în 1897 cu reprezentația operei „Falstaff” de Giuseppe Verdi și are o suprafață de 7.730 mp. Clădirea impunătoare în stil neoclasic, cu coloane și fronton triunghiular ce amintesc de templele grecești antice, a fost proiectată de arhitectul sicilian Giovanni Battista Basile și fiul acestuia pentru a găzdui 3.000 de spectatori, însă în prezent capacitatea sa este de numai 1.300 de locuri. Pentru construirea sa a fost necesară demolarea unei mănăstiri și o legendă urbană spune că maica stareță bântuie holurile iar cei care nu cred povestea se împiedică de o treaptă anume a scărilor ce urcă spre intrare... :D

Revenind la lucruri mai lumești, merită menționat că Piazza Verdi e înconjurată de magazine, restaurante și cafenele (la una din ele am poposit și noi pentru o meritată hidratare), că teatrul a fost folosit ca decor pentru unele scene din Nașul III și că a fost închis în 1974 pentru renovare, însă din cauza acuzațiilor de corupție la adresa autorităților locale care încredințaseră lucrările cu dedicație unei firme anume ;) , s-a redeschis abia în 1999. Și o ultimă remarcă: se poate vizita - biletul costă 8 euro.

Via Roma se continuă cu Via Ruggiero Settimo, iar în capătul acesteia se află o altă construcție emblematică a orașului, o instituție culturală de renume: Teatro Politeama Garibaldi - biletul de vizitare 5 euro. Proiectat de Giuseppe Damiani Almeyda, a fost construit între 1867-1874 în stil pompeian, cu două rânduri de colonade și un fronton de tip arc triumfal având în vârf o statuie din bronz înfățișând un car de luptă. Inițial a găzduit spectacole de circ și reprezentații matinale, însă cu timpul a devenit scena lirică principală din Palermo iar din 2001 aici concertează prestigioasa orchestră simfonică a orașului. Piazza Ruggiero Settimo din fața teatrului este un scuar mare dar foarte zgomotos: străzile care îl încadrează sunt străbătute de multe autobuze, unele din ele având aici capătul de linie.

Am lăsat la urmă singurul muzeu pe care l-am vizitat în Palermo, ce-i drept cel mai vechi din Sicilia (1814) și cel mai important: Museo Archeologico Regionale Antonino Salinas, Piazza Olivella nr. 24, deschis marți-sâmbătă 9-18, duminică 9-13.30, intrarea 6 euro; regione.sicilia.it/beniculturali/salinas; pe FB.

Am intenționat să îl descriu într-un review separat dar am renunțat la idee, motivul principal fiind acela că am decis să prezint artefactele excavate la Selinunte care ocupă în muzeul din Palermo toată aripa de est într-un articol pe care sper să îl dedic celui mai mare parc arheologic din Europa. Dacă sunteți interesați de istorie, vă recomand să însoțiți vizita la situl de la Selinunte cu cea de la muzeul Antonino Salinas, care adăpostește cele mai valoroase și reprezentative descoperiri arheologice din întreaga Sicilie.

Muzeul este situat pe o străduță ce pleacă din Via Roma și Piazza Giuseppe Verdi, așa că puteți împușca doi iepuri dintr-un foc dacă îl combinați cu o vizită la Teatro Massimo. A fost amenajat în complexul Olivella, a cărui construcție a început în secolul al XVI-lea odată cu Oratorio di San Filippo Neri și continuată cu Iglesia de San Ignazio all'Olivella. Numele pe care îl poartă este cel al unui cunoscut arheolog și numismat palermitan, totodată donator al unei părți importante din colecțiile muzeului.

Două claustre splendide stau mărturie rolului atribuit inițial complexului, iar primul din ele are în centru o mică fântână în care plutesc broaște țestoase. Nu mă pot abține și deși mă aflu aici în scop de culturalizare, le fac câteva poze. Dar gata cu prostiile, e cazul să revin la lucruri serioase. :)

Colecțiile cuprind statuete, metope, sarcofage, fragmente de mozaicuri și fresce, bijuterii, vase de ceramică, monede etc. datând din perioada arhaică până la cea romană, excavate în siturile de la Selinunte, Mozia, Lilybaeum, Solunto, Megara, Hyblaea, Tindari, Kamarina, Siracusa sau Agrigento.

Lăsând pentru moment deoparte artefactele de la Selinunte, enumer câteva exponate din muzeu pe care le puteți vedea în pozele atașate, cu mențiunea că mai multe imagini veți găsi urmărind acest filmuleț: youtube.

- Torsul din Stagnone - datat secolul al VI-lea î. Hr., descoperit accidental în 1913 într-o lagună de la lângă Trapani, parte a unei statui gigantice de 2,3-2,4 m înălțime; fustanela purtată de personaj prezintă similarități cu „shenti” egiptene, dovadă a strânselor relații comerciale întreținute de locuitorii Siciliei cu negustorii din nordul Africii

- Sarcofagele din Cannita - cele două sarcofage descoperite în 1695, respectiv 1725, în camere mortuare din apropiere de așezarea feniciană Solunto prezintă influențe grecești; prima jumătate a secolului al V-lea î. Hr.

- Statuia colosală a lui Zeus din Solunto - secolul II-I î. Hr. ; a fost descoperită în 1825, alături de o statuie feminină, într-o clădire sacră din complexul de la Solunto; tronul pe care stă așezat Zeus este decorat cu basoreliefuri înfățișându-i pe Atena Nike, Afrodita, Eros și grațiile; capul lui Zeus este din marmură albă, restul a fost sculptat în piatră locală

- Statuie de „togatus” (nobil roman înveșmântat în togă), secolul I d. Hr.

- Bust feminin, secolul I-II d. Hr., posibil înfățișând-o pe Domitia Longina, soția împăratului Domițian

- Cap de copil, secolul I-II d. Hr.

- Pyxis - vas ceramic cu capac, de origine greacă, folosit de femei pentru păstrarea bijuteriilor sau cosmeticelor, secolul I d. Hr.

- Statuia colosală a împăratului roman Claudius înfățișat ca Jupiter, sec. II d. Hr.

- Cadă de baie din teracotă, secolul II-I î. Hr., descoperită la Agrigento

⁂

Of, a ieșit (din nou) un review lung. Scuze, dar toate obiectivele înșirate aici le-am văzut cu ochii mei, le-am admirat, le-am fotografiat, și mi-am zis că ar fi păcat să nu vi le prezint și vouă.

Dar dacă vă închipuiți că am epuizat astfel întreaga zestre istorică a orașului, vă înșelați: Palermo are și alte comori care abia așteaptă să fie descoperite.

Pentru moment să ne odihnim totuși. Și să ne clătim ochii cu alte și alte imagini frumoase.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 2790 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI