La Templul Literaturii din Vietnam

TIPĂREȘTE

Pe o zi de iulie, cu cerul înflăcărat de un soare roșu revărsându-se peste plantațiile verzi de orez, unde formele animalelor domestice capătă nuanțe vegetale, trecem pe lângă câteva grupări de relief curioase, cu chip de om, arici sau leopard, forme conturate de mâna inspirată a naturii, și ne apropiem de cel mai celebrat monument al istoriei vietnameze, Templul Literaturii. Un templu unde istoria, legenda, dar, mai ales, explicațiile parcă au aceeași origine-frica de a nu mai exista suficiente explicații pentru eroii din templu-câteva sute de oameni care, asemenea lui Confucius, încearcă să ne convingă că, atâta timp cât suntem plămădiți din pulberea stelelor, va trebui să ne supunem trecerii timpului și că noi, oamenii, trăim între două eternități-cea de dinainte și cea de după clipa existenței noastre efemere. Că pământul nu duce lipsă de minunății ci de oameni care trebuie să le descopere.

Atunci când ne vorbește despre Confucius, Huan, ghidul nostru de o zi, un tânăr parcă neobișnuit de înalt pentru semenii săi, cu tenul acaju și cu degetele fine și lungi, ca niște picioare de păianjen, are aerul unui colecționar care îți prezintă o galerie, la un muzeu de artă. Atunci când ne vorbește de etica confuciană, conform căreia femeia este superioară bărbatului, copilul este superior tatălui, tânărul, superior vârstnicului și supușii superiori regelui, tot eșafodajul autocarului plin de europeni se cutremură, cu o mișcare tectonică de răsturnare a timpilor istorici. Atunci, când aflăm că viața este atât de simplă dar noi ne silim să o complicăm, că nu contează cât de încet mergi dacă nu te oprești, că dragostea este compusă dintr-un singur suflet ce sălășluiește în doi oameni, și că râsul este cel mai ieftin tratament, ne dăm ușor seama ca ieșirea noastră de o zi, va deveni curând o mare experiență de viață.

Huan ne amintește ca budhiștii ar reprezenta cam 75% din credincioși și că vietnamezii mai au cam cinzeci de minorități, apărute de pe uscat sau din infinitul oceanic, și că soția lui Budha, așa cum vă mai aminteam, și-a înduplecat soțul să mai dea o șansă celor săraci, din popor, să poată evada din rai, printr-un tunel, spre lumea libertății, un gest ce răsfrânge în discreția și în umilința vietnamezului de rând, copleșit și îndatorat de bunătatea divină. Din tot ce spune Huan, și din tot ce vedem că poate plăsmui Marele Creator, ca un alchimist desăvârșit, pentru acest popor, nu se va opri vreodată și că, asemenea unui fir de apă izvorât din inima deșertului, speranța care se naște în inima fiecărui vietnamez, începe să crească într-un pârâu învolburat ce naște alte izvoare limpezi, de unde vor izvorî, din nou, alte povești de viață...

Trecem pe lângă Piața Ba Dinh, Palatul Prezidențial, Muzeul de Arte Frumoase și ne apropiem de destinația noastră, construită prin 1070, în partea de sud a Clădirii Imperiale Thang Long și rezervată inițial învățaților și discipolilor proveniți din clasele superioare, ca pe parcurs să devină o Academie Imperială, cu larg acces popular. În timpul dominației, francezii aveau să o transforme în Școala Franceză din Extremul Orient, îngrădind din nou accesul vietnamezilor la studiu... mai mult, după 1945, mai multe părți ale impresionantului templu de inspirație chineză, este parțial ruinat și transformat în spital. Pe toată durata perioadei sale de glorie, femeile erau folosite la Cancelarie Templului, ca și pe vremea vechilor egipteni, la caligrafierea documentelor, fiind tratate ca niște gardieni ai culturii, și venerate ca adevărate Zeițe ale Scrisului.

Ceea ce azi a devenit cel mai atractiv punct turistic, se datorează în mare parte UNESCO și statului vietnamez, care au recreat originalul în toată măreția sa: săli de conferințe și studiu, temple mai mici în care Budha, cu câteva zeci de mâini, împărțind pace săracilor, locuri de meditație și coridoare nesfârșite, cu cei 364 de doctoranzi, în diferite ipostaze filozofale. Unul dintre ei, meditează ținând un glob pământesc, altul ține pe cap o cărțulie a înțelepciunii ce îmi amintește de cultura totemică a amero-indienilor, ca un alt filozof să privească în gol, dincolo de noi, ca un veritabil Budha.Peste tot, pelerini umili și turiști opriți la altarele pline de ofrande, o parte dintre ei scufundați, ore în șir, într-o meditație transcedentală, care se spune că ar fi identică unei curățenii sufletești.

În sfârșit, ajung în cea de-a patra incintă în aer liber, vestita Curte a Înțelepților, unde seara, cerul cade ca o pălărie cu stele, umplând de bijuterii sclipitoare fundul apei, cu pietricele albe, verzi și gălbui. La fel cum incașii de pe Machu Picchu umpleau vasele pentru a citi cerul, tot așa înțelepții confucieni se adunau în jurul acestui lac, pentru a găsi sensul universului. Ceaiul de mentă dulceag, cu miresme sălbatice, pe care îl savurez aici, în lumea acestor înțelepți astrali, îmi lasă frâu liber imaginației, în timp ce trec prin fața unei expoziții de pictură contemporană, în aer liber, un amestec de impresionism francez cu realism de tip socialist, din Vietnam... Templul Literaturii îți mai adaugă un strop de înțelepciune și îți amintește că faci parte dintr-un angrenaj cosmic, în care bucuria și resemnarea devin tovarăși de drum...

Poate, după ce am petrecut câteva ore în templu, prin cele șase curți interioare, pline de grădini și statui ce te plimbă prin meandrele istoriei și căutând, pe rând, câte un loc de contemplare, sau o o umbră binecuvântată, lângă un izvor de apă rece, cel mai mult m-a impresionat regăsirea unui bătrânel, în aceeași postură înclinată în față, până la pământ, așa cum îl descoperisem la sosire... plutea pur și simplu în preajma statuii lui Budha, cu brațele sale primitoare, deschise în fața rugăciunii, și se abandona infinitului, asumându-și statutul modest de clipă trecătoare, în față eternității, pe care o va străbate preț de două generații, după spusele lui Budha, ca apoi să revină mai pur, printre muritori... cărticica pe care o ținea în mâinile-i întinse dădea de înțeles că a citit-o de atâtea ori, încât nu-i mai rămase decât propriile-i cuvinte prin care să se mai poată adresa Stăpânului Universului... o imagine ce mă va urmări mulți ani de acum înainte... un omuleț cărunt, fragil, într-o poziție cu un confort instabil, dar imperial în fața propriului destin... o ipostază în care nu poți să nu-ți amintești de Confucius, care spunea că adevăratul călător prin viața rămâne fără bagaje și fără o altă țintă, la sfârșit de drum, iar atunci, este bine să aibă drept ghizi, doar soarele și luna...

---

VIZUALIZĂRI: 2068 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI