Ce-am văzut noi prin... Hanoi

TIPĂREȘTE

Hanoi. Capitala Vietnamului. Al doilea oraș ca mărime din Vietnam, după Saigon și cel mai mare oraș din nordul Vietnamului. Are vreo opt milioane de locuitori. La prima impresie ai zice că mergi să vizitezi un oraș modern, cu clădiri înalte, așa cum am văzut prin Kuala Lumpur, Singapore, sau Bangkok, celelalte orașe mari, capitale ale statelor din Asia de Sud Est. În realitate nu e așa. Hanoiul și-a păstrat aerul vechi de oraș comunist, cu celebrele clădiri din era apusă la noi de vrei treizeci și ceva de ani. E adevărat c-am vizitat doar zona istorică a orașului, Vechiul Oraș (Old Town) cum este el denumit în ghidurile turistice. Cu clădiri vechi, străzi înguste, ici-colo câte o clădire renovată, căci nu-i așa, au pătruns și la ei Mc Donald’s, KFC, Burger King, care nu-și permit să-și deschidă restaurantele în clădiri vechi, dărăpănate. Dar cu toate astea, Hanoiul are un farmec aparte. Veșnic un furnicar de oameni, mii dacă nu zeci de mii de scutere, tarabe cu mâncare pe orice loc liber, fie că e trotuar sau loc de parcare și nu în ultimul rând multe locuri interesante de vizitat.

Am avut la dispoziție prima seară când am ajuns la Hanoi, apoi o zi întreagă după excursia de la Halong Bay și dimineața zilei în care am plecat spre Sapa. Ce să faci și ce să vizitezi mai întâi? Cu ajutorul ghidurilor turistice și cu ajutorul paginilor de internet vietnameze dedicate turismului, am încercat să structurez puținul timp avut la dispoziie astfel încât să nu pierdem timpul cu deplasări lungi între obiectivele de vizitat. Am parcurs pe jos zonele în care ce-aveam de vizitat era cât de cât grupat, am luat un taxi pentru a ne deplasa pe distanțe mai lungi de doi kilometri. Am vrut și să vizităm obiectivele turistice, dar și să interacționăm cu locuitorii prin intermediul negocierilor în magazine și cel mai bine în locurile unde am ales să servim prânzul sau cina, să bem o cafea între mese, sau un suc proaspăt de fructe, stors în fața ta atunci când simțeam nevoia de o pauză. Am prins în Hanoi și mai apoi în Sapa ultimele zile ale Anului Nou Chinezesc, care am înțeles că se sărbătorește timp de zece zile, așa că peste tot a fost extrem de aglomerat, inclusiv la restaurante. Am ținut morțiș să mâncăm la un restaurant despre care citisem numai de bine și am stat vreo 20 de minute afară, așteptând să se elibereze o masă. O să anticipez și vă spun că a meritat așteptarea.

Păi... să băgăm în viteza I și să vedem ce-a ieșit. Duminică seară, pe 11 februarie, după ce-am achiziționat excursia pentru Halong Bay am zis să luăm un prim contact cu bucătăria vietnameză și am vrut să mergem să mâncăm la restaurantul MET Vietnamese. De fapt e un lanț de restaurante cu acest nume în Hanoi dar îl diclisem pe cel mai apropiat de Old Town. Are o notă fabuloasă în recenzii pe mai multe pagini, cam 4,9 din 5 din mii de reviewuri. Pfff, era o coadăăăă afară cu oameni care așteptau să se elibereze o masă, că ne-am lipsit. Am fost totuși inspirat și am vorbit cu băiatul care invita în restaurant clienții atunci când se elibera o masă și mi-a spus că lungiseră programul și în loc de ora 22.00 urmau să închidă la miezul nopții. Așa c-am mers în piața centrală din Old Town ca să rezolvăm problema cashului necesar, recte să golim un bancomat :). Frumos tare acolo. Multă lume ieșită la plimbare, un părculeț pe marginea lacului Hoan Kiem, scăunele așezate pe malul lacului. Am stat acolo și-am savurat un prim fresh pe care ni l-a făcut o localnică ce-avea o tarabă pe trotuar. Bun și ieftin. Cred că se făcuse deja zece când ne-am hotărât s-o luăm înapoi spre hotel, iar în drum ne-am oprit la MET să mâncăm. Era mai liber, dar așa cum am spus, tot am așteptat puțin până am intrat. Bună mâncarea. Am mâncat prima Pho Bo (supa de noodles cu vită) și niște porc prăjit, servit în tub de bambus, am băut prima bere Hanoi și ne-am declarat satisfăcuți și totodată am scăpat de emoțiile că-n Vietnam vom muri de foame :).

Luni am fost la Halong Bay. Sărim peste. Pentru marți aveam programată o zi grea, practic am vizitat tot ce-a fost important, din punctul nostru de vedere, astfel că la șapte dimineața ieșeam deja din Hotel, cu micul dejun la bord și cafeaua băută. Primul azimut, 1,2 kilometri spre nord-vest pentru a ajunge la Mausoleul lui Ho Chi Minh, cel ce a schimbat soarta Vietnamului în anii 50-60 ai secolului trecut. Am mers pe jos și după vreo 30 de minute am ajuns acolo. O coadă infernal de mare. Și era doar 07.30. Totul este organizat destul de bine și după controlul de securitate mai ceva ca-n aeroport, am lăsat rucsăcelul la un fel de garderobă, iar camera foto a trebuit s-o las la un birou unde erau doi tipi ce semănau la comportament cu cei cu ochi albaștri pe care-i aveam și noi înainte de 89 (acum cred că au lentile de contact, că-i recunoști mai greu), tipi ce mi-au dat un bon cu un număr pe el și mi-au spus că pot recupera camera de la alt birou, imediat ce voi ieși din Mausoleu. Eram tare nedumerit și într-o engleză foarte bună mi-au explicat că în Mausoleu fotografiatul este interzis, dar că apoi ar fi păcat să nu pot face fotografii prin imensul parc ce găzduiește Mausoleul, Muzeul Ho Chi Minh și Pagoda Într-un Picior, locul de reculegere al marelui conducător pe care l-a avut Vietnamul. Aha, m-am prins. Am urmat traseul bine marcat și ne-am așezat la o coadă imensă pentru a intra în Mausoleu. Însă merge foarte repede, pentru că în Mausoleu se intră și se merge continuu după un traseu stabilit, practic oamenii se opresc preț de o secundă pentru a-și prezenta omagiile. Unchiul Ho, așa cum îi spun vietnamezii (am înțeles că este o formă maximă de respect) a fost și este încă foarte iubit de poporul vietnamez. Dorința lui a fost ca după moarte, corpul să-i fie incinerat, iar cenușa să-i fie depusă în Pagoda Într-un Picior (One Pillar Pagoda), însă conducătorii din 1969, anul decesului Unchiului Ho, la dorința poporului, au decis ca trupul să fie îmbălsămat și păstrat în Mausoleul construit special pentru asta, construcția lui finalizându-se în anul 1975. Catafalcul este păzit 24/24 , 365 de zile pe an de șase soldați în uniforme de paradă, cu arma la piept, care dacă am înțeles eu bine, se schimbă din trei în trei ore. Înăuntru este o liniște mormântală, practic” vizita” durând mai puțin de două minute. Înainte de plecarea în Vietnam am citit câte ceva despre Ho Chi Minh și ceea ce am citit m-a făcut să-mi doresc vizita la acest Mausoleu. Omul a eliberat practic Vietnamul de sub dominația colonialistă franceză, i-a bătut pe francezi pe unde i-a prins, iar după, a reformat Vietnamul din temelii, practic scoțându-i din feudalism, deși era deja anul 1954. A dat fiecărei familii câte 700 de metri pătrați de pământ pentru a-și produce orezul necesar traiului zilnic, a reformat învățământul, obligând tot poporul să învețe vietnameza (până atunci erau peste 50 de dialecte și nu se prea înțelegeau unii cu alții), a luptat cu înverșunare pentru ca Vietnamul să fie recunoscut la nivel mondial ca o țară independentă și suverană, vizitând în acest sens aproape tot globul și stabilind relații dilomatice cu zeci de țări.  

După vizitarea Mausoleului mi-am recuperat camera foto și n-am putut să nu remarc seriozitatea celor de-acolo. Unde mi-au zis c-o găsesc, acolo am găsit-o. Fără poze șterse și fără setări schimbate. De microfoane instalate, n-am verificat-o :). Am continuat vizita pe repede înaine prin imensul parc, am văzut Pagoda mult îndrăgită de Unchiul Ho unde era multă lume care aducea ofrande (fructe, flori, sticle cu suc), iar înainte de ieșire am stat la o terasă cu o cafea în față și continuam să ne minunăm de vegetația luxuriantă din parc, excelent întreținută. Chiar dacă multora dintre noi ne repugnă ideea de comunism, de lideri comuniști, de tot ceea ce ne-aduce aminte de epoca cu pricina, eu cred că nu trebuie să generalizăm. Iată că în Vietnam lumea încă îl respectă pe fostul lider. OK, Vietnamul este încă o țară comunistă, dar nu mi s-a părut că oamenii vizitau Mausoleul lui Ho Chi Minh aduși cu forța de cineva. Da, erau și grupuri de pionieri vietnamezi cu profesorii lor, dar majoritatea vizitatorilor erau familii normale, oamenii erau îmbrăcați în haine ceremoniale și aveau buchete cu flori pe care le depuneau în locurile destinate. Merită vizitat acest Mausoleu numai și pentru a vedea măcar parcul din zonă. Palmieri, gazon tuns englezește, arbuști ornamentali, aranjamente florale, sute, poate mii de bonsai în ghivece. Am văzut zeci de copaci care fac florile de care m-am îndrăgostit în Bali: frangipani. Din păcate, în februarie la Hanoi este sfârșit de iarnă și pomii nu înfloriseră. Cred că e o feerie atunci când înfloresc. Poate că trebuia să spun de la început faptul că nu se plătește nicio taxă de vizitare și că programul de vizitare este doar între orele 07.00-11.00.

Cred că era deja ora 09.30 (când or fi trecut două ore?) când ne-am urnit la drum spre următorul obiectiv din program. Muzeul Militar și Turnul Steagului din Hanoi. După vreo zece minute de mers am ajuns la Muzeul Militar și... surpriză (neplăcută rău). Trebuia așteptat între 90 și 120 de minute pentru a avea acces ăn muzeu din cauza aglomerației. N-avea rost să pierdem atâta timp, mai ales că știam că voi vizita War Remnant Museum din Saigon, ceva asemănător cu Muzeul Militar din Hanoi. Singurul mare regret a fost că, neintrând în acest muzeu, n-am avut acces în Turnul Steagului. Însă l-am putut fotografia din stradă și cu amabilitatea ofițerului de la ieșirea din Muzeul Militar, am avut acces câțiva metri în interiorul curții muzeului pentru câteva fotografii mai bune.  

Turnul ăsta are o istorie foarte interesantă. A fost construit pe la începutul secolului al XIX-lea și este una dintre puținele construcții care a rezistat atât bombardamentelor franceze din timpul luptelor de eliberare a vietnamezilor de sub colonialismul francez, cât și bombardamentelor americane din timpul războiului vietnamezo-american. Din 1945, de când Bao Dai, ultimul împărat al Vietnamului a abdicat, în vârful lui este arborat steagul roșu cu stea galbenă, steagul Vietnamului, un drapel de 24 de metri pătrați care este schimbat la 2-3 săptămâni pentru a arăta tot timpul nou și curat. Imaginea acestui turn a fost prezentă pe vechea bancnotă de un dong vietnamez, pe vremea când un dong era bancnotă. Ca o paranteză, în prezent, cea mai mică valoare a unei bancnote vietnameze este de 1,000 de dongi. Are vreo 33 de metri înălțime (turnul, nu bancnota :)  ), fără a lua în calcul și catargul și este unul dintre simbourile naționale ale Vietnamului.

Puțin dezamăgit că n-am putut urca în turn, am plecat către următorul obiectiv din program, Templul Literaturii. Citisem înainte să plec, că nu se poate o vizită în Hanoi fără a vizita acest templu. Păi dacă-i musai, cu plăcere atunci. Cum în Vietnam audioghidurile sunt mai rare pe la muzee, mi-am făcut temele de-acasă, mi-am făcut propriul ghid de vizitare, inspirat de pe mai multe pagini de internet pe care le-am folosit pentru documentare. N-o să vă plictisesc cu tot felul de date și stiluri arhitecturale, se pot găsi lesne la o simplă căutare. O să spun doar că acest templu se îninde pe o suprafață măricică, vreo cinci hectare și jumătate, de formă dreptunghiulară și este înconjurat pe toate laturile de un zid din cărămidă. A fost construit pe la mijlocul secolului al XI-lea, inițial pentru a fi folosit de către copiii împăratului pe post de școală. Pe măsură ce împărații s-au succedat, toți fiind școliți în acest templu, au realizat că educația este importată, așa că, ușor-ușor aici au avut acces la început copiii altor nobili, apoi inclusiv copiii oamenilor obișnuiți, care aveau rezultate excelente la învățătură. Examenele de promovare erau foarte, foarte dure, uneori erau supravegheate chiar de împărat, iar absolvenții erau numiți doctori și primeau într-una dintre curțile acestui templu, curte dedicată în acest sens,” stele” de piatră pe care erau inscripții personalizate repectivului absolvent (mă bate gândul să trimit doar acest pasaj și” fabricilor” de doctori într-ale toate-cele și autorităților de la noi. Eventual, candidații ar putea fi examinați chiar de profu’ de fizică pe post de împărat, asta dacă nu e plecat prin vreun turneu peste hotare). Templul Literaturii este împărțit în cinci curți interioare pe axa nord-sud, trecerea dintr-o curte într-alta făcându-se prin niște porți, care mai de care mai frumoasă, fiecare la rândul ei având o semnificație foarte precisă, în concordanță cu stilul arhitectural confucianist. Toate curțile templului sunt decorate cu statui, fântâni, iar aranjamentele florale și bonsaii nu fac decât să adauge un spor la farmecul acestui loc. Ar fi multe de spus despre acest templu, ar însemna un articol special dedicat acestui obiectiv din Hanoi, dar așa cum am spus mai sus, pentru cine este interesat de mai multe amănunte, acestea se pot găsi lejer sau, pot pune la dispoziția oricui dorește documentarea pe care mi-am făcut-o înainte de plecare.

Am ajuns acolo după vreo 15-20 de de mers lejer pe jos de la Turnul Steagului. Am ajuns să vedem. Să vedem ce? Poporul vietnamez? :). Doar la coadă la biletele de acces am stat vreo 20 de minute (apropos, costă 30,000 de dongi de persoană – cam 1,2 euro). Fiind zile libere în Vietnam, era o aglomerație ca pe vremurile apuse la carne. Se mergea în șir indian pe căile de acces, cu pauze din trei în trei metri, pentru că cei din față se opreau, evident, pentru a face o fotografie. Greu, foarte greu, să faci o poză în care să prinzi o poartă de acces sau un aranjament floral fără cel puțin o duzină de vietnamezi în cadru. Sincer, n-am savurat așa cum mi-aș fi dorit această vizită, dar, nu regret c-am fost acolo. Cu greu am ajuns la ieșire, în zona de nord a templului (vizita se face dinspre sud către nord) iar odată ieșit mi-a luat cinci minute să găsesc un loc unde să pot fuma o țigară fără riscul de a atinge cu” iarba dracului” vreun vietnamez neatent.

De-aici am luat un taxi, preț de vreo... doi kilometri și ceva până la Templul Ngoc Son, următorul obiectiv din program.  Eh, asta a fost partea neplăcută din Hanoi. Să luăm un taxi. Mincinoși mai mari decât taximetriștii vietnamezi poate doar printre politicienii români să mai găsești. Ba că nu merge meterul, ba că trebuie să ocolească că nu știu ce drum e în reparații, ba că una, ba că alta, ideea e că vor să-ți ia cel puțin triplu deât ar face cursa în mod normal. Eu aveam habar cam cât face o cursă de doi, hai trei kilometri. Vreo 30,000 de dongi cu ciubuc cu tot, cam 6 lei. Cereau 100,000. Toți pe care i-am oprit. Până la urmă am dat 70,000 unuia mai” sensibil” la negociere. Ce să faci? Ai ce să faci? N-ai ce să faci :). Am ajuns la Templul Ngoc Son, aflat pe lacul Hoan Kiem, acesul făcându-se pe un pod de lemn vopsit în roșu. O să fiu foarte sincer și o să spun că habar n-am semnificația acestui templu, nu știu dacă este dedicat cuiva, ideea e că ne-a plăcut foarte mult zona. Lacul, accesul în templu pe acel pod, dragonii ultra-prezenți în arhitectura templului, femeile vietnameze îmbrăcate în haine de ceremonie, rochii uni de toate culorile, care stăteau una lângă alta formând parcă un curcubeu, pentru a fi fotografiate de familie sau chiar de către turiști.

Cred că se făcuse deja ora16.00 când am luat-o cătinel către ultimul obiectiv din acea zi, Caterala Catolică St. Joseph din Hanoi. Respectând proporțiile desigur, aduce puțin cu Notre Dame din Paris. Două turle în partea estică, arhitectură gotică tradițională, simplitate la interior, însă totul făcut cu bun gust. În curtea Catedralei am văzut până la acel moment, cea mai mare orhidee. N-am numărat câte tije avea, cred că erau peste 50, am numărat câte cupe erau pe o tijă.” Decât” 28. Jur că era naturală, am pipăit personal florile întru proprie convingere. M-am învâtit vreo 20 de minute pe-acolo, timp în care Doamna mea a îndeplinit niște” formalități” gen acatist, aprins lumânări, rugat pe la niște icoane, apoi, împreună am plecat să servim mult râvnitul (sau râvnita?) prânzo-cină, pentru că organismul își cam cerea drepturile.  

Restul zilei să fie ce? Shopping, normal. Magneți pentru colecție, una-alta pentru noi, pentru familie și pentru prieteni. Greu. Totul se negociază la sânge. Adică ceva de genul... mi-a plăcut un magnet metalic pe care-mi cerea la început 350,000 de dongi (14 dolari!!!) și pe care l-am luat cu 50,000, asta după ce nu-l lăsa sub 100,000 și m-a întors după ce-am ieșit din magazin. Până la un punct e distractiv. Eu fac pe nervosul, el se dă cu capul de pereți, dar la sfârșit râdeam împreună și ne-am strâns mâinile. Ba chiar cu unii am făcut și fotografii.

Pentru ultima jumătate de zi petrecută în Hanoi aveam pe listă să facem câteva fotografii în centrul Hanoiului, acolo unde trenul Hanoi-Sapa trece printr-o zonă, unde la un metru de calea ferată și pe stânga și pe dreapta sunt casele oamenilor, unele având la parter cafenele sau mici baruri. Și după aceea, o ultimă cafea în Hanoi, la una din cafenelele Cong Caphe, lanț de cafenele prezent în tot Vietnamul.  

După  scurtă plimbare de la hotel, am ajuns la calea ferată despre care vorbeam. Era prea devreme și nu toate cafenelele de-acolo erau deschise. Oamenii făceau curățenie printre mese, erau, în afară de noi încă câțiva turiști atrași și ei de oportunitatea unor fotografii inedite. La un moment dat localnicii au început să se agite și ne făceau semne să ne lipim de pereți. Ei da, am avut șansa nesperată de a prinde în direct unul dintre cele două trenuri care trec zilnic pe-acolo, trenul care mergea către Sapa. Efectiv trebuie să stai lipit de peretele unei case. Trenul trece la 30-40 de centimetri de tine. Noi am avut șansa să prindem un mic intrând și am avut mai mult loc, altfel riscam să-mi” bărbierească” tricoul în zona burții, pentru că eu sunt veșnic însărcinat în luna a noua :).  Deși nu pare mare lucru, ne-am bucurat ca niște copii care primesc o jucărie nouă. Am plecat fericiți de-acolo de parcă descoperisem apa caldă și-am mers la o cafenea Cong Caphe în piața centrală din Old Town. Cafenelele-astea au tot personalul îmbrăcat în uniforme ale vestitei Vietcong, armata care i-a făcut pe americani să plece cu coada-ntre picioare din Vietnam. Interiorul e plin de copii după fragmente din ziare tipărite în timpul războiului, mobilierul este din lemn care este finisat pentru a crea senzația unui lemn mâncat de timp. Dar cafeaua... cafeaua e buuună. E cafeaua timpurilor noatre. Adică pe lângă o cafea preparată prin infuzie printr-o metodă pe care eu n-am văzut-o până acum, poți bea un espresso sau un cappuccino preparate în espresoare dintre cele mai moderne. În cafenea, locul unde poți savura cafeaua alături de Marlboro de rigoare este la etajul al doilea, pe un balcon micuț și îngust, însă de-aici am avut prilejul să vedem aparent haoticul trafic din Hanoi, de la înălțime. Cred c-am sărit de pe scaun de vreo zece ori, crezând că gata, s-au făcut praf. Nici vorbă. E totuși o logică în acel haos, însă o înțelegi după câteva zile, nu în a doua zi de vizită.

Cam asta am reușit noi să vizităm în Hanoi. Mai trebuia măcar o zi. Mai sunt locuri interesante de vizitat. Dar atât a fost să fie. Și nici nu pot să zic... lasă, data viitoare. Mi-e greu să cred că voi mai ajunge acolo în această viață. Eu sunt bucuros c-am reușit să văd cât am văzut. Și mi-a fost de ajuns astfel încât să pot spune, da, nu ratați Hanoiul dacă ajungeți în Vietnam.  

După amiază am plecat către Sapa, un loc care mi-a rămas în suflet. Dar despre Sapa, vorba  ” Moțului” Pittiș, pe când prezenta Teleenciclopedia... într-un episod viitor.

---

VIZUALIZĂRI: 1330 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI